Din istoria vrăjitoriei (II) – ARSENALUL VRĂJITORESC

Din istoria vrăjitoriei (II)
– ARSENALUL VRĂJITORESC –

„Cine cunoaşte adevărata magie, nu o practică niciodată” (Eliphas Levi)

Prin vrăjitorie omul încearcă invocarea puterii demonice cu scopul împlinirii anumitor dorinţi. Vrăjitoria se practică indiferent de sex sau vârstă încă din timpul Vechiului Testament, dar şi în vremea noastră. Biserica spune că făcând vrăji şi alergând la vrăjitori omul face un mare păcat împotriva Duhului Sfânt, deoarece îl lasă pe Dumnezeu şi cere ajutorul diavolului. Astfel, el se leapădă de adevăr şi primeşte în loc minciuna, căci toate cuvintele vrăjitorilor sunt minciună şi amăgire. Iată ce ne spune Sfântul Vasile cel Mare despre pedeapsa vrăjitoriei: „Cel ce se dă vrăjitorilor, sau unora ca acestora, se va canonisi cu canonul ucigaşilor”.
Vrăjile, descântecele, farmecele, blestemele au existat odată cu apariţia omului, cu apariţia binelui şi răului în sufletul său. Adică, se poate spune că omul a creat magia încercând să ajungă mai puternic decât Creatorul, încercând să facă rău celui de lângă el doar pentru a-i fi lui mai bine.
Practicile magice în societatea românească, de la începuturile sale până în zilele noastre, este similară practicilor vrăjitoreşti întâlnite şi în cultura altor popoare.

În magie sunt ascunse sensuri şi esenţe ale unei lumi primordiale cu multe planuri, legi şi mituri. Cuvintele magie, mag, magician provin din asirianul Maga – sacerdot, transformat ulterior, de către persani, în mag.
Apoi, termenul a ajuns la romani, fiind preluat din latină în toate limbile europene. Intenţia magicianului este arta de a stăpâni şi comanda forţele Naturii, forţele supranaturale, oculte şi pe cele ale Răului.
Indiferent de spaţiul etno-cultural, toate tipurile de magie susţin că în afara lumii vizibile există şi una invizibilă, în spatele căreia există o forţă, o energie. La noi, românii, actele de magie populară sunt legate de anumite perioade din an, când limitele dintre lumi devin friabile în preajma marilor sărbători solstiţiale şi echinocţiale sau cu mari praznice bisericeşti: Sf. Andrei, Boboteaza, Rusaliile, Sărbătorile Moşilor.
În incantaţiile magice, ca instrumentar, se foloseau obiecte din metal, sau plante magice ca mătrăguna, busuiocul, cicoarea, accesorii de îmbrăcăminte, fire de păr.
Băuturile magice ocupă un loc prim în inventarul de produse „miraculoase”. Aceste preparate vrăjitoreşti cuprindeau, în general, afrodisiace sau substanţe toxice, ale căror efecte puteau cauza, uneori, moartea sau îmbolnăvirea celor care le foloseau.
Cele mai temute erau otrăvurile vrăjitoreşti, folosite încă din antichitate. Arta preparării otrăvurilor a venit din India şi a fost perfecţionată de egipteni, iar grecii au răspândit-o în Europa. Existau otrăvuri cu acţiune instantanee sau extrem de lentă; băuturi care omorau chinuind victima cu dureri atroce.
Preoţii, vracii, vrăjitorii cunoşteau formule secrete de băuturi mortale.
Toxicogenia la greci a atins culmile rafinamentului.
Mitologia şi istoria sunt pline de otrăviri, de evenimente îngrozitoare datorate vrăjitorilor. Circe, Harmonia, Medeea sunt câteva personaje ce dovedesc larga răspândire a suprimării adversarilor prin otrăvire.
Teofrast ne spune că în Grecia existau vrăjitori foarte pricepuţi în prepararea de otrăvuri cu efect asupra creierului, măduvei spinării, plămânilor, sângelui etc.
Efectul otrăvirii se realiza doar prin simpla răspândire în aer, în apa de baie, în pereţii unei încăperi, pe veşminte, bijuterii, turnate în alimente.
Platon relatează în „Fedon” cum a fost ucis Socrate bând cupa otrăvită, adormind fără a se mai trezi vreodată.
La noi, geto-dacii şi sciţii cunoşteau reţete de otravă speciale având în compoziţie veninul de viperă. Otrăvurile vrăjitorilor erau cunoscute şi utilizate inclusiv în America.
Ameridienii utilizau otrăvuri teribile precum curara, mavacura sau veninul unor reptile mult mai puternic decât cel de viperă.
Antidoturi la otrăvurile antice nu existau, acest fapt determinând apariţia unei noi profesii – gustător de alimente.
Vrăjitorii cunoşteau reţete capabile să producă halucinaţii, exaltări, pierderea memoriei. Astfel, Nabucodonosor s-a crezut preschimat într-un bou, în timpul unui festin, după ce a băut un lichid cu efecte halucinogene.
În general, produsele de bază ale vrăjitorilor erau obţinute din plante cum ar fi: opiul, măselariţa, haşişul, laurul, cucuta, şofranul.
Afrodisiacele erau preparate de vrăjitori pentru a reînvia simţurile şi iubirea cuiva, sau preparau licori care stingeau dragostea, făcând indiferent pe cel căruia i se administrau.
Se spune că formula cea mai eficientă de apărare împotriva farmecelor, blestemelor, bolilor o constituie purtarea de talismane. Cuvântul talisman desemnează un obiect, o formulă, un cuvânt posedând virtuţi magice şi sunt, în general, din grafii făcute pe diferite materiale – semne, litere, cuvinte, formule, fraze. Talismanele erau cusute în căptuşeala hainelor, în buzunar sau în punga cu bani, neştiut de nimeni în afară de purtător.
Un talisman foarte la modă în Europa, începând cu secolul al X-lea, a fost cuvântul magic de origine arabă „Aldabaran” scris pe un pergament, iar acesta trebuia purtat mereu.
Amuletele erau mici obiecte cu puteri magice (miniaturi de animale, flori, insecte). Erau purtate la gât sau la brâu.
Se vindeau amulete pentru orice – fericire, prosperitate, contra bolilor. Amuletele erau folosite şi ca simbol cu puteri magice de apărare a oraşelor. De exemplu: Constantinopole, capitala Bizanţului, a avut ca amuletă apărătoare de insecte şi reptile un şarpe de bronz cu ochi de rubin.
Utilizarea amuletelor continuă să existe, sub diferite forme, şi astăzi.
Pietrele preţioase şi semipreţioase, inelele au fost şi sunt considerate şi astăzi ca purtătoare de forţe magice.
Cu o istorie îndelungată, practicile oculte au putut să intre în tradiţie şi să se transmită, uneori, fără urmări de durată. Fenomenul, ca atare, trebuie privit cu prudenţă.
„În realitate, magia nu este altceva decât o prelungire a fizicii. Fizica studiază proprietăţile materiei şi legile care o guvernează. La fel este şi cu magia, cu diferenţa că magia merge mai departe, acţionând într-un domeniu mai subtil: cel al forţelor şi al materiilor psihice. Şi este bine că magia nu a fost despărţită de fizică, pentru că, într-o zi, aceiaşi oameni de ştiinţă, mai obişnuiţi, mai înţelegători, vor fi obligaţi să admită această realitate pe care până acum o calificau ca fiind neştiinţă”. (Omraam Mikhael Aivanhov – „Cartea magiei divine” – 2006)

Texte culese și prelucrate de MUGUR BĂILEȘTEANU