DIMITRIE ANGHEL – „Poetul florilor“ (16 IULIE 1872 – 13 NOIEMBRIE 1914)

DIMITRIE ANGHEL – „Poetul florilor“
16 IULIE 1872 – 13 NOIEMBRIE 1914

„Eu mi-alesesem lumea florilor, căci în lumea lor mi-am petrecut copilăria. Mi-aduceam aminte de grădina minunată unde am trăit, de murmurul sonor al şipotului, de freamătul arborilor, de toată risipa de petale ce o împrăştie vântul” este mărturisirea care i-a sugerat lui Nicolae Iorga supranumele acordat acestui dedicat poet, după ce a publicat întâiul său volum de „Poezii şi proză” şi sub care a rămas cunoscut – „poetul florilor”.
Poet, prozator şi traducător, Dimitrie Anghel s-a născut în anul 1872, 16 iulie, în satul Corneşti, comuna Miroslava, unde se aflau moşia şi conacul familiei: tatăl Dimitrie Anghel (n. 3 sept. 1833 – m. 31 iulie 1888), mama Erafilia Leatus (n. 10 oct. 1845 – m. 10 ian 1879), grecoaică foarte cultivată, cunoscătoare a limbilor engleză, franceză şi germană. A mai avut doi fraţi, Constantin şi Paul, şi o soră, Andreea. Constantin a studiat dreptul, luându-şi licenţa şi doctoratul la Paris, iar Paul a fost medic cu studii de specialitate tot la Paris.
Între 1879-1883 urmează şcoala primară la Institutul particular al lui Caracaş, apoi la Institutul pedagogic condus de Alexandru Lambrior.
Între 1883-1888 urmează gimnaziul la „Institutele Unite” din dealul Sărăriei (tulburat de boala tatălui şi necazurile financiare ale acestuia, a rămas repetent în clasa a III-a). După moartea tatălui, fiii vând grădina, moşia şi conacul de la Corneşti, achită datoriile, iar cu banii rămaşi îşi continuă studiile.
Dimitrie Anghel promovează clasa a III-a în 1889 la gimnaziul „Alexandru cel Bun” din Iaşi, unde se înscrie în clasa a IV-a, dar îl părăseşte din cauza unui conflict cu Alexandru Bădărău, profesorul de franceză; este apoi elev al „Şcoalei de Bellearte” din Iaşi. Din 1891 rămâne singur şi se dedică activităţii literare şi celei politice (socialiste). Se află sub îndrumarea literară a lui N. Beldiceanu, perioadă în care citeşte şi scrie mult, astfel că în octombrie 1891 debutează în „Contemporanul” cu poeziile: „Plânset de greieri” şi „Zâna codrilor de brad”.
În 1893 călătoreşte în Italia, unde se îmbolnăveşte de febră tifoidă (la Roma), fiind îngrijit de poetul Ion Păun Pincio. În a doua parte a aceluiaşi an ajunge la Paris, unde se aflau fraţii săi, la studii, precum şi sora lor, Andreea. Călătoreşte în ţară, în Franţa, Elveţia, Spania şi Italia. Între 1893-1894 colaborează la „Adevărul” şi „Almanahul social democrat pe 1894”. Din aceşti ani, până în 1896 face parte din grupul socialist al românilor din Paris; în 1895 este ales în conducerea P. S. D. M. R.
Din octombrie 1898 până în aprilie 1899 stă în ţară şi publică traduceri din folclorul italian în „Adevărul de joi” şi în „Pagini literare”. Revine la Paris, unde frecventează cafenelele literare ale simboliştilor şi participă la întrunirile socialiştilor francezi.
Spre sfârşitul anului vine în ţară şi colaborează la „Pagini literare”, „Literatura şi arta română”, „Cugetarea”. În aprilie 1900 se află din nou la Paris, unde se întâlneşte şi se împrieteneşte cu Şt. O. Iosif, care îi trimite lui Ion Bogdan, redactorul revistei „Convorbiri literare”, traduceri ale lui Dimitrie Anghel la creaţia poetului grec Moschus şi câteva „Populare spaniole”, pe care I. Bogdan le publică în prestigioasa revistă.

În 1902 se întoarce definitiv în ţară; îşi petrece vara împreună cu Şt. O. Iosif şi alţi scriitori la moşia din Dumbrăveni a lui Leon Ghica, unde este dezvelit un bust al lui Eminescu. Împreună cu Şt. O. Iosif, traduce 20 de poezii din lirica lui Paul Verlaine, care apar în „Sămănătorul” şi „Convorbiri literare”.
Din septembrie 1902 începe colaborarea cu revista „Sămănătorul”, unde este introdus de prietenul său Şt. O. Iosif. În această revistă a semnat cu pseudonimele Fulga, Teofil Jianu, Măghiran, Rozmarin, Florin, V. Ieronim, apoi, sub acela de A. Mirea, colaborările cu Şt. O. Iosif. În 1903 apare volumul de versuri „Traduceri din Paul Verlaine”, de D. Anghel şi Şt. O Iosif, iar în 1905 apare volumul „În grădină”, editat de C. Juvara, prietenul poetului. Între 1905-1907 este funcţionar la Constanţa, Direcţia administrării bunurilor Dobrogei, alături de Ion Minulescu, numiţi de Iancu Păunescu. În 1906, D. C. Ollănescu-Ascanio prezintă Academiei Române raportul pentru premierea volumului „În grădină”, dar fără rezultat. Din noiembrie 1906 este cooptat în conducerea revistei „Sămănătorul”, după retragerea lui N. Iorga. În acelaşi an publică „Poezii” de Henrik Ibsen, traduse împreună cu Şt. O. Iosif (11 poeme).
Marea răscoală din 1907 va găsi ecou în poeziile „1907” şi „Scrisoare deschisă a unui melc”, create împreună cu Iosif în „Caleidoscopul lui A. Mirea”. Împreună cu I. Minulescu publică în 1907, în „Viaţa literară şi artistică” şi în „Sămănătorul”, sub pseudonimul Gabriel Şutzu, traduceri din Ch. Guérin, H. Bataille, V. Hugo şi Henri de Régmier, care vor apărea în volum în 1935.
Împreună cu Şt. O. Iosif scrie „Legenda funigeilor”, poem dramatic în trei acte, tot în 1907. În 1908, 13 aprilie şi 28 aprilie, au loc consfătuiri în cadrul cărora se înfiinţează „Societatea oamenilor de litere” al cărei preşedinte este Cincinat Pavelescu; G. Ranetti şi D. Anghel sunt vicepreşedinţi, iar Şt. O. Iosif este bibliotecar.
În iulie 1908 îi apare comedia în versuri „Cometa”, creată în colaborare cu prietenul Şt. O. Iosif, comedie ce a fost reprezentată pe scenă din 1911 până în 1913.
În 1909 îi apare poemul istoric „Carmen Saeculare”, care este reprezentat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la Unire. În acelaşi an îi apare volumul de poezii „Fantazii”, apoi, în foiletonul ziarului „Ordinea”, apare romanul „Strigoiul Carpaţilor” de Al. Dumas-tatăl, tradus de D. Anghel.
În 1909, în mai multe oraşe din ţară se comemorează 20 de ani de la moartea lui M. Eminescu, la care ia parte şi publică poezia „Lui Eminescu” în volumul omagial alcătuit de Alex. Smeltz. Tot în 1909 este premiat de Academie cu premiul „Adamachi”, în urma raportului întocmit de D. Zamfirescu. Din septembrie 1909 a fost vicepreşedinte al „Societăţii Scriitorilor Români”, al cărei preşedinte era Mihail Sadoveanu.
În ianuarie 1910 apare volumul al II-lea din „Caleidoscopul lui A. Mirea”, iar în aprilie-mai apare „Cireşul lui Lucullus”, proză scrisă tot în colaborare cu Şt. O. Iosif, volum ce va fi tradus în franceză în anii următori.
În februarie 1910 se inaugurează în locuinţa lui D. Anghel din clădirea Luvru de pe Calea Victoriei localul „Societăţii Scriitorilor Români”, care va fi distrusă de un cumplit incendiu în ianuarie 1911, în timp ce el se afla la Paris, cu Natalia Negru (Natalia Negru era din 1905 soţia lui Şt. O. Iosif, pe care îl părăseşte în 1910, devenind nevasta lui D. Anghel). „Societatea Scriitorilor Români” a pierdut în incendiu toată averea ei, iar lui D. Anghel i-a fost mistuită întreaga avuţie – tablouri, manuscrise, printre care cel al romanului „Hyperion”, pe care n-a mai avut puterea să-l rescrie, deoarece, la întoarcere, a fost internat într-o clinică de boli nervoase. În mai 1911 îi apare cel mai valoros volum de proză, „Fantome”. Scrie împreună cu Victor Eftimiu „Ce e teatrul” – Prolog scris pentru Teatrul Naţional din Craiova. În octombrie este numit inspector al artelor în Ministerul Instrucţiunii Publice; mai fusese până atunci referent literar la Casa Şcoalelor.
În 1912 apare volumul de proză „Triumful vieţii” – Fantazii şi portrete”, iar la sfârşitul anului apare „Steluţa- Fantazii şi paradoxe”, ultimul său volum de proză. În anii 1912-1913 semnează cu pseudonimul Ola Canta versuri şi proză scrise în
colaborare cu Leon Feram, pe care le publică în „Flacăra” – revistă în care publică şi poeziile „Gherghina”, „Balul pomilor”, „Puterea amintirii”, „Cântecul greierului”.
În noiembrie 1914 moare, fiind înmormântat la cimitirul Eternitatea din Iaşi. Dimitrie Anghel a fost un temperament romantic, pe care s-a grefat, nuanţat, influenţa parnasiană şi cea simbolistă, păstrând, mai ales în primele poezii, muzica eminesciană. Bogata personalitate artistică a lui Dimitrie Anghel s-a prezentat şi sub alt aspect în literatura noastră: verva umoristică, ironia fină, atitudinea mucalită şi adesea zeflemitoare cu care trecea în revistă diferitele aspecte ale vieţii.
În proza sa, lirismul cel mai prestigios şi verva scânteietoare se alătură cronicii rimate nepretenţioase, în care strălucesc asociaţii neprevăzute, umorul sănătos, fantezia abundentă şi feericul sclipitor într-un joc de rime extraordinare şi neologisme îndrăzneţe.
O contribuţie bogată a avut-o creatorul la evoluţia prozei artistice româneşti prin poemele, portretele, amintirile şi pamfletele sale din „Fantome”, „Oglinda fermecată”, „Kermesa”, „Agora modernă sau Arca lui Noe”, pentru care N. Iorga l-a numit „unul dintre marii virtuoşi ai prozei româneşti”, iar T. Vianu, referindu-se la predilecţia lui Anghel pentru „patosul tradiţional al naturii” şi pentru „obsesia sentimentelor stranii”, la „talentul cu care a întrebuinţat neologismul”, vedea în contribuţia lui D. Anghel în acest domeniu „o piatră de hotar în dezvoltarea stilistică a prozei mai noi”. Valoarea muzicală a prozei rezidă în timbrul interior, în decorurile de vis, în viziunea feerică şi decorativă ce alcătuiesc o coloratură stranie, inedită, care îl singularizează în peisajul prozei noastre.
Au scris despre poet: Şerban Cioculescu – „Dimitrie Anghel. Viaţa şi opera”, Silvia T. Bălan – „Opera literară a poetului D. Anghel”, Theodor Vârgolici – „Dimitrie Anghel” (monografie), Mihail Dragomirescu îngrijeşte editarea volumului „Poezii şi proză” de D. Anghel, cu un cuvânt înainte de Valeriu Râpeanu.
Dimitrie Anghel a marcat în literatura română trecerea spre poezia şi proza modernă, înţelegerea lui presupunând un gust literar rafinat.

FLOAREA NECŞOIU