Dreptul la apărare – drept fundamental garantat de Constituție

Dreptul la apărare face parte din categoria: Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale omului, drept garantat de Constituţie.

Dreptul la apărare constituie un drept fundamental de tradiţie, încadrat în prima generaţie de drepturi, pentru garantarea căruia statul trebuie să se abţină de la orice ar putea limita posibilităţile unei persoane de a se apăra într-un proces. Formularea sa constituţională nu a cunoscut modificări de substanţă de-a lungul timpului, în sistemul juridic românesc reglementarea sa fiind în acord cu prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 11) ale Pactului Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice şi ulterior cu dispoziţiile art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului.

Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice arată, de asemenea, în art. 14, pct. 3 următoarele:

„Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în condiţii de deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii:

a) să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod detaliat, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce;

b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;

c) să fie judecată fără o întârziere excesivă;

d) să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera;

e) să interogheze sau să facă a fi interogaţi martorii acuzării şi să obţină înfăţişarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii cu cele ale martorilor acuzării;

f) să beneficieze de asistenţa gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la şedinţa de judecată;

g) să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată”.

Conformându-se Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi Pactului Internaţional privind drepturile civile şi politice, Constituţia din 1965, prin art. 31 alin. 3, a înscris dreptul de apărare între drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului, în C. pr. pen. românesc din 1968, fiind recunoscut chiar ca regulă de bază a procesului penal.

După decembrie 1989, prin modificările succesive aduse Codului de procedură penală, au fost legiferate importante garanţii ale dreptului la apărare, încercându-se astfel crearea unui cadru juridic adecvat exercitării depline a drepturilor procesuale de către părţile din procesul penal.

Primul pas în încercarea de a armoniza legislaţia internă cu cea internaţională, a fost făcut prin adoptarea Constituţiei în anul 1991, în art. 24 statuându-se explicit că dreptul la apărare este garantat şi în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.

Dreptul la apărare constă în facultăţile sau posibilităţile recunoscute prin lege persoanelor, de a-şi valorifica interesele legitime încălcate şi de a se apăra împotriva unor învinuiri ce li se aduc fie ele drepte sau nedrepte. Ca principiu de drept, dreptul la apărare se interferează cu principiile legalităţii, al libertăţii persoanei, al echităţii, al justiţiei şi responsabilităţii etc. Dreptul la apărare a fost definit drept ansamblul mijloacelor procedurale de care dispune o parte în procesul civil sau penal pentru a-şi ocroti ori realiza propriile drepturi sau interese legitime.

Dreptul la apărare se realizează de către un avocat (apărător) ales de către părțile dintr-un proces, al cărui onorariu este plătit de acestea sau desemnat din oficiu de către Barou, când partea nu are posibilități materiale, al cărui onorariu este plătit de către stat. Putem spune că apărătorul poate fi un „alter ego al părților din proces”, „vocea acestora”. Activitatea desfăşurată de avocat (apărător), este un serviciu de necesitate publică pentru realizarea justiţiei penale, civile, comerciale, şi a apărării sociale, acestea fiind şi elementele ce determină natura juridică a apărării. Prin menirea şi importanţa sa apărarea trebuie considerată o adevărată instituţie de interes public de o egală importanţă cu cea a Ministerului Public.

Rolul apărării este tot atât de important ca şi cel al acuzării, societatea fiind deopotrivă interesată ca cele două oficii să poată participa la realizarea justiţiei corecte, prin asigurarea unei egalităţi de drepturi şi garanţii procesuale pentru aceste instituţii, căci numai printr-o asemenea egalitate se poate ajunge la un act de dreptate judicios efectuat.

Dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare.

Articolul 10, Dreptul la apărare, din codul de procedură penală, arată că:

(1) Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat.

(2) Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării.

(3) Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia.

(4) Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie.

(5) Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal.

(6) Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună- credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.

Procesul civil constituie o activitate complexă a instanţelor de judecată în vederea înfăptuirii justiţiei în ceea ce privesc cauzele civile, dreptul la apărare fiind de asemenea garantat.

Codul de procedură civilă în art.13 prevede modalităţile de apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime şi anume că instanţa judecătorească exercită apărarea acestor drepturi, libertăţi şi interese legitime prin somarea la executare a unor obligaţii, prin declararea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic, prin constatarea unui fapt care are valoare juridică şi prin alte modalităţi stabilite de lege. În procedura contenciosului administrativ mai întâlnim: anularea actului administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei (prejudiciului).

Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului civil pretins şi repararea pagubei (prejudiciului).

Existând modalităţi de apărare, este necesar pentru a le implementa prin anumite mijloace procedurale prin care cetăţenii pot accede la justiţie şi anume: cererea de chemare în judecată şi căile ordinare şi extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti: apelul, recursul, revizuirea hotărârilor judecătoreşti. Aceste căi procedurale asigură persoanelor interesate accesul la o instanţă de judecată căreia i s-a stabilit prin lege competenţa de a hotărî în materie civilă.

Scopul procesului civil este realizarea sau stabilirea drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri judecătoreşti conform procedurii prevăzute de lege şi nu poate fi realizat decât prin respectarea efectivă a principiului dreptului la apărare.

Dreptul la apărare este garantat şi reprezintă posibilitatea justiţiabilului de a-şi determina garanţiile şi drepturile procesuale pentru apărarea intereselor legitime prin intermediul unei persoane împuternicite, fapt ce duce la examinarea cauzei în mod echitabil şi rezonabil. Dreptului de a beneficia de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării îi corespunde obligaţia pozitivă a statului de a se asigura că acesta este practic şi efectiv, dreptul la apărare trebuie să fie de bună- credinţă şi nu un abuz de drept.

Av. Tatiana Rădulescu