DESTINUL UNEI ȚĂRI CA O „GURĂ DE RAI”

Frumoasa Românie descrisă cu dragoste și cinste de cronicari, cântată de poeți, a fost atât de râvnită de străini încât au sfâșiat-o de-a lungul timpului răpind din ea, fără milă și cu mare îndrâzneală, bucăți din Moldova, din Transilvania, din Dobrogea.

Am văzut de curând, la Teatrul Național din București, piesa 20 de ani în Siberia. Un monolog de o oră, interpretat magistral de Amalia Ciolan. Piesa redă viața de coșmar, aproape incredibilă, a unei țărănci, semianalfabete, Anița Nandriș-Cudla, din nordul Bucovinei, deportată în Siberia. O ființă extraordinară care a avut tăria, la întoarcerea în Bucovina iubită (13 iunie 1961, exact ziua și luna în care a fost răpită și deportată împreună cu familia) să aștearnă pe hârtie iadul prin care a trecut. Cartea ei începe simplu: „Prin câte poate trece o ființă omenească fără să-și dea siama… Eu m-am născut în anu 1904, în satul Mahala, Județul Cernăuți.” Îninte de moarte ( 1982 la Cernăuți) încredințează acest testament oglindă unei epoci, în care niște români muncitori cinstiți, au fost deportați în Siberia – nepotului ei cu rugămintea de a face cunoscut ceea ce a scris ea, pentru a ști toată lumea crimele comunismului, și să ia aminte ca asemenea monstruozități să nu se mai repete niciodată.

Înainte de a vorbi despre această cutremurătoare mărturie, voi da câteva date despre întemeierea Moldovei și despre frumusețea Bucovinei.

Tradiția ne spune că descălecarea moldovenească a pornit din Maramureș. De la cronicari aflăm că „după multă vreme, când feciorii cei de domn din munții ungurești, pogorând după vânat, au nimerit la apa Moldovei, văzând locuri desfătate, cu câmpii deschise, cu păduri dese și cu ape curgătoare, îndrăgind locul, au tras pe ai săi de la Maramureș și pe alții au îndemnat de au venit. Și au descălecat întâi sub munte, apoi mai înmulțindu-se și crescând înainte, nu numai apa Moldovei și Siretul le-au fost hotar, ci până la Nistru și până la Mare s-au lățit”.(V.A.Ureche)

Miron Costin povestește cum Dragoș însoțit de câțiva vănători, urmărind un bour, ajung la o apă, unde e ucisă fiara, dar și cățeaua Molda, care o urmărise într-o goană nebună, își dă ultima suflare; numele apei, Moldova, de la numele acelei cățele s-ar trage.

Anul întemeierii voivodatului Țării Moldovei de către Bogdan, este 1359: cu capitala la Baia, Siret, Suceava. Patru secole, Bucovina, cu o suprafață de 10 442 km², a făcut parte din statul feudal Moldova; în prezent au rămas cca 4 000 km² de teritoriu românesc, care face parte din județul Suceava. La 1775 pe teritoriul ei se aflau 3 mari orașe (Cernăuți, Suceava și Siret) și 290 de sate cu 62 cătune; și majoritatea covârșitoare a populației era românească; iar densitatea de monumente și vestigii istorice și artistice era cea mai ridicată din toată Moldova. La 7 mai 1775 – în urma înțelegerii dintre Austria și Turcia, după râzboiul ruso-turc din 1768-1774, Bucovina este anexată Imperiului habsburgic (date luate din anexa la cartea 20 de ani în Siberia, Editura Humanitas, 1991).

Iată cum comenta Mihai Eminescu „Răpirea Bucovinei” din 1774, într-una din scrierile sale istorice: „au intrat oștirile austriecești, cu disprețul ori-cărui drept al ginților, în pace fiind cu Poarta și cu Moldova, în partea cea mai veche și mai frumoasă a țării noastre, spune el, /…/ căci acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo scaunul firesc al unui Mitropolit, care în rang și neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaștele celor mai mari dintre domnii români, acolo doarme Dragoș, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru întemeietorul de legi, acolo Ștefan, zidul de apărare al creștinătății ”. (Mihail Eminescu, Opere complecte,1914, cu o prefață și studiu introductiv de A.C.Cuza).

Și, după 400 de ani de zidire a unui stat independent, au început necazurile:
1775-1786 – administrație militară; perioada este apreciată pozitiv, datorită unor măsuri administrative, economice, culturale; limba română este limba oficială; organizarea administrativă, judecătorească, ecleziastică este comună cu Moldova. 1786-1848 – Bucovina, ca district este încorporată Galiției, cu capitala la Lemberg (Liov); este o perioadă nefastă, are loc o imigrare masivă de elemente alogene, modificând structura demografică în defavoarea elementului românesc. 1849 – Curtea de la Viena este nevoită să accepte despărțirea Bucovinei de Galiția și declară Bucovina ca Ducat, subordonat Vienei 28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu România, prin moțiunea adoptată de Congresul General al Bucovinei. 28 iunie 1940 – în urma tratatului Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei și ținutul Herței (6 340 km²) sunt alipite la URSS; odată cu Basarabia (44 422 km²).

Frumusețea, bogăția și libertatea acestui popor reiese clar din același articol al lui Eminescu, din mărturia, consemnată de el, a unui om din veacul trecut: „ această parte de loc – zice el – care acum s-a făcut Bucovina, este la munte și are aer rece și sănătos /…/ sînt munți cu pomi și cu alți copaci roditori printre care curg apele cele limpezi, care dintr’o parte și dintr’alta de pe vîrfurile munților se pogoară la vale cu un sunet prea frumos pe aeste laturi făcându-le asemenea unei mîndre grădini.

La marginea ei stă Ceahlăul, care în zilele seninate se poate vedea pe vremea Apusului soarelui din Cetatea Albă – cale de 60 de ceasuri, și se vede așa de curat, ca și cum ar fi el aproape în unghiul țerei, iar de la Miazănoapte se vede de lîngă apa Ceremușului, unde numai hotarele Moldovei, ale țării leșești, ș’ale Ardealului se lovesc. Prin năsipul păraelor, ce se încep din munți, se găsește praf de aur, prin codri sînt cerbi, ciute, căprioare, bivoli sălbatici și în munții despre Apus o fiară, pe care Moldovenii o numesc zimbru.” Și descrierea bătrânului continuă dovedind că statul și biserica „erau neatîrnate”, după cum subliniază Eminescu în concluzie, clasele sociale erau libere, deci bucovinenii erau un popor liber, de țărani și de păstori.

Spaima Aniței de moscali începe din 1914, din primul război mondial când, părinții ei, care nu și-au părăsit gospodăria, împreună cu alte cîteva familii din sat, asistă la atrocități de nedescris. Frontul trecând prin satul lor, era bântuit când de austriecii, când de moscalii care se retrăgeau. Armata austriacă, nu făcea prea mari rele, povestește ea, luau și ei, dacă aveau nevoie:„dar când se retrăgiau moscalii să firească Dumnezeu. Ce întâlneau înaintea lor tăt luau /…/ nu avei. ce să deschizi gura să spui un cuvînt. Într-o femeie o înfipt sulița și a picat jos, moartă, pentru niște păsări.” Chiar și mama Aniței a fost biciuită și culeasă de copii doar carne vie: „… Ei aviau niște biciuri împlitite de piele și la capătu biciului trei viță și la capătu celor trei viță făcute trei măgălii vânoasă ca piatra, de mărimea a trei nuci. Și cu biciurile estia au început s-o bată pe mama.” de nu s-a mai putut da niciodată jos din pat. Anița, la sfârșitul primului război avea 14 ani, și și-a sacrificat toată tinerețea îngrijind-o. Căsătorită la 17 ani, se mută la soțul ei, în casa bătrânească acoperită cu paie, pe care le-o dăduse tatăl soțului. Pornesc la drum aproape săraci. În câțiva ani, chibzuiți, devin înstăriți. Ea continuă să-și îngrijească mama, alergând zilnic, de la casa bărbatului, la casa mamei, până ce apar și copiii, și o aduc și pe mama ei, ca să poată avea grijă și de ea. În 1940, la începutul celui de-al doilea război mondial, soțul ei hotârâște să rămână pe loc. La început, veneau dubele noaptea și luau câte un bărbat, doi.Tinerii au încercat să fugă, un prim lot a reușit, al doilea, trădat, a fost cosit cu mitralierele, iar cei care au scăpat cu viață, au fost închiși. Înfine, în cele din urmă satul a fost evacuat, veneau mașinile și încărcau oameni care nu știau unde îi duc. A venit și rândul lor, dar pe mama ei nu i-a lăsat să o ia, a trebuit să o părăsească, așa neputincioasă cum era. I-a încărcat în mașini, i-a dus la gară unde i-a suit în vagoane de vite. După ce s-a suit ea cu copiii, au închis ușile. Strigătele ei, că trebuie să-i mai vină și bărbatul, n-au avut niciun ecou.Vagoanele ticsite, se opreau din când în când, le dădea de mâncare, pâine neagră și ceva zeamă, erau scoși cei care muriseră și vagoanele porneau mai departe. Au călătorit cu trenul vreo 20 de zile. La orașul Omsk, i-a dat jos din vagoane și i-a dus, la vreo 20 de km., la un lagăr, unde i-a mai ținut câteva zile, după care i-a încărcat în mașini și a început să-i repartizeze la muncă. Li se dădea 700 de grame de pâine neagră de muncitor și câte 300, pe zi, pentru cei ce nu puteau munci, copii și bătrâni neputincioși. Era greu, ei nu știau rusește, așa că nu se puteau înțelege cu rușii. Erau socotiți oameni răi, mai cu seamă după începerea războiului. Ei fuseseră ridicați pe 13 iunie 1941, „și, la câteva săptămâni, a început războiu. I-a scos pe moscali de prin Bucovina și Basarabia și i-a mânat până sub Stalingrad.” Cu timpul, muncind și îndeplinind tot ceea ce li se cerea, au căpătat simpatia celor de acolo. Către primăvară când tocmai li se promisese că vor primi un ar de pământ ca să se ajute cu mâncarea, au fost mutați de acolo, mai spre nord. Deoarece apa scăzuse și vaporașul care-i adusese nu putea merge mai departe, au fost lăsați pe malul apei două zile și două nopți, atacați de țânțari, frământați de foame, ajungând să gândească: „De bună siamă că ni-a lăsat aici, în pustiul ista, fără mâncare, fără nici un adăpost, ca să murim. Dar mai bine făciau să fi tras cu o mitralieră. Te culca deodată și nu vedeai atâta chin.” În cele din urmă vine o ambarcație mai mică și câteva bărci (pe care sunt urcați cei mai în putere ca să tragă la vâsle). Ajung la locul stabilit: o„Pădure și câteva case începute, din bârne de lemn verde tăiet din pădure și clădite unul peste altul. Și printre bârne era așternut un rând de ‹moh› așa-i zicea acolo, un fel de mușchi care creștea pe mlaștini, ca să se astupe crăpăturile.” Casele nu aveau acoperiș, doar niște scânduri pentru pod, nu aveau nici uși, nici ferestre, de sus curgea apa, iar pe golurile ușilor și ferestrelor se făcea curent de îngheța apa pe tine.. Oamenii mureau pe capete de dezinterie. „Din câtă lume au dus acolo în vara anului 1942, până în primăvara anului 1943, nu a rămas poate nici a treia parte, toți au murit de foame și de năcaz.” Anița și-a revenit de două ori din comă, o dată după dezinterie și, a doua oară, mult mai târziu, când s-a îmbolnăvit de tifos. Atunci, fiind paznic pe malul râului, deși slăbită după boală s-a dus imediat la lucru, dar pentru că într-o noapte, cu o temperatură sub minus 40 de grade, nu s-a mai prezentat la post, a făcut și pușcărie. Munceau, săpau șanțuri pentru bordeie, mergeau în pădure la tăiat lemne: „Mă sculam dimineața, împărțiam cîte o fărîmătură de pîne la copii, îmi luam și mie o fărîmătură în mână și toporu subsuoară și mergiam la lucru în pădure. Mergând pe drum, înghițiam acelea două guri de pîne. – dar după aceea i se făcea o asemenea foame, că se gândea: – oare să iau o mână de nisip să vîr în gură, să înghit, nu mi s-ar astîmpăra foamia? ”

Când fiul ei cel mare, Mitruță, este repartizat să meargă, împreună cu alți tineri la pescuit, în alt sat, nu s-a lăsat până nu a fost luată și ea cu ceilalți doi copii. Lucra și ea la „labaz”, locul unde era prelucrat peștele, după ce era descărcat. A îndeplinit toate muncile posibile: tăietor de lemne, săpător de bordeie, femeie la prelucrarea peștelui pentru vânzare, coșar… angajată la cârpit sacii de pâine, pentru care primea un sac cu care să cârpească cei o sută de saci, inventează posibilitatea de a-i cârpi fără să folosescă sacul, și strângând mai mulți asemenea saci, își îmbracă atât copiii cât și pe ea, înlocuind zdrențele pe care le purtau de atâția ani.

Ca să poată face față iadului prin care a trecut a avut nevoie de o credință nestrămutată în Dumnezeu, de o putere de adaptare ieșită din comun, de o capacitate de inventivitate fabuloasă, de o dârzenie de fier, de o posibilitate de dăruire dumnezeiască.

BEATRICE KISELEFF