DIALOGURI FUNDAMENTALE CU ACADEMICIANUL IOAN-AUREL POP

DIALOGURI FUNDAMENTALE CU
ACADEMICIANUL IOAN-AUREL POP

istoric, prof. univ.dr., rectorul Universității Babeș-Bolyai,
președintele Academiei Române

Ion BĂDOI – Stimate domnule Academician Ioan-Aurel Pop, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a dialoga despre români, românism, soarta românilor atât din țară cât și din afara ei, despre limba română, despre demnitate și identitate națională. Ce mai înseamnă să fii român? Petre Țuțea spunea cu mândrie nedisimulată: „În grandoarea istorică a Poporului Român eu sunt o rotiță invizibilă. Dar sunt!”. Este o frumoasă și esențială declarație de dragoste față de neamul românesc, așa cum puțini au reușit să rostească. Profesorul Petre Țuțea s-a pus în slujba
poporului român, s-a umilit pentru neamul românesc, dar l-a și „certat” când a considerat că dă semne de „rătăcire”. Câți dintre români mai au curajul și tăria de a se „umili” în numele poporului român? Câți dintre oamenii politici, nu am spus politicieni fiindcă fac diferența între oamenii politici și politicieni, se mai pun în slujba interesului național, câți dintre conducătorii români mai au curajul de a îmbrăca cu demnitate cămașa interesului național?
Acad. Ioan-Aurel POP – Să fii român înseamnă să ai o identitate națională românească, ceea ce nu este puțin lucru în lumea risipită de astăzi. Să fii român înseamnă să ai convingerea că ești român, altminteri totul rămâne o vânare de vânt. Iar convingerea aceasta se clădește din leagăn. Vorba lui Alexandru Davila, când scria despre datina străbună: „Pruncul de la sân o soarbe-n fiecare strop de lapte”. Apartenența la românitate se vede, formal, cel mai izbitor prin limbă, iar apoi prin numele nostru venit de la Roma, prin credința că avem aceeași origine, prin religie și biserică, prin cultură, prin spațiul nostru vălurit. Dar ceea ce vă spun eu este teorie. A fi român înseamnă a percepe doina, a juca hora, a purta în suflet doruri, a te mlădia după spicele de grâu, a ști ce înseamnă „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai” și câte altele. Da, mă întreb și eu câți români mai simt pulsul lumii după doină și horă, câți mai știu ce este „Făt-Frumos din lacrimă”, câți mai tresaltă în „codrii vechi de brad”, câți mai pot plânge pe malul Oltului ori al Prutului? Eu știu că azi sunt și alte caracteristici ale românilor comune cu cele ale altor popoare, fiindcă ne-am omogenizat și ne-am globalizat. Din păcate, coerența și coeziunea care au făcut odată această națiune par stinse ori aproape stinse, dar altă formă de comunitate și de coagulare, mai puternică decât națiunea, nu s-a născut. Și atunci tot la românism și la România ajungem, adică la casa noastră, pe care ne-au făcut-o înaintașii și ne-au lăsat-o moștenire. Cum să ne lepădăm de ea și de ce? Dacă ar fi să ne luăm după politicienii veroși, după noii îmbogățiți, după jefuitorii pădurilor noastre, după hoții de suflete și după ademenitorii care ne cheamă spre alte meridiane, atunci ar trebui să ne luăm cu toții lumea în cap și, vorba lui Goga, „să ne mutăm în altă țară”. Iar a blama națiunea pentru conflictele care s-au purtat în numele ei este ca și cum a-i respinge iubirea, fiindcă ea ar fi declanșat Războiul Troian!
– Eugen Doga, celebrul compozitor basarabean, declara că nu reușim să ducem lucrurile la bun sfârșit fiindcă… nu avem urzeală. Ce ne lipsește pentru a țese o partitură temeinică? Putem să fim sau să nu fim de acord cu Adrian Marino când scrie: „Suntem țara unde absolutul este imposibil. (…) Avem compromisul și adaptarea în sânge. Metoda de bază a existenței românului este combinația șmecherească practicată în proporții de masă, amestec de haos și șmechereală”, dar, în același timp, nu putem să nu admitem că avem, de-a lungul istoriei, figuri luminoase, care au contribuit la scrierea generoasă a istoriei europene.
– Nu cred că se cuvine să fim chiar atât de pesimiști! Să nu uităm că până și Cioran, cel ajuns „pe culmile disperării”, a revenit, spre finele vieții sale pământești, la limba română, adică la patria sa și la românii săi pe care, în vremi de restriște, îi hulise. Nu am fost chiar așa de lipsiți de „urzeală”, altminteri nu puteam face România și nu puteam dăinui până acum. Și ce urzeală frumoasă am țesut – prin strămoși – la 1848-1849, încât tot „covorul” imaginat atunci s-a întins aievea pe hartă, de la 1859 până la 1918! Ce covor rotund de 300.000 de km pătrați aveam la 1918, încât nici măcar sobrul Blaga nu s-a putut abține să nu scrie „Poemele luminii”! Am fost inundați de lumina ivită atunci din sufletele noastre. Iar absolutul nu-l au nici alții, ci numai Dumnezeu.
Noi, oamenii, tindem câteodată spre absolut și, când credem că l-am atins, acesta devine mai părelnic „ca un vis de tinerețe printre anii trecători”, cum ar spune Alecsandri. Iar „adaptarea” și „compromisul” ne-au ajutat să trăim și să construim, să continuăm să avem casa noastră, cam ponosită multă vreme, dar a noastră. Ne-am dat câteodată cu cel puternic, dar numai așa am putut să rămânem, să nu fim striviți. Marele istoric Florin Constantiniu a scris demult un studiu memorabil despre alternarea dintre „politica de rezistență și cea de conciliere” în Evul Mediu românesc.
Când ne potopeau turcii, acceptam plata unui tribut, ca să nu pierim, dar când se obrăzniceau turcii ne ridicam în frunte cu domnii și boierii noștri, ca să apărăm „moșia” cea mică și cea mare. Și nu ne-am lăsat cuceriți, ci ne-am închinat ca să fim protejați și să nu ajungem anihilați. „Capul plecat sabia nu-l taie” nu este un proverb de rușine pentru un popor mic și realist. Cu marile națiuni este, se pare, altfel. Dar noi nu am fost o mare națiune, cu idealuri imperiale, cu ieșire la mările și oceanele lumii, cu dorul expandării și al risipirii, cu pofta de câștig și de jaf, cu orgoliu de cuceritor și cu vocație de stăpân.
Iar șmechereala este, într-adevăr, o degradare a capacității de adaptare dusă spre derizoriu, ridicol și facil. O avem, cumva, în tradiție și nu putem scăpa de ea. Câteodată, însă, ne-a scăpat și „șmechereala” de catastrofele pe care ni le pregătiseră alții. Ni se dă mereu exemplul sârbilor, care ar fi fost plini de demnitate, de mândrie și de orgoliu mereu. Dar, mă întreb și vă întreb, la ce le-au servit? Dacă orgoliul te conduce la destrămarea unei țări de 244.000 km pătrați și 23 de milioane de locuitori, la pierderea ieșirii la mare, la bombardarea capitalei și la izolarea de Europa, atunci cred că este mai bună adaptarea noastră. Iar o cauză a viețuirii noastre și a statutului nostru de cel mai numeros popor din Sud-Estul Europei a fost, fără îndoială, dotarea noastră, atunci când a fost nevoie, cu buni conducători, cu o elită potrivită și pliată după nevoile românilor. Elita noastră – mai ales în Ardeal – nu a fost de extracție nobiliară (boierească), ci rurală și preoțească. Satele și preoții – cum a scris Iorga – ne-au păstrat și dezvoltat neamul și, până la urmă, ne-au făcut Țara…
– Domnule Academician Ioan- Aurel Pop, există studii temeinice, reale, dar și o stare tot mai pronunțată de neliniște a românilor, care confirmă aceste studii, despre o anumită pierdere a controlului de către statul român asupra unor zone locuite de o populație minoritară, mă refer la cea maghiară, despre „retragerea statului român din fața propriilor răspunderi, de pe propriul său teritoriu”. Își abandonează statul român teritoriul și populația românească din dorința unor vremelnici politruci de a guverna? Cum se vede această abandonare din inima Transilvaniei?

– Statul român este, din păcate, în acest moment, foarte slab și se lasă dominat de alte forțe, unele ostile poporului român. Românii nu mai au azi încredere în principalele instituții (guvern, parlament, președinție, partide politice, justiție, educație, sănătate etc) și nici în personalități, adică în „stâlpii societății” de odinioară (vorba lui Ibsen). Locul instituțiilor tradiționale a fost luat de improvizații, de surogate de instituții, de unele ONG-uri dubioase, de grupări semioficiale (interne și internaționale), iar personalitățile autentice au fost înlocuite cu anonimi, inculți, veroși, corupți, ariviști, mincinoși, incapabili. Chiar și lumea
intelectuală românească, odinioară mult mai așezată, este influențată de scriitori și eseiști care se declară singuri „oameni subțiri” și „boieri ai minții”, care disprețuiesc pe față tot ceea ce este românesc, inclusiv creația noastră artistică și literară, care decretează că trecutul ne este plin de „mituri naționaliste”, care degradează utilitatea limbii române la înjurături, care ne caracterizează drept „masă informă”, cu spirit gregar, xenofobi și antisemiți din naștere etc. Cum să ne putem proteja, în aceste condiții, teritoriul național, cum să ne putem ține la respect inamicii care pândesc și acționează, cum să ne putem păstra moștenirea întreagă? În Transilvania, este o mare îngrijorare printre românii care gândesc. Nu neapărat doar printre bătrâni, ci și printre tinerii care sunt acum și europeni, care văd ce se întâmplă în Marea Britanie, în Spania, în Olanda, în Ungaria, în Polonia, în Cehia și Slovacia etc. Se vede, fără să fii mare politolog, cum toate națiunile se retranșează în sine, își caută seva interioară, se apără de globalizarea totală, își întăresc instituțiile naționale, în vreme ce noi ne dăm de ceasul morții să fim altruiști, lași, delăsători, până la naivitate și prostie. Dacă este să fim însă pragmatici și să nu ne plângem doar, autoritățile centrale, prin ceea ce permit ele în anumite zone din țară, încalcă sau eludează cu bună știință Constituția României.
Cedările repetate și nejustificate ale autorităților române nu au condus la\ liniștirea spiritelor – deși standardele românești privind respectarea drepturilor minorităților sunt peste
cele europene – ci la escaladarea pretențiilor unor organizații, până la cererea de autonomie teritorială.
Or aceasta ar însemna revenirea la discriminările medievale, patronate de stăpânii de atunci contra românilor…
– Nu mai este un secret pentru nimeni că se impune o guvernare care să aibă o Doctrină națională, că avem nevoie de adevărate elite care să slujească binele național, că avem nevoie de istorici care să „redescopere” trecutul pentru a ne clădi un viitor demn. Nu cumva se încearcă o anume autoinstituire, dacă pot spune așa, a elitelor, mai ales că recunoașterea publică, care ar trebui să fie suprema instituționalizare, întârzie? Să nu uităm ce scria marele Liviu Rebreanu în urmă cu 90 de ani: „Sufletul românesc e cea mai mare minune a Istoriei. Zeci de neamuri străine l-au hărțuit și l-au schingiuit; veacuri multe a gemut subt multe stăpîniri vrăjmașe; popoare falnice s-au stins, împărății trufașe s-au prăbușit în jurul lui și peste dînsul: nimic nu i-a putut zdruncina credința în soarta lui și, cînd a venit ceasul, s-a înfățișat lumii mai unitar, mai sănătos, mai încrezător ca orice alt neam.
Granițele silnice, care ne-au ciopîrțit sute de ani, n-au fost în stare să ne atingă inima”. Sunt speranțe că vom vedea cu propriii noștri ochi ceea ce văd ochii străinilor când descoperă sufletul satelor românești pe care, prea timpuriu, și uneori iremediabil, le-am maimuțărit în straie străine?
– Dacă acceptăm că „veșnicia s-a născut la sat”, pentru noi, românii – și nu văd cum l-am putea contrazice pe Lucian Blaga – atunci trebuie să fim de acord că această „veșnicie” rurală ne-a păstrat peste veacuri și ființa națională. Lumea noastră românească s-a validat – cel puțin până în secolul al XX-lea – la țară. Așa de tare ne-am identificat noi, românii, cu satul, încât nici nu avem referințe spirituale despre oraș în creația populară și nici chiar în cea cultă, până în secolul al XIX-lea.
Satul ne-a păstrat ființa și ne-a ajutat nu doar să trăim, dar chiar să dăinuim.
Neclintirea satului a fost esențială pentru menținerea specificului nostru în fața atâtor tentative distructive, în fața asalturilor stăpânitorilor de altă limbă și credință, în fața tendințelor înglobante. Nu întâmplător, Lucian Blaga făcea „Elogiul satului românesc”, iar Liviu Rebreanu aducea „Laudă țăranului român”. Cum altfel ar fi putut Blaga să nu strivească „corola de minuni a lumii” sau cum ar fi putut Rebreanu să-l pună pe Ion al Glanetașului să sărute pământul proaspăt arat? Orașul – cu foarte puține și discutabile excepții – nu a fost al nostru, al românilor, de-a lungul istoriei. În Țara Românească și Moldova, orașele nu au fost, până pe la 1800, altceva decât niște sate mai mari, niște îngrămădiri de case, unele mai arătoase, cu grădini în jur, cu acareturi și cu animale, aproape ca la țară. Orașul de model occidental – care a cucerit până la urmă lumea – adică orașul-burg, orașul înconjurat cu ziduri și orașul care a luptat pentru dreptul de comună (pentru libertate, pentru emancipare de sub stăpânii de pământ) ne-a rămas mereu străin, iar dacă a ajuns cumva printre noi el a fost adus de „oaspeții” germani în Evul Mediu. Nu e vorbă, ne-am fi adaptat repede și acestui mod de viață, viață urbană de-acum, dacă am fi fost obligați de împrejurări ori dacă am fi fost lăsați s-o facem! Noi suntem printre puținii din Europa care mai putem păstra satele, pentru că încă le mai avem, iar satele noastre nu sunt doar comori ale trecutului, ci și un mod de viață valid al viitorului, în fața poluării orașelor, a caldarâmului prea fierbinte vara și prea rece iarna, a aglomerării insuportabile, a
înstrăinării, a nevoii de a spune „bună ziua” și a nu avea cui etc. Noi putem încă păstra satul – cât nu s-a distrus chiar de tot – cu arhitectura lui, cu obiceiurile lui, cu jocul și cu doina, cu mersul la biserică în straie românești etc – cu anumite condiții: să oprim distrugerea satelor (făcută inclusiv prin kitsch) și să aducem în interiorul caselor facilitățile de la oraș, de la baie până la wireless.

ION BĂDOI