DUALISMUL AUSTRO-UNGAR

DUALISMUL AUSTRO-UNGAR

La 2 decembrie 1848, ziua comemorării înfrângerii Austriei şi Rusiei de către Napoleon la Austerlitz (1805), împăratul Ferdinand I, rege al Ungariei şi Boemiei, a renunţat la tron în favoarea tânărului său nepot Francisc Iosif (Franz Joseph I). Transferul de putere a avut loc în orăşelul Olmütz din Moravia, unde curtea imperială habsburgă a găsit adăpost, după părăsirea intempestivă a Vienei, cucerită de revoluţionari. Bătrânul împărat, care domnea din 1835, era – se pare – cu minţile slabe şi bolnav şi nu putea face faţă evenimentelor bulversante ale anului 1848, care zguduiau Imperiul Habsburg.
Arhiducele Franz era fiul arhiducelui Franz Carol (fratele lui Ferdinand) şi al arhiducesei Sofia. Revoltele polonezilor, italienilor şi cehilor sunt zdrobite repede, însă cea a ungurilor este mult mai serioasă şi habsburgii cer ajutor ruşilor. Franz Joseph a fost încoronat ca împărat al Austriei şi rege al Boemiei la începutul domniei, însă rege al Ungariei a devenit abia peste două decenii, în 1867. Domnia sa lungă a durat până în 1916. Cele două jaloane temporale ale stăpânirii sale au fost revoluţiile de la 1848 şi Primul Război Mondial.
Imperiul era în criză. După câteva succese militare, provinciile multinaţionalului conglomerat habsburg încep să se desprindă. În 1849 dieta maghiară a declarat dinastia habsburgă detronată, iar Ungaria s-a proclamat stat independent, care după patru luni a reintrat în componenţa imperiului, în urma înfrângerii ungurilor de oştile austro-ruse. În 1859, în urma războiului cu francopiemontezii (înfrângeri la Magenta şi Solferino), imperiul pierde Lombardia. În 1866 austriecii au luptat cu prusienii şi cu italienii.
Înfrânţi de prusieni la Sadova, în iulie, pierd rolul conducător în cadrul Confederaţiei germanice (care este desfiinţată) şi după tratatul de la Viena cu italienii pierd Veneţia. Anticipând dezintegrarea Imperiului, diplomaţii lui Franz Joseph încep, în 1864, tratative cu maghiarii, care pretind ca principală şi obligatorie bază a negocierilor unirea fără condiţii a Marelui Principat al Transilvaniei cu Ungaria, formula imperioasă a revoluţiei maghiare de la 1848. Împăratul are reticenţe, deoarece însemna completa sacrificare a saşilor (germani ca şi austriecii) şi a Românilor. Catastrofa de la Sadova accelerează tratativele şi la 5/17 februarie 1867 a fost creat sistemul dualist al Imperiului Austro-Ungaria.
Prin legea XII din 1867, dualismul a fost consacrat ca sistem de stat. Împăratul a reinstituit constituţia şi legile Ungariei de la 1848. La 27 mai 1867, împăratul a fost încoronat ca rege apostolic al Ungariei. Tratatul austro-ungar din 1867 este numit în limba germană Ausgleich – compromis, şi termenul este absolut justificat. Este o înţelegere amestecată, încurcată, confuză, greu de înţeles. Nu este nici unire, nici separare, ci ceva între, o mixtură, un melée. Tratatul uneşte şi separă, în acelaşi timp, două state suverane, fiecare cu aceleaşi drepturi, sub stăpânirea unicului monarh cu dublă titulatură: împărat al Austriei şi rege al Ungariei. Combinaţia are numele oficial de Austro-Ungaria. Imperiul austriac cuprinde 17 provincii, iar regatul Ungariei – fostele posesiuni ale coroanei Sfântului Ştefan: Ungaria, Croaţia, Slavonia (Slovacia), Serbia şi Transilvania. Cele două componente ale Imperiului se vor numi după pârâul Leitha de lângă Viena, care desparte cele două părţi: Austria – Cisleithania (Cis – dincoace de Leitha) şi Ungaria – Transleithania (dincolo de Leitha). Fiecare este condusă de o naţiune, care se considera superioară celorlalte, poporul suveran (Herrenvolk – poporul de domni, de stăpâni): germanii în Austria, maghiarii în Ungaria. O legendă pretinde că prim-ministrul austriac ar fi spus omologului său ungur: „Supravegheaţi-vă hoardele. Noi îi vom supraveghea pe ai noştri”.
Treburile importante comune sunt politica externă, armata (terestră şi navală), finanţele şi alte câteva de mai mică importanţă. Cheltuielile pentru serviciile şi activităţile comune sunt stabilite printr-un contract temporar valabil pentru zece ani, semnat de cele două naţiuni, care poate fi modificat după acest timp şi fiecare are dreptul să-l rezilieze (Monarchie auf Kündigung).
Afară de unitatea monarhică, exista o armată comună. Ungurii şi-au creat imediat o armată proprie: honvezii. Germanii au alcătuit şi ei o forţă analogă: Landwehr (arma, apărarea de ţară). Analizând dualismul, constatăm că elementele care separă sunt mai numeroase decât cele care unesc.
În privinţa Transilvaniei, autonomia sa a fost anulată, Marele Principat fiind inclus între provinciile maghiare precum Croaţia, Slovacia, Serbia, Voivodina. Cancelaria aulică transilvană de la Viena a fost defiinţată. În martie 1867, Parlamentul maghiar a instituit suveranitatea totală asupra Transilvaniei. În iunie 1867 au fost abrogate legile privind egala îndreptăţire a Naţiunii Române şi pentru Limba Română. Dieta Transilvaniei a fost dizolvată de împărat. Unirea Transilvaniei cu Ungaria a fost stabilită prin legea specială din 1868, care recunoştea egalitatea în drepturi civile, politice, confesionale şi unele privilegii acordate cândva tuturor naţionalităţilor (de exemplu, limba maternă în învăţământ).
Prin reglementările compromisului din 1867, se transpuneau în realitate principiile revoluţiei maghiare de la 1848: statul naţional maghiar în graniţele coroanei Sfântului Ştefan (Ungaria Mare) cu o singură naţiune politică: cea maghiară, limba oficială de stat: limba maghiară. Se sublinia că nu este un stat multinaţional. Includerea Transilvaniei în regatul maghiar s-a făcut treptat. Tot treptat, libertăţile şi privilegiile au fost restrânse, unele dintre ele până la anulare.
Românii nu au stat pasivi. S-au organizat şi au început lupta împotriva sistemului dualist. În mai 1867 s-a constituit, la Bucureşti, Societatea Transilvania, condusă de Alexandru Papiu Ilarian. În ianuarie 1868 a apărut la Braşov revista Transilvania, redactată de George Bariţiu. Fruntaşii transilvăneni întruniţi la Blaj au adoptat un protest împotriva încorporării Transilvaniei în Ungaria, numit Pronunciaamentul de la Blaj, în 3/15 mai 1868, după 20 de ani de la Marea Adunare de la Blaj. La Timişoara, în Conferinţa Românilor din Banat şi Ungaria din ianuarie 1869, s-a înfiinţat Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria. O lună mai târziu, în februarie 1869, Conferinţa Naţională a Românilor de la Miercurea a hotărât întemeierea Partidului Naţional Român din Transilvania.
Lupta continuă a patrioţilor din Transilvania pentru independenţa naţională s-a concretizat prin Marea Adunare de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918, când au hotărât Unirea Transilvaniei cu Ţara.

Profesor VIOREL GH. SPETEANU