DUILIU ZAMFIRESCU (30 OCTOMBRIE 1858 – 3 IUNIE 1922)

DUILIU ZAMFIRESCU
30 OCTOMBRIE 1858 – 3 IUNIE 1922

„Frumosul în artă este iluzionarea realităţii. Orice colţ de natură, orice scenă de viaţă trăită, orice sentiment, dacă este trecut din realitate în suflet şi de acolo redat în realitate, devine artă… Numai oamenii de talent au puterea de a da în fiinţă ceea ce era numai în gând… Cei ce nu au talent şi totuşi încearcă a iluziona realitatea, aceia fac monştri, oameni de lemn, simţiri false – şi aceia trec”.
Acesta este crezul artistic al lui Duiliu Zamfirescu, unul dintre importanţii prozatori şi poeţi români de la sfârşitul secolului al XIX- lea şi începutul secolului al XX-lea.
Duiliu Zamfirescu s-a născut la 30 octombrie 1858, în comuna Plăineşti din judeţul Râmnicu-Sărat, în familia lui Lascăr Zamfirescu şi a Sultanei, născută Mincu, sora arhitectului Ion Mincu. Lascăr Zamfirescu era funcţionar la primăria din Focşani şi arendaş prin judeţele Râmnicu-Sărat şi Brăila, arendaş de treabă, model total opus celui stigmatizat în personajul Tănase Scatiu, rămas în literatura noastră cel mai grobian, grosolan, avar, violent tip de parvenit, rău, incult arendaş strecurat în clasa boierească ruinată.

Duiliu evoca, la un moment dat, un egumen Lascarius care a trăit în secolul al XIII-lea, descendent fiind al împăratului Ioan al IV-lea – Laskaris, intrat în 1259 în Constantinopole. Copilăria şi adolescenţa şi le petrece într-o atmosferă seniorială, cu echipaje, cai şi argaţi. Între 1865-1873 urmează şcoala primară şi gimnaziul la Paşcani, apoi urmează studiile liceale şi universitare la Bucureşti (1873-1876; 1876-1880). La sfârşitul studiilor universitare, Facultatea de Drept, este numit supleant de ocol la Hârşova, apoi, din februarie 1881, procuror la Târgovişte, carieră juridică pe care o abandonează în iulie 1881, stabilindu-se la Bucureşti, unde începe colaborarea la „Literatorul” lui Macedonski şi „România liberă”, ziar condus de D. August Laurian, făcându-se cunoscut prin seria de foiletoane „De las palabras” semnate cu pseudonimul Don Padil.
Din timpul studiilor universitare a fost atras de literatură, urmând cursuri în acest domeniu, aprofundând operele marilor romantici francezi Hugo, Musset, Lamartine. Din martie 1882 face parte din redacţia ziarului „România liberă”, iar din 1883 este primit la Junimea, unde îi întâlneşte pe Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale. Din 1884 începe colaborarea la prestigioasa revistă junimistă „Convorbiri literare”. În urma participării la campania antidinastică în paginile revistei „L’Indépendance roumaine”, îşi pierde şansele de reuşită în cariera politică şi intră în diplomaţie. Din 1888 este secretar de legaţie la Roma, după ce câţiva ani (1885-1888) făcuse un stagiu la Ministerul de Externe, post ocupat în urma unui concurs. Este secretar de legaţie la Roma până în 1906, cu două mici întreruperi, interval în care este tot secretar de legaţie la Atena (1 iunie 1892) şi la Bruxelles (1 oct. 1896). Aceşti ani reprezintă maturitatea omului, diplomatului şi a scriitorului, căci acum scrie patru romane din ciclul Comăneştenilor.
În 1890 se căsătoreşte cu Henriette Allievi, fiica unui senator italian, cu care va avea trei copii: Henriette, Alexandru Duiliu – scriitor şi diplomat şi Lascăr. În 1906 se întoarce în ţară, unde scriitorul dispare sub masca plină de morgă aristocratică a demnitarului de stat, căci este, pe rând, secretar general în Ministerul de Externe, membru în Comisia Europeană a Dunării, deputat, ministru de Externe, preşedinte al Camerei Deputaţilor. În 1916 este preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, iar din 1908 este membru al Academiei, al cărei vicepreşedinte devine în 1918.
Mai vechea sa megalomanie culminează cu atacurile îndreptate, în discursul de recepţie în Academie, împotriva lui G. Coşbuc şi O. Goga. Sub imperiul marelui său orgoliu, D. Zamfirescu confundă în mod eronat creaţia unor mari scriitori cu tezismul şi falsitatea idilică specifice numai unei anumite literaturi din epocă, aceea cunoscută sub denumirea curentului Sămănătorism.
O altă gravă greşeală comisă de scriitor este minimalizarea rolului şi locului poeziei populare în dezvoltarea literaturii şi culturii, gest care atrage şi provoacă polemici virulente, unele chiar cu foşti prieteni. Titu Maiorescu, pe atunci primministru, îl acuză de antipatriotism şi-l disponibilizează din funcţiile ocupate. Este reabilitat şi-şi reia cariera politică, dar, pe neaşteptate, în timpul unei excursii la Agapia, moare în ziua de 3 iunie 1922, fiind înmormântat la Focşani.
Duiliu Zamfirescu a debutat ca poet. Primele încercări ocazionale îi apar în „Ghimpele” (1877) şi „Resboiul” (1876). Începutul popularităţii sale îl constituie elogiile lui Al. Macedonski la publicarea în februarie 1880 a poemului romantic „Levante şi Calavryta”, în „Literatorul”. În acelaşi an începe colaborarea cu ziarul „România liberă” cu nuvela „O pagină din viaţa lui Johann Strauss”, colaborare ce va dura până în toamna anului 1884. Aici publică schiţe şi nuvele romantice, o suită de „Tipuri şi portrete” (care-i relevă talentul de „fiziologist”), însemnări de critică literară, cronici muzicale şi plastice.
Între 1882-1884 apar foiletoanele „De las palabras”, crochiuri satirice scrise cu vervă polemică, portrete ale unor oameni politici sau de cultură, ce se constituie în imaginea unei epoci (acelei epoci). Din 1884 colaborează la „Convorbiri literare”, în care îşi publică majoritatea creaţiei (cu excepţia romanelor „În faţa vieţii” şi „Îndreptări”): poezii, însemnări de critică literară, traduceri şi încercări dramatice. A mai publicat în „Familia”, „Ateneul român”, „Literatură şi artă română”, „Revista literară”, „Luceafărul”, „Noua revistă română”, „Revista idealistă”, „Ramuri”, „Flacăra”, „Îndreptarea”, în paginile cărora a semnat (după moda timpului) cu mai multe pseudonime: Don Asturio, Decor, Discerniu, Don Lorenzo, Duna, Rienzi, Saint-Simon, Un diplomat, Zodic, Fra-dell Sferza, Jehovah, Loredano, Micul Felice, Placido.
Duiliu Zamfirescu este creatorul unei opere variate: poezie lirică şi epică, nuvele şi romane, teatru. În 1883, D. Zamfirescu a publicat volumul „Fără titlu” care cuprindea versurile din anii începuturilor literare şi nuvele. În 1894 publică „Alte orizonturi”, în 1897 „Imnuri păgâne”, în 1899 „Poezii nouă” şi în 1919 „Pe Marea Neagră”. Lirica lui se defineşte printr-o sinteză specifică de clasicism dominant şi elemente romantice. De asemenea, coexistă în poeziile sale influenţa eminesciană cu ecouri din paşoptiştii Alecsandri şi Bolintineanu, precum şi din lirica lui Macedonski şi idilismul lui George Coşbuc; toate împletindu-se cu elementele unui lirism propriu – o viziune tonică asupra lumii, contemplaţia calmă, panteismul păgân, peisajul senin sub soarele verii şi uşoara melancolie a ceea ce trece. Izvoarele poeziei duc spre Antichitatea latină şi greacă, dar şi către peisajul românesc şi poezia populară. Poetul contemplă admirativ şi nostalgic monumentele evului clasic, năzuieşte către idealul de viaţă şi de artă al vechii Elade, dar, în pasteluri, evocă natura românească plină de graţie şi expresivitate, astfel încât pastelurile lui D. Zamfirescu constituie un moment distinct în evoluţia pastelului românesc de la V. Alecsandri la I. Pillat şi A. Maniu.
Nota dominant descriptivă oscilând între peisajul filtrat printr-o subiectivitate discretă şi lirismul obiectiv, apropiat de răceala parnasiană, plasticitatea şi cizelarea desăvârşită a formei, muzicalitatea versurilor dau o notă distinctă poeziei sale.
Nuvelistica adunată în volumele „Novele” (1888), „Novele romane”, „Frica” (1895), „Furfanţo” (1911), „O muză” (1922) evoluează de la romantismul începuturilor spre un realism de factură lirică şi de rafinament artistic. Compoziţia echilibrată, analiza stărilor interioare, accentul pus pe portret şi peisaj, lirismul sunt câteva dintre trăsăturile acestor nuvele, în care apar inadaptabilii şi singuraticii stăpâniţi de automatisme şi manii sau familia de slujbaşi apăsaţi de orizontul limitat al oraşului de provincie, alături de tipul parvenitului.

Duiliu Zamfirescu s-a impus, în primul rând, ca romancier. Primele realizări au fost în 1884, „În faţa vieţii”, şi în 1895, „Lume nouă şi lume veche”, dar consacrarea i-a fost adusă de ciclul Comăneştenilor, alcătuit din cinci romane: „Viaţa la ţară” (1893); „În război” (1902); „Tănase Scatiu” (1907); „Îndreptări” (1908); „Anna sau ceea ce nu se poate” (1911).
În primul volum este înfăţişată clasa boierească prin câteva familii, printre care aceea a Comăneştenilor, adică „rasa câtorva familii pământene, care s-au strecurat prin negura fanariotă”. Această clasă are toate virtuţile: iubire de ţărani, de părinţi, gingăşie în dragoste, lealitate în purtări. În „Tănase Scatiu” se constată strecurarea în clasa boierească ruinată a mojicului arendaş, a omului brutal şi rău. Romanul al treilea, „În război”, înfăţişează o boierime slăbită din cauza împerecherii cu elemente impure. Comăneştenii, Mileştii, urmaşii boierimii adevărate, sunt frivoli, dezaxaţi. În bătălie, însă, se manifestă vechile lor virtuţi strămoşeşti, astfel încât un Comăneşteanu sau un Milescu sfârşesc glorios pe câmpul de luptă. După război rasa apare şi mai anemiată, degenerată. Firesc ar fi ca seria să se încheie. Acum însă apare idealistul, educatorul „Îndreptări” nu mai este un roman determinist prin cauzalitate cauzală, ci prin cauzalitate finală. Urmaşul Comăneştenilor, al boierimii din ţara liberă, se căsătoreşte cu fata unui preot ardelean. Scrierea se întoarce către simbol. Românimea degenerată de dincoace nu se va regenera decât împrospătându-se cu sânge curat transilvan. „Anna”, ultimul roman din ciclu, continuă dezvoltarea acestui simbol, ceea ce l-a determinat pe G. Călinescu să considere acest ultim volum „pueril, lipsit aproape de orice valoare literară”.
În teatru, D. Zamfirescu s-a revelat drept un autor care a promis mult, dar a realizat puţin teatru valoros, căci amestecă poezie, reflecţii filosofice, dialog nervos, fineţe, umor cu veleităţi de cinism şi chiar vulgarităţi. A scris comedia într-un act „O amică”, o comedie în trei acte: „Lumina nouă”, a tradus din opera lui Leopardi, Carducci, Th. Gautier, V. Hugo. După opinia lui G. Călinescu: „Duiliu Zamfirescu, în fineţea unor analize, în crearea atmosferei mondene, în sobrietatea stilistică, în intuiţiile legate de tehnica romanului, rămâne, în cuprinsul strict al literaturii române, un strălucit precursor”.
Întreaga lui creaţie a fost citită şi comentată amplu de prestigioase nume ale istoriei şi criticii literare naţionale: Al. Macedonski, C. D. Gherea, E. Lovinescu, H. Sanielevici, G. Ibrăileanu, N. Petraşcu, M. Dragomirescu, G. Călinescu, Ş. Cioculescu, I. Pillat, Camil Petrescu, L. Predescu, T. Vianu, I. Breazu, I. Negoiţescu, Al. Săndulescu, M. Zaciu, L. Petrescu, I. Rotaru, M. Gafiţa, N. Manolescu, Em. Bucuţa, Vl. Străinu, Lelia Ionescu, Stăncuţa Creţu, S. C. Nicolescu, Dan Cristea, Mircea Vaida.

FLOAREA NECŞOIU