DIPLOMAȚIA MILITARĂ A ROMÂNIEI Tradiții și actualitate

In ultimele decenii ale sfârșitului Mileniului II, activitatea diplomatică internațională a fost supusă unui proces de îmbunătățire și diversificare astfel încât să acopere planuri cât mai diferite, în toată complexitatea lor, pentru a face față tuturor provocărilor de ordin politic, militar, social, economic și cultural, care au apărut și s-au manifestat de cele mai multe ori în mod violent pe întreaga planetă. Aceste evoluții pe plan internațional au avut repercursiuni directe în domeniul relațiilor externe ale statelor, fapt care a condus la o abordare pluridisciplinară a diplomației, depășind forma sa clasică cunoscută. Astfel, datorită complexității și diversității obiectivelor, scopurilor sau metodelor, în prezent statele folosesc noi forme de diplomație precum cea parlamentară, economică, militară, culturală, ș.a. Conceptul de diplomație militară nu poate fi desprins din contextul politicii diplomatice a unui stat, chiar dacă semantica termenilor implică două domenii ce par a fi într-o totală contradicție. Din definiția diplomației reiese că această activitate constituie alternativa la conflictul armat, menită să acționeze pentru înlăturarea doctrinei jus ad bellum și, astfel, pentru anihilarea „dreptului celui mai puternic”, urmărind rezolvarea litigiilor dintre state pe cale pașnică. Dar, tocmai în acest context, aflăm din studiile dedicate istoriei diplomației că sunt foarte multe cazuri când militarii au fost implicați în activitățile diplomatice. Pentru denumirea reprezentantului militar, membru al misiunii diplomatice, s-au folosit de-a lungul timpului diferiți termeni, ca expert, consilier sau plenipotențiar militar, pentru ca ulterior cel mai uzitat să fie cel de atașat militar. În prezent denumirea este de atașat al apărării, care coordonează activitatea atașatului militar (ca reprezentant al Forțelor Terestre), atașatului aero (ca reprezentant al Forțelor Aeriene) și atașatului naval (ca reprezentant al Forțelor Navale). Diplomația militară s-a afirmat ca o componentă permanentă, activă și reprezentativă a diplomației României, pentru promovarea cu succes a obiectivelor politicii externe și de securitate a țării. În cei peste 160 de ani de existență, diplomația militară românească a evoluat, s-a adaptat tuturor timpurilor de pace sau război, a parcurs diferite sisteme politice, și-a redefinit misiunile în funcție de necesitățile Armatei României și ale conducătorilor țării și a contribuit semnificativ pentru a sprijini România să dețină un rol activ în cadrul ONU (misiunile de menținere a păcii), să fie acceptată ca membră a NATO și să continue angajamentele față de organizație, precum și pentru aderarea țării la Uniunea Europeană. Putem spune că Armata României a contribuit substanțial la plasarea României în cea mai bună conjunctură de alianțe politice, militare și economice din întreaga sa istorie. Încă din perioada cuprinsă între Unirea Principatelor Române (1859) și independența politică a României (1878), Guvernul României și-a trimis în străinătate o serie de reprezentanți pentru a rezolva problemele de ordin militar și pentru a stabili contacte cu armatele altor state, în pofida faptului că statutul internațional al țării (suzeranitatea față de Imperiul Otoman și garanția puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris din 1856) nu îi permitea să acrediteze atașați militari. Eludând cu abilitate opoziția Porții, autoritățile politico-militare de la București au detașat ofițeri ai corpului de stat-major pe lângă agențiile diplomatice deschise în câteva capitale europene, aceștia având ca principală misiune dezvoltarea relațiilor cu instituțiile militare ale țărilor respective. Momentul care marchează începutul existenței primei structuri militare specializate este anul 1859, când prin Înaltul Ordin nr. 83 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza a luat ființă „Secția a II-a Statistică și Studiul Armatelor Străine”. În anul 1860, locotenentcolonelul Ioan (Iancu) Alecsandri a fost numit de principele Alexandru Ioan I agent diplomatic al Principatelor Unite în Franța. Acreditarea de jure a atașaților militari în diferite capitale ale lumii s-a realizat abia după recunoașterea independenței României de către marile puteri, statut confirmat prin Tratatul de Pace de la Berlin (1878). Astfel, primul atașat militar al României a fost maiorul Romulus Magheru, numit în Turcia, în anul 1878. Următorii atașați militari au fost numiți în Austro- Ungaria și Germania, în anul 1884. De-a lungul timpului atașatura apărării a cunoscut etape de dezvoltare, dar și de regres, aceasta fiind în directă corelare cu evoluțiile situațiilor politicomilitare interne și internaționale. În perioada 1911 – 1916, România avea 8 atașați militari acreditați în 10 state: Austro-Ungaria, Belgia (acreditare din Franța), Bulgaria, Franța, Germania, Grecia (acreditare din Turcia), Italia, Rusia, Serbia și Turcia. În 1918, numărul a crescut la 14 posturi de atașați, apoi scăzând la zero în 1945. Reprezentarea militară a fost repusă în funcțiune în 1948, prin reînființarea a 14 posturi de atașați militari, după care a urmat o perioadă relativ constantă până în anii ’80. Numărul de posturi a fost redus semnificativ, pe fondul accentuării regimului totalitar și subestimării diplomației militare.

După 1990, pe fondul noilor deschideri în plan politic și politico-militar intern și extern, atașatura apărării a fost fundamental regândită și dezvoltată după principii moderne, într-o manieră corelată și perfect compatibilă cu instituțiile similare din statele membre NATO și UE. În anul 2006, România deținea atașați ai apărării în 58 de state – 42 de posturi cu reședință permanentă, respectiv 16 state acoperite prin extinderi de acreditare. După anii ’90, misiunile fundamentale ale diplomației militare românești, pe linia asigurării securității naționale, au fost promovarea și dezvoltarea colaborării militare bilaterale și multilaterale, sporirea contribuției Armatei României la stabilitatea regională și globală, semnalarea oportună a evenimentelor și evoluțiilor internaționale care ar putea afecta interesele României, realizarea interoperabilității forțelor armate române cu armatele statelor membre NATO și UE, precum și susținerea proceselor de integrare europeană și euro-atlantică. În prezent, conform ordinii nivelelor la care diplomația militară română este promovată în plan internațional, direcțiile de acțiune ale acesteia sunt următoarele: politico-militar, derulat de către conducerea politico-militară, atașatura apărării, reprezentanțele militare din cadrul organizațiilor internaționale NATO, UE, ONU, OSCE, precum și diplomația militară promovată în teatrele de operațiuni militare externe. Atașatura apărării realizează reprezentarea diplomatică permanentă a ministrului apărării, secretarilor de stat, a șefului Statului Major General și a șefilor de categorii de forțe armate ale României în statele de acreditare, deține responsabilități în problematica dezvoltării și derulării cooperării militare bilaterale și în gestionarea întregii problematici de reprezentare în statele de acreditare. În cadrul raporturilor cu partenerii externi, susține, explică și promovează politica de apărare și securitate a statului român, a intereselor naționale și a imaginii țării în exterior. Promovarea industriei române de apărare se înscrie, de asemenea, ca o sarcină cu caracter permanent în agenda de lucru a atașaturii apărării. În cadrul misiunii diplomatice din care face parte, atașatul apărării joacă un rol relevant, axat pe reprezentarea ministerului apărării naționale, consilierea șefului de misiune în probleme de apărare și securitate, participă împreună cu acesta la acțiuni oficiale pregătite în comun, conexe cu afacerile politicomilitare sau de reprezentare externă. Numai trecând în revistă sarcinile de bază pe care le are de îndeplinit un atașat al apărării, este suficient pentru a putea realiza profilul profesional, sociocultural și moral al ofițerului care poate fi în măsură să facă față unei funcții de o astfel de complexitate. Se admite pe plan internațional ideea că atașatul apărării nu poate fi un diplomat de carieră, ci unul temporar. Cu toate acestea, eficacitatea diplomatului militar este extrem de ridicată: înainte de a fi diplomat militar, ofițerul a fost comandant de unitate sau subunitate, ofițer de stat major, a condus aplicații și operații militare, și-a condus militarii în luptă, iar după ce încheie misiunea diplomatică se întoarce la cariera militară. „Regulile de aur” pentru conduita la postul diplomatic includ obligatoriu: loialitate față de patrie, competență profesională, modestie și naturalețe, deschidere și discreție. Toate acestea explică faptul că personalul desemnat să activeze în corpul atașaților apărării face parte din elita Armatei României. Se înțeleg, totodată, măsurile adoptate pentru extinderea ariei de selecție a ofițerilor care urmează să fie pregătiți și numiți în funcții de diplomați militari și care include practic toate structurile organismului militar român. Ultimele evoluții din organizarea atașaturii apărării privind rolul, misiunile și direcțiile de extindere, precum și cele datorate dinamicii situației politico-militare mondiale pun în evidență faptul că procesul de dezvoltare, perfecționare și modernizare a atașaturii militare trebuie să aibă caracter permanent. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, cel puțin din perspectiva asumării responsabilităților care revin României ca membră a NATO și UE, estimările arată că rolul diplomației militare va crește. Această dezvoltare implică o angrenare activă pentru transpunerea în practică a obiectivelor politicii externe a României. Creșterea rolului și importanței diplomației apărării se poate realiza prin intensificarea și coordonarea la niveluri superioare a colaborării politicomilitare cu statele membre NATO, angrenarea acesteia în efortul comunitar de realizare a politicii europene de apărare și securitate, inițierea și dezvoltarea cooperării politico-militare cu alte state democratice cu care România va deține relații de parteneriat, afirmarea rolului României în zona sa geografică și în lume ca stat capabil de a implementa sau genera stabilitate, prevenirea și contracararea oricăror acțiuni externe de discreditare a României sau de afectare a imaginii statului, precum și prin derularea de acțiuni menite să promoveze imaginea Armatei României pe plan internațional. Un alt domeniu important îl constituie susținerea diplomatică a participării cu efective române în teatrele de operațiuni militare externe și la alte acțiuni pe linia asigurării stabilității la nivel regional și global. Instituția atașaturii apărării constituie și va fi și în viitor principalul instrument diplomatic la nivelul ministerului apărării naționale, va fi centrul focal pentru relațiile militare externe, precum și factorul activ de transpunere în practică a obiectivelor politicii externe române.

Colonel (r) diplomat Antonio Marinescu