DIMITRIE CANTEMIR (26 OCTOMBRIE 1673 – 21 AUGUST 1723)

DIMITRIE CANTEMIR
26 OCTOMBRIE 1673 – 21 AUGUST 1723

Personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române

Dimitrie Cantemir a fost scriitor, istoric, filosof şi savant umanist, primul mare erudit al cărui nume este consemnat de istoria literaturii şi culturii române. Este personalitatea renascentistă al cărei chip, în basorelief, reprezintă România pe frontispiciul clădirii UNESCO de la Geneva. Este fiul lui Constantin Cantemir, fost răzeş siliştean din ţinutul Fălciului, care fusese oştean în Polonia, ceauş spătăresc, ispravnic, serdar, mare clucer, capuchehaie la Poartă şi care devine domn al Moldovei (1685-1693). Mama, Ana Bantăş, era fiica unei familii de boiernaşi, Ia origine negustori din Lăpuşna şi cea de-a treia soţie a lui Constantin Cantemir. Cei doi fii ai lui Constantin Cantemir, Antioh şi Dimitrie, primesc, mai întâi, învăţătura obişnuită a tinerilor boieri: teologia, slavona, greaca şi latina, apoi sunt instruiţi de către teologul cretan Ieremia Cacavela, predicator şi poliglot care studiase la Lipsca şi Viena. Fiind ostatic de la 15 ani (1688-1691) la Constantinopol, îşi continuă desăvârşirea pregătirii sale spirituale, profitând deopotrivă de cultura bizantină întreţinută de Academia Patriarhiei şi de ecourile umaniste venite din Apusul Europei.
Se preocupă îndelung de cunoaşterea vieţii musulmanilor, studiază filosofie, logică, teologie, geografie, istorie, muzică, medicină, limbi occidentale şi orientale (turca, araba, persana) cu cei mai vestiţi profesori ai epocii: Antonie, Spandoni, Blasie, Iacob Marios Argivul, Alexandru Mavrocordat, Hrisant Notara, Ilie Miniat, precum şi cu artişti şi învăţaţi orientaii: Nefioglu Es’Efendi, Rami Mehmet paşa (poet şi muzician). Stă în capitala otomană 22 de ani (în diferite ipostaze: ostatic în timpul domniei tatălui şi fratelui sau ca ambasador al fratelui [domnitor]). Cunoaşte diplomaţii străini acreditaţi la Constantinopol (francezi, olandezi, ruşi), fiind un obişnuit al curţii sultanului Ahmed al III-lea şi al cercurilor greceşti din Fanar.
După moartea tatălui este ales domn (martie-aprilie 1693), dar nu este confirmat de Poartă, care-l numeşte pe Constantin Duca şi astfel se întoarce la Constantinopol ca domn mazil, unde îşi continuă studiile. Din 1695 este capuchehaia la Poartă, al fratelui său Antioh, ales domn al Moldovei (1695-1700). Îşi îmbogăţeşte experienţa militară, participând alături de turci la asediul cetăţii Petrovaradin şi la lupta de la Zenta (1697). Deoarece Antioh îşi însuşeşte întreaga avere a părinţilor, Dimitrie rămâne în mare dificultate materială. Fiindcă jinduise cândva la tronul Ţării Româneşti, Dimitrie Cantemir şi-a atras ura lui Brâncoveanu, care-l va urmări până ce prietenul său legendar Mehmed Paşa este numit vizir. Vine pe tronul Moldovei pentru a doua oară Antioh, cu care Dimitrie încheie o înţelegere, în cadrul căreia primeşte o pensie anuală în schimbul averilor confiscate (ale soţiei sale).
Când în planul european se ridică o nouă putere, Rusia, otomanii îşi dau seama că în Moldova trebuie să fie instalat un domn credincios Porţii. Astfel ia sfârşit îndelungata luptă politică dusă la Constantinopol de pretendenţii la tronul celor două ţări române. La 14 noiembrie 1710 este numit domn. Domneşte doar opt luni, timp în care se dovedeşte un principe luminat. Cunoscând lăcomia Porţii Otomane, în timpul conflictului rusoturc, trece de partea ruşilor, în urma unui tratat încheiat la Luţk în 13 aprilie 1711, model de abilitate şi prudenţă diplomatică prin care se garanta independenţa şi integritatea, se asigura familiei Cantemir o dinastie ereditară cu puteri absolute, precum şi protecţia familiei în caz de înfrângere. Între 8-12 iulie 1711 se dă o luptă decisivă la Stănileşti încheiată cu victoria turcilor. Domnitorul împreună cu 4000 de moldoveni se retrag la ruşi, unde primesc sate şi pământuri. Dimitrie Cantemir primeşte lângă Harcov
domenii şi recunoaştere de către Petru cel Mare a rangului său. Acesta îi acordă titlul de principe serenisim al Rusiei (1 august 1711). În 1712, după moartea doamnei Casandra, se dedică studiilor, înconjurindu-se de erudiţi greci.
În aprilie 1712, este invitat la un consiliu secret al ţarului, care plănuia reînceperea luptei împotriva turcilor în Crimeea; i se încredinţează conducerea armatelor. În 1714 este chemat la Petersburg la sărbătorirea victoriei ruşilor împotriva suedezilor. Prezenţa sa la Moscova şi Petersburg îl pune în contact cu mari personalităţi ale timpului: cărturari, diplomaţi, demnitari, militari ruşi şi străini în faţa cărora se impune prin vasta lui cultură. La 14 iunie 1714 este ales membru al Academiei din Berlin, consacrare ce îl plasează ca fiind cel mai profund cunoscător al problemelor orientale printre savanţii de renume european ai secolului. Din 1720, când se căsătoreşte cu Anastasia, fiica cneazului şi generalului Ivan Trubeţkoi, Dimitrie Cantemir pătrunde în rândurile aristocraţici ruse. Din 1721 devine sfetnic intim al ţarului şi membru al Senatului. L-a însoţit pe Petru I, în calitate de consilier pe probleme orientale, ştiinţifice şi
politice, în campania militară din Caucaz. Are însă o criză de diabet şi astfel se retrage la moşia care-i poartă numele, Dimitrievka, unde a murit în 21 august 1723. Avea doar 50 de ani.
Rămăşiţele pământeşti ale marelui erudit au fost repatriate în 1935 şi depuse la biserica Trei Ierarhi din Iaşi, repatrierea fiind datorată lui Nicolae Iorga. Referitor la viaţa privată, menţionăm că în 1699, Dimitrie Cantemir s-a căsătorit cu Casandra (fiica lui Şerban Cantacuzino), care a murit foarte tânără, în 1713 (la 32 de ani). În 1719 s-a căsătorit la Moscova cu Anastasia Ivanova Trubeţkoi. Din cele două căsătorii au rezultat 10 copii, din care trei au murit nevârstinici.
Prima operă a lui Dimitrie Cantemir a fost scrisă între decembrie 1697 – iunie 1698 şi este dedicată lui Antioh Cantemir, „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul”. Este prima lucrare de acest gen în literatura română, fiind o antologie de texte religioase şi laice, orientale şi apusene, antice şi medievale, integrând în compoziţia ei citate celebre, sentinţe, maxime, figuri de stil în care dezbate problema raportului omului cu lumea. Savantul atât de cunoscător dă ca soluţie viaţa virtuoasă. În ansamblul ei este o carte de morală creştină, de educaţie religioasă şi de reflecţie filosofică sub formă literară. Această operă s-a integrat perfect în cultura românească; s-au păstrat copii, a fost tradusă în arabă.

Această operă are trei părţi. Cartea I este un dialog între două personaje – Lumea şi Înţeleptul. Cea de-a doua cuprinde citate din Vechiul şi Noul Testament prin care se aduc dovezi şi mărturii pentru cele mincinoase grăite de lume şi pentru cele adevărate rostite de Înţelept în partea I; prin comentarii stabileşte pacea dintre trup şi suflet. Cartea a III-a expune în 77 de „ponturi” învăţături ale moralei. Această lucrare este opera unui laic scrisă de pe poziţiile eticii creştine şi stoice în scopuri educativ-morale în cadrul societăţii feudale. Este cea dintâi încercare în domeniul eticii făcută de un cugetător român în limba română.
Din 1700 datează lucrarea „Ioannis Baptistae van Helmont physices universalis doctrina”, o culegere de extrase din opera filosofului flamand I. B. van Helmont, cuprinzând texte referitoare la teoriile acestuia despre natură. Textele sunt însoţite de un encomion (cuvânt de laudă) către izvoditor şi către virtutea învăţăturii lui. Între lunile martie-septembrie 1700, Dimitrie Cantemir a scris la Constantinopol „Imaginea ştiinţei sacre, care nu se poate zugrăvi” sau „Icoana de nezugrăvit a ştiinţei sfinte”. Opera are şase părţi în care se tratează originea materiei şi crearea lumii, noţiunea de timp, chestiunea universalelor dezbătută în filosofia medievală şi probleme legate de destinul omului.
Cea mai importantă operă literară a lui D. Cantemir este „Istoria ieroglifică” scrisă în limba română la Constantinopol, între 1703-1705. Este o scriere ermetică, o alegorie de mari dimensiuni, o fabulă în proză, un roman social-filosofic, în care sunt prezentate evenimentele contemporane legate de lupta pentru domnie între partidele boiereşti din ţările române. Personajele sunt animale care reprezintă Moldova sau păsări care reprezintă Tara Românească. Moldova este ţara patrupedelor (după stema cu cap de bour), Muntenia este ţara păsărilor şi Poarta Otomană este Ţara Peştilor. „Istoria ieroglifică” (istoria greu de descifrat, greu de înţeles) este, prin complexitatea acţiunilor şi a întâmplărilor, prin fabulaţia bogată, prin prezenţa animalelor şi păsărilor sugestive, prin trăsăturile esenţiale pentru caracterul celor reprezentaţi de necuvântătoare, operă baroc, prima de acest fel şi printre puţinele în literatura noastră. Este deopotrivă manual politic şi eseu filosofic, o fabulă de mari dimensiuni. Dimitrie Cantemir a creat în această operă o impresionantă tipologie, evocatoare a tipologiei clasei. Astfel: Constantin Brâncoveanu este Corbul (tipul tiranului); Dimitrie Cantemir este Inorogul, Filul (Elefantul) este Antioh Cantemir, Scarlat Ruset este Cameleonul (Hameleonul – tipul ipocritului), Toma Cantacuzino este şoimul (tipul curiosului), Mihai Racoviţă este Struţocămila, combinaţie ridicolă, prin care este satirizat Racoviţă, cel lipsit de personalitate, perfid şi laş (tipul prostului). Vidra este Constantin Duc, Vulpea este Ilie Ţifescu (tipul vicleanului), Barnuz postelnicul este Brebul; Chiriţă Dimachi a fost numit Bâtlanul, Dimitraşcu Caragea este Căprioara din Aravia, Maxut Serdame este Ciacalul (Şacalul), Hatmanul Lupu Bogdan este Lupul (tipul omului feroce), Mihai Cantacuzino este Cucunozul (Cuc – tipul profitorului), Jigăniuţa (diminutiv de la jiganie – insectă) reprezintă omul anonim din popor; Helge este numele dat unei frumuseţi a vremii admirată chiar de autor – Ana Dedinului – Ciocoii şi slugile boiereşti sunt muşte. Ţăranii sunt albinele (tipul omului harnic), trântorii sunt scutelnicii, iar curtenii sunt tăuni (muşte mari ce atacă vitele).
Dimitrie Cantemir împleteşte măiestrit naraţiunea, acţiunea, dialogul, lamentaţia, monologul interior, astfel încât proza românească poate considera „Istoria ieroglifică” primul roman original, prima mare izbândă a sa. Iată un fragment edificator: portretul Inorogului în antiteză cu chipul Cameleonului: „Iară acesta, nou, vis, vlăgos, ghizdav şi frumos, ca soarele de luminos, ca luna de arătos şi ca omătul de albicios este. Ochii şoimului, pieptul leului, faţa trandafirului, fruntea iasminului (iasomie), gura bujorului, dinţii lăcrămioarelor, grumazii păunului, sprâncenele corbului, părul sobolului (cârtiţei), mâinile ca aripile, degetele ca razele, mijlocul pardosului, statul chiparosului, glasul bobocului şi virtutea culunului (porumbelului) are”.
De remarcat şi de reţinut comparaţiile, enumeraţia, epitetele folosite pentru a crea un complex portret fizic şi moral al personajului (Inorog – calul cu un corn în frunte – unicornul – creat, se pare, de atlanţi din combinaţia cabalinelor cu animalele cornute. Este în literatura medievală animal fabulos, simbol al curajului, zborului, depăşirii vicisitudinii, înţelepciunii, al purităţii, al vieţii).
În 1714 Dimitrie Cantemir a scris în latină „Cercetarea naturală a monarhiilor”, aplicare în domeniul istoriei politice a teoriei evoluţiei ciclice. Una dintre scrierile de mare răsunet a fost „Descriptio Moldaviae” (Descrierea Moldovei), operă vastă, meticulos elaborată, cu aspect enciclopedic: geografia fizică a Moldovei, ţinuturile şi târgurile acesteia, originea poporului (partea I). Partea a II-a are caracter politic şi tratează orânduirea de stat, ceremonialul de alegere şi înscăunare, detronarea, obiceiurile de la curte, dregătorii şi ranguri, legile ţării, divanurile de judecată. Partea a Ill-a se ocupă de religie şi mai ales de limba română, demonstrând asemănările dintre latină şi italiană şi română, menţionând şi o serie de cuvinte de origine dacică.
Operă complexă, „Descrierea Moldovei” aminteşte motivul popular al zburătorului (ca motiv erotic) şi alte tradiţii şi obiceiuri. De asemenea, cuprinde o hartă a ţării, ceea ce îl impune pe Dimitrie Cantemir drept cartograf, folclorist, filolog, geograf, etnograf. La baza acestei opere stă concepţia politică formată în urma tratatului de alianţă cu Petru cel Mare, încheiat la Luţk în 1711 şi proclamaţia către toată ţara dată tot în anul 1711.
Reputaţia europeană a neamului erudit se datorează mai ales operei „Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane”, operă de cercetare şi consemnare a istoriei care a servit istoricilor turci bază pentru scrierea istoriei lor. A folosit izvoare autohtone, bizantine şi apusene în prima parte, cea de a doua având un pronunţat caracter memorialistic.
În intervalul 1714-1716 a scris „Viaţa lui Constantin Cantemir, supranumit cel bătrân, domnul Moldovei”, lucrare care îl preamăreşte pe domnul provenit din răzeş ca fiind înţelept, cumpătat. O altă lucrare de istorie românească este „Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor”. A scris opere cu caracter religios: „Locuri întunecate în catehismul publicat de un autor anonim în limba slavonă şi intitulat «Pervoe ucenie otrokom»”, lucrare în care este apărată doctrina ortodoxă. Din 1721 sau 1722 datează scrierea cu caracter moral-filosofic „Despre conştiinţă”. Din preocupările de orientalistică trebuie menţionată opera „Cartea sistemei sau a stării religiei mahomedane” (1722, tipărită în limba rusă la Petersburg).
Între multiplele domenii cunoscute şi cercetate (istoric, marea sa pasiune, psihologia, religia, geografia, lingvistica, filosofia, folclorul, fizica, sociologia, politica ş. a.) se numără şi muzica. În anii 1703-1704 a creat un „Tratat de muzică turcească”, în cuprinsul căreia există portativul pe care a pus notele muzicale ale multor cântece turceşti. Este cunoscută virtuozitatea cu care cânta la tambură, un instrument de percuţie, pe care îl stăpânea perfect, încântându-şi auditoriul – miniştrii sau trimişi ai altor state la Istanbul. Reputaţia europeană a marelui erudit se datoreşte, mai ales, operei „Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane”, operă de cercetare şi consemnare a istoriei acestei puteri pe care a cunoscut-o în anii petrecuţi în capitala imperiului.
„Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor” le surprinde în unica sa operă beletristică „Istoria ieroglifică”, considerată roman, eseu, poem, pamflet, epopee, satiră socială, spectacol cu măşti, în care sunt exprimate gândurile de răzbunare împotriva numeroşilor duşmani pe care îi avea. Opera aceasta este forma de afirmare a nobleţei sale intelectuale, revanşa împotriva „fortunei sale neprielnice”. A fost modalitatea de a se impune într-o epocă dominată de oameni politici abili şi de mari cămătari precum Alexandru Mavrocordat Exaporitul, Dositei al Ierusalimului, Nicolae Milescu Spătarul, stolnicul Constantin Cantacuzino.
Ultima scriere a lui Dimitrie Cantemir a fost „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, în 1722, în care prezintă istoria poporului român de la origini până la descălecare, cu accent pe continuitatea românilor în Dacia.
În opera sa istorică, Dimitrie Cantemir a dovedit că poporul român este, prin originea sa, un popor unitar, care se menţine de milenii în ţinuturile locuite de el, că ţara sa e o singură ţară, că el este deţinătorul unei vechi culturi, pe care are datoria s-o ducă mai departe. Poporul trebuie să-şi vorbească şi să-şi scrie limba lui; nu trebuie să-şi piardă nădejdea că va veni ceasul în care va trăi liber de orice jug pe meleagurile sale, pe care le-a apărat împotriva tuturor încălcătorilor.

FLOAREA NECŞOIU