DESPRE SFÂNTA CRUCE ȘI POSTUL ORTODOX CU FOLOASELE, CU ROADELE ȘI CU BINECUVÂNTĂRILE LOR…

DESPRE SFÂNTA CRUCE ȘI POSTUL ORTODOX
CU FOLOASELE, CU ROADELE
ȘI CU BINECUVÂNTĂRILE LOR…

Postul în viziunea ortodoxă este un mijloc de elevaţie sufletească, de dominare a sufletului asupra patimilor trupeşti. Postul îl debarasează şi-l uşurează pe creştin de toate ispitele, de balastul şi povara uneltirilor celui viclean care aduc „întunecare gândurilor şi tulburare cugetelor”.
El este o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, un act de cult, este un act de pocăinţă pentru păcatele săvârşite şi un exerciţiu care pune început virtuţilor de tot felul. Pentru creştinul ortodox, postul este condiţie pentru dobândirea sfinţeniei. În concepţia ortodoxă, între post şi sfinţenie există o corelaţie strânsă. Ea este exprimată şi în felul în care reprezentăm pe sfinţi în iconografie, unde ei apar totdeauna cu chipurile slabe, subţiate şi transfigurate, datorită postului. Postul este o caracteristică prin excelenţă a Ortodoxiei şi o amprentă a creştinismului ortodox, în mentalitatea ortodoxă populară cel care nu posteşte este considerat spurcat şi păgân.
Părintele Profesor Dr. Gheorghe Holbea – Prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” din cadrul Universităţii Bucureşti ne lămureşte cu privire la înţelesul duhovnicesc al postului şi la premisele esenţiale ale recuperării relaţiei noastre cu semenii şi cu Dumnezeu, precum şi despre cum putem dobândi în această perioadă pacea şi liniştea sufletească.

– Părinte profesor, ce este postul în viaţa unui creştin? Cum să abordăm această perioadă de înfrânare într-o vreme în care este promovată din ce în ce mai mult „cultura consumului exagerat”?
– Postul în viaţa unui creştin nu este doar o simplă dietă, abţinere de la anumite mâncăruri, ci este o împreună-călătorie cu Dumnezeu pe calea lumii acesteia. Postul este o stare de libertate, stăpânire de sine, întemeiate pe nevoinţă şi înfrânare. În ceea ce priveşte „cultura consumului”, cred că este bine să înţelegem în ce constă aceasta, ce presupune ea. Dacă vom face referire la Vechiul Testament, vom constata că evreii, în ţara Egiptului, aveau o mentalitate de sclavi ai societăţii de consum („mai bine muream în Ţara Egiptului” unde căldările erau pline cu carne“). De această mentalitate nu au scăpat nici când Dumnezeu i-a scos din Ţara Egiptului, călăuzindu-i spre Ţara Canaanului. Ieşirea biblică a poporului ales din Ţara Egiptului este o călătorie orientată spre minunata ţară a făgăduinţei „unde curge lapte şi miere” (Ieşire 3, 8-17).
Parcurgerea acestei călătorii cere un progres duhovnicesc. Pe de o parte, este vorba de trecerea din sclavie în libertate, iar pe de altă parte, de orientarea acestei libertăţi pe calea poruncilor dumnezeieşti. Dumnezeu este Subiectul acestei călătorii. El locuieşte în Sinai, porneşte din Egipt cu Moise şi apoi merge împreună spre Ţara Canaanului. Este vorba aici de o călătorie cu caracter liturgic. În psalmul 68, versetele 8-9, este sugerată această călătorie a lui Dumnezeu împreună cu poporul ales prin pustiul din Egipt până în Canaan: „Dumnezeule, când mergeai Tu înaintea poporului Tău, când treceai Tu prin pământ pustiu, pământul s-a cutremurat şi cerurile s-au topit şi Sinaiul s-a clătinat de la faţa D umnezeului lui Israel”. Totuşi, poporul evreu nu se poate elibera de mentalitatea de sclav. De aceea, Dumnezeu îi poartă în pustie 40 de ani, astfel încât toţi cei ce aveau memoria robiei egiptene (unde erau sclavi, dar căldările pline de carne) îşi lasă oasele în pustie. Vor intra în Ţara Canaanului numai cei care s-au născut în starea de post a pustiei, întrucât ei nu mai au mentalitatea „consumistă” din robia egipteană.
Remarcăm la românii care au ieşit de ceva timp din comunism o sete de a consuma. Se ştie că sistemul comunist avea grijă să înlăture orice stimul extern: reclame occidentale, călătorii în străinătate, relaţiile cu străinii care ar fi exacerbat apetitul românilor pentru produsele de consum. Economia comunistă funcţiona într-un singur scop: să ofere tuturor un loc de muncă. Individul era considerat o simplă unealtă de muncă.
Comunismul a creat o societate a penuriei permanente, în care întreaga populaţie, cu excepţia nomenclaturii comuniste, trăia la limita subzistenţei biologice. Sistemul comunist trecuse la controlul poliţienesc al dorinţelor şi plăcerilor. Tot ce ţinea de domeniul plăcerii ascundea un potenţial subversiv. Această epocă a fost urmată de o adevărată revoluţie consumistă.
Eliberaţi din cuşca totalitarismului, românii au năvălit în aria consumismului.
Asistăm aşadar la eliberarea explozivă a dorinţei de a consuma. De aceea, la început, comerţul cu marfă ieftină şi proastă a umplut oraşele României cu tarabe şi buticuri. Revoluţia consumistă a început cu micul comerţ stradal, importul de rable poluante şi telenovele latino-americane.
Occidentul şi-a făcut simţită prezenţa mai ales prin produsele vedetă, hamburgerul de McDonald, Coca Cola, Madonna şi Lady Gaga (care au concertat la Bucureşti) şi filmele americane. Descătuşarea „libidoului consumist” a măturat constrângerile impuse de vechiul sistem.
Perioadei euforice postcomuniste i-a luat locul perioada de sărăcie generalizată, cauzată de prăbuşirea producţiei interne, de corupţia şi de măsurile de austeritate impuse României de instituţiile externe care „i-au dat cu împrumut”. Paradoxal, sărăcirea populaţiei a intensificat febra consumistă. Românii s-au lansat într-o căutare frenetică de satisfacţii materiale, iar îmbogăţirea rapidă prin orice mijloace a devenit o obsesie naţională.
Ecuaţia clasică a consumismului este următoarea: creşterea consumului stimulează producţia; mărindu-se producţia, veniturile cresc. Întrucât producţia internă nu a crescut, avântul consumist a stimulat practici antisociale: delapidarea, corupţia, „tunul”, „mita”, „ţeapa”, „ingineria financiară” şi altele.
În acest context relativist şi descurajator, românii trăiesc nostalgia perioadei în care li se asigura un loc de muncă, uitând că erau la fel de săraci şi de dispreţuiţi: „Mai bine era pe vremea aceea”.

– Această perioadă ce are un caracter profund spiritual vizează schimbarea interioară a omului. Cum este reliefat acest aspect duhovnicesc în literatura imnografică a Triodului?
– Hotarul dintre perioada pregătitoare a postului şi postul propriu-zis îl constituie Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. Deci prima săptămână o putem numi şi Săptămâna izgonirii lui Adam din Rai. Este o Săptămână de ajunare completă, de post aspru, iar la mănăstiri chiar post negru cu zile aliturgice, în care pe primul loc sunt asceza şi rugăciunea. Biserica recuperează întreaga istorie în Postul Mare, începând cu izgonirea lui Adam din Rai şi sfârşind cu Răstignirea, Moartea şi Învierea lui Iisus Hristos Dumnezeu. Prin post memoria umanităţii este vindecată de durere şi moarte, prin jertfa, moartea şi Învierea lui Iisus Hristos. Postul este aşadar un „rai lăuntric” în care locuieşte Dumnezeu Cel desăvârşit. Creştinii recapitulează istoria şi o redeschid iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Trecutul este vindecat prin asceză şi iubire de fraţi şi toate durerile istoriei sunt ispăşite prin Crucea şi Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

– În altă ordine de idei, Părinte Profesor, care este legătura dintre Cruce și post şi care este folosul duhovnicesc al cinstirii ei în această perioadă de pocăinţă?
– Harul pe care îl primim prin Sfânta Cruce este atât de mare, încât nu ne putem apropia de Cruce decât după ce ne-am curăţat în timpul celor trei săptămâni de post, premergătoare Duminicii Sfintei Cruci. „Cu mulţimea milei Tale, Preaîndurate Doamne, curăţeşte mulţimea păcatelor mele şi mă învredniceşte a vedea cu suflet curat Crucea ta şi a o săruta întru această săptămână a postului”, se spune în Stihira a II-a de la Vecernia din Duminica Crucii. Numai postul poate lumina îndeajuns pe om pentru a-l face în stare să vadă, fără să orbească, strălucirea Crucii, care este „mai scânteietoare decât soarele”. De Cruce ne putem apropia nu numai prin post, ci prin toate virtuţile Postului Mare, a căror făptuire a devenit cu putinţă prin patimă: „Doamne, Cel ce Ţi-ai întins mâinile pe Cruce de bunăvoie, învredniceşte-ne pe noi să ne închinăm Ei, întru străpungerea inimii, luminându-ne bine cu postirile şi cu rugăciunile, cu înfrânarea şi cu facerea de bine ca un bun şi de oameni iubitor”, spune o altă stihiră. Sădită în mijlocul Postului Mare, Crucea înfăţişează celor ce s-au curăţat în timpul celor trei săptămâni primele binefaceri duhovniceşti pe care le aduc virtuţile lor, Crucea apare ca un pom al vieţii, din mijlocul Raiului. Ea defineşte şi caracterizează tot timpul celor 40 de zile şi conduce la Sfânta Înviere. Astfel, vremea postului este un timp răstignit care duce la Învierea lui Iisus Hristos. Până ca Mântuitorul să se răstignească pe cinstitul ei lemn, Sfânta
Cruce a fost un obiect de tortură. Chiar şi după Răstignire şi Înviere, cu toate semnificaţiile pe care le-a dobândit ulterior în creştinism, Sfânta Cruce rămâne şi un obiect material. De ce, atât în rugăciunile, cât şi în toate cântările închinate Sfintei Cruci, Biserica i se adresează ca unei persoane?
Biserica Ortodoxă nu desparte pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos de Crucea Sa, devenită prin Înviere altar de jertfă veşnică, şi nici nu desparte raţionalist Crucea de Iisus Hristos cel răstignit pe ea. În lumina Învierii, slava Crucii pătrunde umanitatea şi cosmosul. De aceea, Biserica i se adresează ei ca unei persoane.

– Cum ajută înțelegerea semnifcaţiilor Sfintei Cruci în ieşirea oamenilor din angoasa cotidiană, din suferinţă şi din toate încercările vieţii?
– Un teolog contemporan observa că vremurile noastre răsună mai mult de strigătul lui lov. Majoritatea celor care suferă îl acuză pe Dumnezeu de excesele răului, de absurditatea ororilor din această lume. Dumnezeu „pare că tace atunci când mor inocenţii, iar tăcerea lui Dumnezeu se umple de strigătele celor torturaţi”.
Pentru toţi inocenţii care suferă, au suferit şi vor suferi în timpul vieţii lor pământeşti, răspunsul nu este unul verbal, ci este unul scris cu sânge. Este Crucea lui Iisus Hristos. Oamenii trebuie să-şi aducă aminte că Cel care este răstignit şi moare pe Crucea Golgotei este Unul din Sfânta Treime, Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Dumnezeu, prin Iisus Hristos, se uneşte cu omul în mod integral.
Se uneşte cu el până la moarte, se coboară până la iad, pentru a-l ridica din această stare. Dumnezeu nu ne părăseşte. El ne însoţeşte în întuneric, întrupându-se şi acceptând moartea pe cruce. El este Atotputernic, dar nu în genul dictatorilor şi al călăilor, nu în genul puterii pe care păcătosul o poate exercita prin ură. Atotputernicia Sa este aceea a iubirii, iar iubirea înseamnă respectul nesfârşit.

CONCLUZIE

După ce toate acestea sunt spuse, trebuie totuşi să amintim că oricât de limitată ar fi postirea noastră, dacă este o postire adevărată, va conduce către ispită, slăbiciune, îndoială şi tulburare. Altfel spus, va fi o adevărată luptă, şi probabil că vom cădea de multe ori. Dar adevărata descoperire a vieţii creştine ca luptă şi nevoinţă reprezintă trăsătura esenţială a postirii. O credinţă care nu a biruit îndoielile şi ispita este rar o credinţă adevărată. Din păcate, în viaţa creştină nu este posibil niciun progres fără amara experienţă a căderilor. Prea mulţi încep postirea cu entuziasm şi renunţă după prima cădere. Dacă după ce am căzut şi ne-am supus poftelor şi patimilor noastre reluăm totul de la capăt şi nu renunţăm indiferent de câte ori cădem mai devreme sau mai târziu, postirea noastră va purta roadele sale duhovniceşti. Între sfinţenie şi cinismul care ne trezeşte din orice iluzie se află marea şi dumnezeiasca virtute a răbdării – răbdarea, mai întâi de toate, cu noi înşine. Nu există un drum mai scurt către sfinţenie; pentru fiecare pas trebuie să facem un sacrificiu total. Aşadar, este mai bine şi mai sigur să începem de la un minimum – doar cu puţin peste posibilităţile noastre fireşti – şi să creştem efortul nostru puţin câte puţin, decât să încercăm să sărim foarte sus la început şi să ne rupem câteva oase când revenim pe pământ. Pe scurt: de la un post simbolic şi nominal – postul ca obligaţie şi obicei – trebuie să ne reîntoarcem la adevăratul post. Să fii limitat şi smerit, dar consecvent şi serios. Să cântărim onest capacitatea noastră duhovnicească şi fizică şi să acţionăm ca atare, amintindu-ne, totuşi, că nu există post fără stârnirea acestei capacităţi, fără a introduce în viaţa noastră o dovadă dumnezeiască, cum că cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Dr. STELIAN GOMBOŞ