DIN „TIMPUL“

DIN „TIMPUL“

Drumul s-a troienit şi comunicaţia telegrafică pare întreruptă, nicio ştire din străinătate nu vine să ne lumineze asupra situaţiei, tocmai acuma când toate celea par a atârna de-un fir de păr. Câmpiile albe se-ntind împrejurul Bucureştilor şi se pierd în zarea despre miazănoapte, unde a plecat împăratul Rusiei, în zarea despre miazăzi, unde stau oştirile noastre; spre răsărit şi spre apus, unde se cumpănesc sorţile Europei. În această izolare în care ne pune bătrâna iarnă, aceeaşi pe vremea craiului Decebal, când ţăranul dacic, îmbrăcat în cojoc miţos, trecea Dunărea-ngheţată, aceeaşi astăzi, când Vodă ţine Dunărea cu oştirile româneşti, în această izolare ne apasă mai cu greu gândirea la ce rău loc ne-au aşezat Traian împăratul pe această muchie de lume, la cest vad de popoare carile ne privesc pe noi numai ca pe un fel de gard pe deasupra căruia se ceartă. Dar de am fi noi măcar oameni ca oamenii, de-am fi ştiut să ne îngrădim, încât să nu poată juca nimeni pe stăpânul în casa noastră, de-am fi rămas atât de esclusivişti precum erau părinţii noştri, tot ar fi fost cum ar fi fost şi tot o mai puteam duce cu bine de pe o zi pe alta.
Dar aşa ne-am dezgrădit, făcând drum lung unei civilizaţii pripite, unei prospăieli apusene care, în schimbul păturilor bogate ale brazdei noastre, ne împle cu trebuinţe de cari n-am fi avut trebuinţă; prin legiuiri de un caracter cosmopolit pe cari liberali obicinuesc a le numi „tot ce e românesc”, am făcut din ţara noastră o nouă Americă, în care se grămădeşte superfluenţa populaţiilor apusene, cărora le convine foarte bine teoria de „om şi om” de egalitate, libertate şi fraternitate pe socoteala noastră.

Nevoind sau neputând cunoaşte că orice stat are nevoie de clase puternice, am ridicat din temelie toate puterile vechi ale ţării, fără a socoti că o casă veche de piatră, dar cam strâmtă, e totuşi mai bună pentru vreme de iarnă şi pentru nevoi decât un palat de… hârtie franţuzească. Noi am făcut în statul nostru ceea ce se face în şcolile noastre. Învăţători cari nu ştiu nici a scrie bine dau în mâna copiilor cărţi scrise într-o limbă pe cari ei n-o înţeleg şi-i pun să înveţe filă cu filă lucruri pe cari ei nu şi le pot închipui, încât, când băieţii au ajuns la capăt cu învăţătura, rămân cu capul plin de cuvinte al căror înţeles nu l-au ştiut niciodată şi, neputându-se folosi nici într-un fel de acele cunoştinţe moarte şi fără de preţ, rămân cu zilele încurcate şi tăind câinilor frunză, până ce, prin intrigi şi umiliri cari dărâmă şi restul de caracter ce le mai rămăsese dat de la natură, ajung persoane publice spre a continua asupra generaţiei viitoare sistemul vechi de stricare a minţii şi a inimei.
Astfel demagogii noştri crescuţi în străinătate, văzând nevoile poporului nostru, l-au învăţat pe de rost cuvinte deşerte şi c-un înţeles negativ numai, socotind că prin cuvinte se întemeiază binele unui popor. Numai pe cele mântuitoare: „munca” şi „economia” întru ale lor şi ale statului nu l-au învăţat pe popor niciodată.
Astfel ţăranul dacic, care trecea în cojoc miţos Dunărea-ngheţată în vremea craiului Decebal, avea mai multă perspectivă de viitor pentru limba şi obiceiurile lui şi pentru felul lui de a fi decât ţăranul lui Vodă Carol, care se rentoarce la vatra sa şi nu mai găseşte nimic din felul lui de a fi, ci numai aşezăminte franţuzeşti, negoţ jidovesc, industrie austriecească, limbă păsărească şi liberali cari nu muncesc nimic şi trăiesc din esploatarea ideilor politice.
Dac-am fi la loc bun, ca Spania sau Anglia, ne-am bate-n capete şi tot vechile năravuri româneşti ar pluti dasupra ca untdelemnul pe apă. Dar, pe acest vad de popoară, din cearta noastră numai duşmanul câştigă.

***

Apropiindu-se alegerile pentru deosebitele colegii vacante ale Camerei şi Senatului, ne credem datori a reaminti alegătorilor conservatori îndeosebi, celor din opoziţie în genere, ca să uzeze de dreptul lor constituţional şi să ia parte la alegeri. Oare mai trebuie să amintim câte interese în adevăr naţionale sunt la mijloc cari să motiveze participarea tuturor la lupta electorală? Nu vedem partidul guvernamental desfăcut în grupuri de ambiţioşi, cari, încetând de mult de-a mai viza la realizarea principiilor şi nefiind capabile de a organiza ceva solid şi stabil, se întrec pur şi simplu în vânătoarea foloaselor materiale pe cari le dă puterea? Nu vedem că partidul roşu, departe de-a fi numai partid recrutat din deosebite clase ale societăţii române, formează el însuşi o clasă deosebită, a cărei meserie e politica şi care trăieşte din politică şi din specula frazelor mari precum alţi oameni trăiesc din agricultură sau din exercitarea unei profesiuni?
Veniturile statului, percepute asupra contribuabililor, deci asupra alegătorilor, sunt plata pe care cetăţeanul o dă pentru a primi în schimb servicii echivalente.
Ce servicii echivalente ne dau Adunările cari-şi pierd vremea în discuţii zadarnice, votând însă cu iuţeala aburului legile cele mai importante, cari ar trebui mult timp studiate?
Ce servicii echivalente pot restitui miniştri schimbaţi de treizeci şi şase de ori în patru ani de zile? Ce servicii echivalente pot face nişte oameni cari nu ştiu nimic afară de Cod şi ocupă cu toate acestea funcţiuni de directori de drum de fier, pentru cari se cer cunoştinţe tecnice?
Ce servicii echivalente pot face societăţii oameni cu câte patru clase primare deveniţi directori de Bancă Naţională? Astfel suma neproporţionat de mare care se ia în fiece an din averea comună, în loc de a se întrebuinţa în dezvoltarea vieţii economice şi de cultură a populaţiunilor, se împarte în sinecure mari şi mici pentru o clasă de oameni fără ştiinţă, fără merit, cari, tocmai pentru că n-au nici una, nici alta, s-au constituit într-o societate de exploatare pentru care toate mijloacele de-a veni la putere sau de-a se mănţinea sunt bune.
Morala publică cată să sufere mari scăderi prin asemenea stare de lucruri.
Tânărului nu i se mai zice: „Învaţă sau munceşte ca să înaintezi!”, ci, prin exemplele ce se dau, i se zice: „Conspiră, calomniază şi vei ajunge om mare în România”. Astfel vedem că raţiunea pentru care s-a ridicat în anii din urmă o mulţime de oameni la rangurile cele mai înalte e un act de rebeliune, un cuvânt de insultă la adresa Domnitorului, un pasquil şi altele asemenea.
Pe de altă parte interesele agricole atârnând, în ţara arbitrariului administrativ, tocmai de administraţie, alegătorii sunt în mare parte puşi la discreţia urelor şi persecuţiilor administrative. Pe lângă asta statul dispune de atâtea funcţii şi favori pe câţi oameni sunt în ţară cari ştiu scrie şi citi! Astfel administraţia consistă nu în muncă, în servicii echivalente cu sumele bugetului, ci în precupeţire de voturi.
Cine sufere mai mult prin această stare de lucruri sunt elementele muncitoare şi sănătoase ale naţiunii noastre, sunt toţi aceia cari nu aspiră la privilegii şi sinecure, ci trăiesc din produsul muncii lor proprii. Tocmai în clasele pozitive ale naţiei se observă o scădere continuă a averii. Sub fel de fel de forme ingenioase li se sustrage acestor clase până şi cel din urmă ban, pentru a întreţine cu el luxul unor nulităţi ambiţioase, incapabile de muncă, precum sunt incapabile de dreptate şi de adevăr. Dar mai mult încă: elementele româneşti, populaţia istorică a ţării e stoarsă pentru întreţinerea plebei internaţionale a apologiştilor lui Blanqui, o plebe fără patrie hotărâtă şi fără naţionalitate hotărâtă.
E timp ca orice inimă patriotică să se mişte la priveliştea mizeriei generale produsă prin cupiditatea populaţiei flotante a acestei ţări. Precum facem deosebire între „român” şi „străin”, am ajuns a face o deosebire între „român” şi „roşu”. Ca o ceată de cuceritori străini au năvălit asupra ţării, constituie stat în stat, consideră ca inamici pe toţi cei ce nu împărtăşesc apetiturile lor, consideră populaţiunile ca pe o turmă bună de esploatat.
Oricine votează contra lor îndeplineşte un act de mântuire a ţării şi a naţionalităţii, contribuie la restabilirea bunei-credinţe în afacerile publice, la reintegrarea poporului românesc în drepturile lui legitime.

6 ianuarie 1881
MIHAI EMINESCU