Destine de exceptie, destine pentru eternitate

Deci, implicit, această geometrie fractală propune o schimbare a idealului estetic. Încă în secolul al XIXlea au început să apară, în special în matematică şi fizică anumite aspecte care infirmau tocmai aceste paradigme ale simplităţii şi regularităţii, dar erau considerate ca un fel de monştrii… Cei care le-au descoperit nu au sesizat că aceste ficţiuni ştiinţifice ar putea avea o legatură cu realitatea, cu natura înconjurătoare. Chiar şi în ştiinţa românească matematicieni ca Dumitru Pompei, Miron Nicolescu, Stoilov, în studiile lor matematice au identificat obiecte matematice care, privite din perspectiva de azi, sunt… obiecte fractale. Personal, vă mărturisesc că, în anii 50 când mi-am făcut debutul în activitatea ştiinţifică am fost şi eu atras de astfel de obiecte… deci cu mult înainte de apariţia teoriei fractale. Nici cuvântul FRACTAL nu exista în aceea vreme. Ei bine, această recunoaştere a fractalităţii, deci a ceea ce se abate de la regularitate, simplitate, simetrie şi faptul că este profund implicată în natură- acest lucru s-a întâmplat abia în anii 70 ai secolului XX şi a apărut o schimbare de viziune în ceea ce priveşte ideea de dimensiune. Noi lucrăm, de obicei la modul intuitiv. Dimensiunea este un număr întreg. Spunem că dreapta are o simetrie, planul două dimensiuni, spaţiul are trei… Ei bine, treptat a apărut ideea că dimensiunea (şi este esenţial în geometria fractală) poate fi un număr, care nu mai este un număr întreg, … 1,2,3… ci un număr fracţionar 2/3, 2/4… Ceea ce este extraordinar în această descoperire aparţinând creatorului gramaticii fractale Norman Delbreaux (un francez care a emigrat în America), e faptul că obiectele fractale şi toate acele forme cu neregularităţi de care am zis-munţii, vulcanii, norii, etc. prezintă o structură care ascultă de un principiu de invarianţă.
R.Ș.: Definiţi vă rog mai amănunţit acest principiu.
S.M.: De acord! Înseamnă că aceste obiecte privite în mic, local, au aceiaşi structură ca şi atunci când sunt privite în mare, deci global. Dacă vreţi structura unui astfel de obiect, rămâne neschimbată când se face trecerea de la o scală la alta, de la una mică, la una mare. Tocmai acesta este principiu prin care lumea fractală se asociază şi cu ştiinţa şi cu arta. Acest fenomen, această solidaritate între global şi local a fost observată încă de multă vreme, cu o mie de ani în urmă, mă refer la acele şiruri ale lui Fibonacci, în care fiecare termen este egal cu suma celorlalţi doi termeni, imediat precedenţi. Acest şir al lui Fibonacci se asociază cu „numărul de aur” care l-a inspirat pe marele nostru matematician Matila Ghica, şi care intervine în mod esenţial atât în lumea organică cât şi în artă… I s-au dedicat chiar şi lucrări muzicale.
R.Ș.: Și în fonoteca muzicală a Radioului am descoperit muzica fractală, inspirată de şirul lui Fibonacci…
S.M.: Cred că aţi putea găsi acolo şi o compoziţie a lui Bella Bartok, care se bazează pe acest şir de care vorbim acum, în execuţia Filarmonicii din New York, dirijor Leonard Bernstein … sau o compoziţie a lui Anatol Vieru, „Sita lui Eratostene” … care asociindu-se cu numerele prime, este şi ea legată de un astfel de principiu al geometriei fractale şi anume invarianţa. R.Ș.: Să facem acum, domnule profesor Solomon Marcus, o călătorie în timp în tinereţea dumneavoastră în vremea când l-aţi cunoscut pe profesorul, matematicianul şi poetul Dan Barbilian… cu numele de poet Ion Barbu şi eraţi studentul lui.
S.M.: Știam despre poetul Ion Barbu, încă din anii studenţiei, pentru că, elev fiind în oraşul natal Bacău, eram pasionat de poezie şi de versul lui Ion Barbu. Când l-am cunoscut, şi am devenit studentul său, mi-a trebuit un timp să pot articula imaginea poetului cu cea a matematicianului… cu atât mai mult cu cât în 1945, când i-am devenit student el căuta să-şi ascundă identitatea poetică. Atunci poezia lui începea să fie marginalizată şi el, care a simţit acest lucru, suferea foarte mult.
R.Ș.: Ce fel de profesor era Ion Barbu?
S.M.: Era un profesor de factură specială. El era profesorul care nu prezenta o matematică gata făcută, ci care te introducea în laboratorul de creaţie al matematicianului. Prin aceasta el era un profesor pentru cei aleşi. Când ţinea un curs cu 20 de studenţi cum am avut eu norocul pentru că el preda începând cu anul doi-cursuri de o factură specială… ei bine el, acolo era profesorul ideal. Era una din rarele ocazii în care puteai să vezi cum se naşte noul în ştiinţă… prin procesul acesta de căutări, ezitări, elaborări, greşeli, reveniri… şi el era fascinat în aceste clipe. În cartea mea „Invenţie şi descoperire” unde i-am consacrat lui Ion Barbu un mare număr de pagini, există o similaritate profundă între evoluţia poetului şi evoluţia matematicianului.

(continuare în numărul viitor)
ROMANIȚA ȘTENȚEL, jurnalist