DESPRE DUHUL TRISTEŢII

CAPITOLELE

1. Lupta a cincea este împotriva duhului tristeţii, care aduce multe vătămări minţii.
2. Cu ce prevedere poate fi vindecată boala tristeţii.
3. Cu ce poate fi comparat un suflet chinuit de muşcăturile tristeţii.
4. De unde şi în câte feluri se naşte tristeţea.
5. Patimile noatre nu sunt stârnite de viciile altora, ci de ale noastre.
6. Nimeni nu se prăbuşeşte dintr-o alunecare neaşteptată, ci piere decăzând puţin câte puţin, din cauza unei îndelungate nepăsări.
7. Nu trebuiesc părăsite comunităţile fraţilor spre a atinge desăvârşirea, ci trebuie pusă în lucrare necontenit răbdarea.
8. Dacă ne vom îndrepta purtările, ne vom putea înţelege cu toţi.
9. Despre o altfel de tristeţe, care pricinuieşte pierderea speranţei de mântuire.
10) Doar în ce fel ne este de folos tristeţea?

Cum se face deosebirea între tristeţea cea folositoare de la Dumnezeu, şi cea pierzătoare de la diavol. În afară de tristeţea mântuitoare, care se naşte în trei feluri, oricare alta trebuie alungată ca vătămătoare. 13) Remediile cu ajutorul cărora putem stârpi tristeţea din inimile noastre.
1. În a cincea luptă trebuie să alungăm chinurile tristeţii sfâşietoare. Dacă prin vreun asalt întâmplător, sau prin diferite ocazii neaşteptate, tristeţea a avut putinţă să pună stăpânire pe sufletul nostru, atunci ne desparte pentru totdeauna de contemplaţia divină, iar mintea, odată decăzută din starea ei de totală curăţie, ne-o zguduie din temelii şi ne-o cufundă în grea deznădejde. Nu-i mai îngăduie monahului să-şi facă rugăciunile în bucuria de până atunci, şi nici să recurgă la remediile citirilor sfinte. Nici să mai fie liniştit şi blând cu fraţii nu suportă, şi-1 face fără răbdare şi posac în toate obligaţiile de muncă, sau religioase. După ce a pierdut orice judecată sănătoasă, iar pacea inimii i s-a tulburat, îl face să se comporte ca un om ieşit din minţi, căzut în beţie, îl doboară şi-1 prăbuşeşte într-o disperare dureroasă.
2. De aceea, dacă dorim să ne ostenim după legile jocului (I Tim. 2,5), în luptele duhului, trebuie să ne vindecăm şi de această boală, nu cu mai mică prevedere decât în cele de mai înainte. Căci „ca molia pentru veşminte şi cariulpentru lemn, aşa este de vătămătoare tristeţea pentru inima omului” (Pilde 25, 20): Duhul dumnezeiesc a arătat destul de limpede şi precis puterea acestei dăunătoare şi pierzătoare boli.
3. Căci, un veşmânt ros de molii nu mai poate avea nici o valoare şi nu mai poate fi de nici un folos cuviincios, şi tot la fel, lemnul brăzdat de cari, nu va mai merita să fie spre podoabă nici măcar pentru o clădire obişnuită, ci doar pentru foc. Tot aşa şi sufletul, care este chinuit de muşcăturile lacome ale tristeţii, nu va mai fi folositor pentru veşmântul preoţesc, care, după profeţia sfântului David, primeşte mirul Duhului Sfânt coborând din cer mai întâi în barba lui Aaron, apoi pe marginea sa: „Ca mirul pe cap, care se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se pogoară pe marginea veşmântului său.” Acest suflet nu va putea fi întrebuinţat nici la construirea şi împodobirea acelui templu al duhului, căruia Pavel, înţeleptul arhitect, i-a pus temelia zicând: „Voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în vor (I Cor. 3, 16); iar în Cântarea Cântărilor, mireasa descrie lemnele acestui lăcaş, zicând: „Cedrii ne sunt acoperiş sălăşluirii şi adăpost ne sunt chiparoşii” (Cânt. 1,16). Astfel, pentru templul lui Dumnezeu sunt alese asemenea esenţe de lemn, care sunt şi plăcut mirositoare, şi nesupuse putrezirii şi care pot rezista şi stricăciunii aduse de timp şi roaderii carilor.
4. Totuşi, tristeţea este, uneori, sau urmarea unei mânii anterioare, sau este pricinuită de neîmplinirea vreunei pofte, ori a vreunui câştig atunci când cineva a văzut spulberată speranţa ce-şi făurise în minte despre aceste lucruri. Câteodată însă, chiar fără să existe vreun motiv, care să ne pricinuiască această cădere, din îmboldirea vicleanului vrăjmaş, suntem apăsaţi de o atât de neaşteptată tristeţe, încât nu mai putem primi cu bunăvoinţa de altădată nici pe cei dragi nouă, sau pe prietenii sosiţi. Oricât de firească ar fi fost convorbirea lor, nouă ni se pare supărătoare şi de prisos şi nici un răspuns plăcut nu le dăm, fierea amărăciunii punând stăpânire pe toate tainiţele inimii noastre.
5. De aci se dovedeşte foarte limpede că patimile noastre nu sunt întotdeauna stârnite din vina altora, ci mai degrabă din a noastră; noi avem ascunse în noi şi cauzele greşelilor, şi seminţele patimilor, care, odată ce ploaia ispitelor le-a udat în mintea noastră, îndată încolţesc şi dau roade.
6. Negreşit, nimeni nu e împins la păcat, fiind aţâţat de patima altuia, dacă n-are închisă în inima lui hrana păcatelor, şi nici nu trebuie să se dea crezare cuiva că a fost amăgit deodată când, la vederea unei femei frumoase, a căzut în iadul poftei ticăloase, ci mai degrabă, că această vedere a fost doar prilejul care a împins la suprafaţă bolile ascunse, tăinuite în adânc.
7. De aceea, Dumnezeu, Creatorul a toate, cunoscând, mai presus de toţi calea de însănătoşire a creaturii sale, şi că nu în alţii, ci în noi se află rădăcinile şi cauzele greşelilor, a poruncit să nu părăsim obştea fraţilor şi să nu-i ocolim pe cei ce socotim că i-am jignit noi, sau de care noi am fost jigniţi, ci să-i împăcăm, ştiind că, nu prin despărţirea de oameni, cât prin virtutea răbdării, poată fi atinsă desăvârşirea mimii.
Această răbdare în stăpânirea noastră trainică, poate să ne păstreze paşnici chiar şi cu cei ce urăsc pacea, iar, nedobândind-o,