DOMINAȚIA AMERICANĂ ASUPRA LUMII 1945-2015 (1945 – apogeul Imperiului american)

DOMINAȚIA AMERICANĂ ASUPRA LUMII 1945-2015
(1945 – apogeul Imperiului american)

Istoricii de marcă de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului sunt unanimi în a recunoaşte că anul 1945, când s-a sfârşit cel de-Al Doilea Război Mondial, SUA au atins cea mai înaltă cotă a dezvoltării şi influenţei lor în lume.
Între 1945-1949, când au deţinut şi monopolul bombei atomice, SUA ar fi putut dispune de soarta omenirii după bunul plac. Din 1945 şi până în zilele noastre, armata SUA nu s-a mai retras din teritoriile ocupate. Dimpotrivă, au ocupat noi teritorii.
În anul 2015, SUA dispun de 700 de baze militare în peste o sută de ţări, inclusiv în România, transformând Planeta Pământ într-o garnizoană americană. Astfel s-a născut „lumea bipolară”. Polul capitalist, în frunte cu SUA, reprezentând „forţele binelui” şi polul comunist, adică „forţele răului”, în frunte cu Uniunea Sovietică. De pe această platformă, gândită la Washington, a fost declarat Războiul Rece cu corolarul său, o „cursă a înarmărilor”, cum nu s-a mai pomenit în istoria omenirii. Cursa înarmărilor, stimulată de un anticomunism feroce, a dus la creşterea industriei de război americane. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, statele învingătoare (SUA, Rusia Sovietică şi Marea Britanie) au luat sub control ceea ce au cucerit prin luptă cu forţele lor armate. Occidentul nu i-a recunoscut niciodată Rusiei Sovietice dreptul de stăpânire a ţărilor Europei de Est cucerite în timpul războiului. Adevărata împărţire a Europei a avut loc în perioada 1991-2007, după prăbuşirea lumii comuniste, când SUA/NATO şi Uniunea Europeană au luat sub stăpânire întregul spaţiu al fostului „imperiu exterior” al defunctei URSS.
Criza ucraineană este o continuare violentă a procesului de reîmpărţire a Europei, după încetarea Războiului Rece.
Urmărind cu atenţie lucrările şi hotărârile Conferinţei de la Yalta, am constatat, cu amărăciune, că nu s-a discutat nimic despre România. Nici nu era cazul. România era în turbinca lui Ivan. Conferinţa de la Potsdam s-a desfăşurat sub pecetea aceloraşi valori, adică de ipocrizie, intrigă şi trădare. Adevărul este simplu dacă vrem să-l înţelegem. Atunci când interesele comune dispar, foştii aliaţi pot deveni duşmani, intrând în coaliţii opuse. De când e lumea pe pământ s-a dovedit neîncetat că nu există prietenii eterne, există numai interese eterne. Istoria ne învaţă că, după fiecare mare război, se pun bazele unei noi ordini, care nu poate fi alta decât cea impusă de învingători. Cu toate că aportul Rusiei Sovietice la înfrângerea Germaniei naziste a fost mai mare decât al SUA, nu a purtat amprenta Moscovei, ci a Washingtonului. E de înţeles, în timp ce SUA au ieşit foarte puternice din război, Rusia a ieşit slăbită.
Posibilitatea construirii noii Ordini Mondiale de pe poziţii şi valori comune era exclusă atâta timp cât cele două superputeri aveau sisteme social-economice diametral opuse, care se excludeau reciproc. Astfel, ordinea mondială statornicită după cel de-Al Doilea Război Mondial este opera SUA. Aceasta a rămas neschimbată până în zilele noastre, în elementele sale principale, mai ales în cele instituţionalizate.
Ca să înţelegem conceptul de ordine mondială, să ne-o imaginăm ca o stare ce acoperă întreaga omenire, vizând buna funcţionare a relaţiilor dintre centrele de putere şi statele aliate acestora în plan politic, economic, militar, ideologic, cultural şi social. Pentru a fi funcţională, ordinea mondială are nevoie de norme, principii, instituţii şi instrumente, pentru absolut toate domeniile practicii umane în care acestea se manifestă. Ordinea mondială a fost, este şi va fi în viitor atributul celor puternici. O ordine mondială există atâta timp cât există un echilibru în raportul de forţe la scară mondială. După restabilirea echilibrului se va naşte o nouă ordine mondială impusă de învingători.
În zilele noastre, ca şi în trecut, stăpânii de la Washington îşi poartă armatele prin lume, în numele democraţiei, libertăţii, economiei de piaţă, drepturilor omului, asigurarea păcii, a stabilităţii şi securităţii mondiale. În realitate este vorba despre războaie de cucerire, de dominaţie a modelului american de capitalism, de control asupra resurselor naturale ale planetei, îndeosebi petrolul.
Ceea ce îi supără mult pe politicienii americani din zilele noastre este „statul naţional independent şi suveran” care, chipurile, ar fi un obstacol în calea progresului şi îndeosebi a procesului de globalizare. Altul însă este motivul real.
Istoria omenirii a demonstrat că statul naţional a fost şi rămâne duşmanul de moarte al imperiului. Când se vor destrăma SUA, vor rezulta 50 de state naţionale. În procesul de decolonizare gestionat de Occident, în frunte cu SUA, ipocrizia, intriga şi trădarea şi-au aflat câmp de manifestare ca niciodată în istoria modernă a omenirii. Toate instituţiile ordinii mondiale postbelice au slujit interesele
Occidentului şi mai ales ale SUA.
Toţi românii au respirat uşuraţi şi s-au simţit mândri că au scăpat de ocupaţia rusească (1958). Să fie românii fericiţi sub ocupaţia americană? Îi las pe cititori să răspundă la această întrebare. Pe mine personal, ca fost ofiţer de informaţii şi ca analist politicomilitar, nu mă interesează deloc dacă ocupaţia a fost „roşie” iar acum este „albastră”. Tot ocupaţie se cheamă că este.
O ordine mondială bazată pe relaţii de ostilitate era mediul care asigura dezvoltarea optimă a societăţii americane militarizate. Această stare de lucruri e valabilă şi în anul 2015.
NATO a fost conceput nu atât ca alianţă militară, cât mai ales ca un instrument imperial de dominaţie asupra Europei, iar după încetarea Războiului Rece, de dominaţie asupra întregii lumi.
În zilele noastre, anul 2015, trupele americane au ajuns până la graniţele Rusiei, iar apele Mării Negre colcăie de nave de război americane. Americanii dispun de pârghii economice puternice prin care să-i oblige pe aliaţii occidentali să nu se atingă de NATO.
Cel care a „gândit” şi consemnat negru pe alb conceptul „Cortina de fier” a fost Josef Goebbels (1897-1945), ministrul propagandei Germaniei naziste, într-un articol de fond din revista „Das Reich”, apărută în februarie 1945.

După 66 de ani de la înfiinţarea sa, NATO nu a fost altceva decât un element al echilibrului de forţe care, alături de Tratatul de la Varşovia, a contribuit la menţinerea păcii în Europa. După cum s-a exprimat lordul Ismey, primul secretar general al NATO, rolul acestei alianţe era: „De a-i ţine pe americani în Europa, pe ruşi în afara Europei şi pe nemţi la pământ”. Nemţii trebuiau împiedicaţi să nu mai ajungă o superputere militară. Prima ţară din Europa care a aderat la „Parteneriatul pentru pace” a fost România. O ţară care face parte dintr-un imperiu nu are nevoie de o politică naţională de apărare, nici de o armată naţională şi cu atât mai puţin de o industrie militară proprie. Toate nevoile menţionate sunt „asigurate” de către imperiu. Datoria noastră este să slujim interesele imperiului. Parteneriatul şi NATO au constituit calea cea mai simplă şi mai ieftină de extindere a Imperiului american.
Cel mai îngrijorător adevăr este acela că „noul NATO” a adus omenirea mai aproape de un război, mai ales prin declanşarea în 2013 a crizei ucrainene, decât în toţi anii epocii Războiului Rece. Extinderea spre Est a NATO e cea mai gravă eroare strategică comisă de SUA de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial încoace. Previziunea lui Robert Smith s-a dovedit genială. Ucraina zilelor noastre este victima confruntării dintre SUA/NATO şi Rusia. Nu este exclus ca şi România, datorită excesului de zel pro SUA şi NATO, să ajungă într-o situaţie similară. De ţinut şi luat aminte faptul că, dacă va izbucni un conflict armat între SUA şi Rusia, primele ţări care vor fi şterse de pe suprafaţa pământului sunt fostele membre ale Tratatului de la Varşovia, care s-au aruncat orbeşte în braţele SUA şi NATO. Zelul fostelor state socialiste de a accede la NATO şi de a se pune sub protecţia SUA au salvat acest bloc militar de la dispariţie şi i-au facilitat expansiunea spre graniţele Rusiei.
Criza ucraineană a fost declanşată de americani, printre altele şi pentru anihilarea înfrângerii SUA la reuniunea la nivel înalt a NATO de la Bucureşti din 2008, când Rusia, Germania şi Franţa l-au umilit pe preşedintele George Bush dându-i peste cap planul de admitere în NATO a Ucrainei şi Georgiei, în care s-a angajat personal. Americanii nu uită înfrângerile şi sunt răzbunători.
Creşterea şi descreşterea marilor imperii au un caracter legic. Declinul relativ şi declinul absolut sunt faze succesive ale existenţei tuturor marilor imperii. Dominaţia absolută a SUA asupra lumii s-a derulat între 1945-1950, când americanii au asigurat peste 50% din producţia industriei mondiale.
Pe măsură ce statele independente din Europa Occidentală, dar şi URSS şi Japonia s-au refăcut după război şi au început să concureze SUA, ponderea acestora în producţia industriei globale a scăzut în mod constant.
Dacă în 1950 cota parte a SUA din producţia globală era de peste 50%, în anul 1980, aceasta a scăzut la 21,5%. Tocmai această situaţie demonstrează ce înseamnă declinul relativ. Ultima mare criză, cea din 2008, a lovit puternic atât în SUA, cât şi în Uniunea Europeană. În ultimii 7 ani cele două superputeri economice au cunoscut o dezvoltare economică anemică.
SUA vor intra în declin absolut atunci când vor fi depăşite din punct de vedere al puterii economice de către o altă ţară.
Cu 30 de ani în urmă, nimănui din lume nu i-ar fi trecut prin minte că ţara care va pune în pericol supremaţia SUA asupra lumii va fi China. Din 2010 încoace economia Chinei a trecut pe locul doi în lume. Americanii nu se mai tem de „comunismul chinez”, ci de „capitalismul chinez”.
Potrivit unor estimări ale F.M.I., între anii 2020-2025 este posibil ca economia Chinei să depăşească economia SUA. În mod sigur puterea Imperiului american în componentele sale – economică, politică, militară şi ideologică suferă de boli cronice.

FLORIAN GÂRZ