DUMITRU RADU POPESCU – 19 AUGUST 1935

DUMITRU RADU POPESCU
19 AUGUST 1935

„Formula literară a lui D. R. Popescu asociează, de regulă, trei elemente: gustul pentru mister şi spectaculos, o intrigă bogată şi, instalat în inima notaţiei realiste, poeticul manifestat în preferinţa pentru simboluri. Acestea din urmă sunt variate şi acoperă un spaţiu de viaţă, unde e vorba mereu de crime, iubiri tragice, călătorii bogate în evenimente, personaje ciudate, chiar diabolice, animale malefice… Viaţa apare astfel ca o poveste confuză, neîncheiată, constituită dintr-un amalgam de fapte, bune şi rele, urâte şi frumoase, verosimile şi neverosimile, care se agresează reciproc şi se îngăduie cu dificultate” (Eugen Simion – „Scriitori români de azi”

Dumitru Radu Popescu (DeRe cum i se zicea cândva spre a fi deosebit de alţi scriitori cu numele Popescu – contemporani) s-a născut în 1935, 19 august, în satul Păuşa, judeţul Bihor, în casa învăţătorului Traian Popescu (născut în satul Dănceu – Mehedinţi) şi a Mariei – născută Benţe, localnică. Din toamna anului 1935, învăţătorii Traian şi Maria Popescu s-au stabilit în satul Păuşa. Între 1942-1946 urmează cursurile şcolii primare în satul natal al tatălui – Dănceu – având ca învăţători părinţii. Între 1946-1949 urmează cursurile şcolii normale „Iosif Vulcan” din Oradea (3 ani), iar între 1949-1953 este elev la Liceul „Emanoil Gojdu”, devenit în 1948 „Liceul nr. 1”, unde termină studiile medii. În 1953 debutează cu proză şi versuri în ziarul „Crişana” din Oradea, publicând o schiţă şi o poezie semnate Dumitru Popescu. Urmează apoi Facultatea de Medicină din Cluj, pe care o abandonează după trei ani (1953-1956), înscriindu-se la Facultatea de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj. Adevăratul său debut în proză s-a produs în 1954, în revista „Steaua”, cu schiţa „O partidă de şah” semnată Dumitru Radu Popescu, nume care îl va consacra în proza română.
În 1956, A. E. Baconsky îl angajează corector la revista „Steaua”, în paginile căreia a publicat nuvele şi povestiri (1955- 1956). Debutul în volum s-a produs în 1958 cu schiţe şi povestiri publicate sub titlul „Fuga”, volum ce s-a bucurat de o critică favorabilă. În 1959 s-a căsătorit cu Angela Spătaru. După un an (1960) debutează ca dramaturg cu piesa „Mama”, publicată în „Steaua”.
În 1961 a absolvit Facultatea de Filologie, iar în 1962 publică volumul „Umbrela de soare” care conţine o selecţie a celor mai bune nuvele şi povestiri, care îi aduce consacrarea. În 1963 are loc premiera filmului „Un surâs în plină vară” (scenariu D. R. Popescu) care obţine în 1964 premiul pentru cel mai bun scenariu de film la Festivalul de la Mamaia. În 8 ianuarie 1963 se naşte fiul autorului, Traian Popescu. În 1964 primeşte Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor pentru volumele „Fata de la miazăzi” (nuvele şi povestiri) şi „Valea Oltenilor” (roman). În 1966, 8 octombrie, se naşte al doilea fiu al său, Cristian Popescu. În 1967 publică în volum nuvela „Duios, Anastasia trecea”, care fusese ecranizată de Alexandru Tatos şi care va fi tradusă în limbile: indiană, sârbă, polonă. În 1969 apare romanul „F” (cel mai ciudat titlu de roman) încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. În 2 martie 1969 se naşte al treilea fiu al familiei – Mihai Popescu. Din 22 ianuarie 1970 devine redactor şef al revistei „Tribuna” din Cluj, funcţie pe care o deţine până în 1982, timp în care este şi secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj. În 1970 volumul de teatru „Aceşti îngeri trişti” este distins cu Premiul „I. L. Caragiale” al Academiei Române şi cu premiul revistei „Teatru”. În 1973 îi apare romanul „Cei doi din dreptul Ţebei” sau „Cu fața la pădure” (tradus în letonă şi germană).
Pentru romanul „Vânătoarea regală” primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor (romanul a fost tradus în rusă, polonă, macedoneană, engleză, suedeză). În 1976, 9 aprilie, se naşte fiica autorului – Elisabeta Popescu. În 1977, i se joacă la Paris piesa „Damen – vals”; la Budapesta îi apare romanul „Cu fața la pădure”; în 1978 i se publică la Beijing piesa „Pisica în noaptea Anului Nou”, iar la Tokio i se joacă piesa „Pădurea cu pupeze”. În 1979, Uniunea Scriitorilor premiază piesa „Studiul osteologic al unui schelet de cal dintr-un mormânt avar din Transilvania” (apărută în revista „Teatru”). În 1975 Uniunea Scriitorilor premiase piesa „Pasărea Shakespeare”. În 1980 publică romanul „Viaţa şi opera lui Tiron B. – Volumul I, iepurele şchiop”, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, al cărei preşedinte devine în 1981, la Conferinţa Naţională a Scriitorilor din luna iunie. În luna august 1982 devine redactor-şef al revistei „Contemporanul”. În 1985 îi apare volumul antologic de „Teatru”, prefaţat şi comentat de Valentin Silvestru (7 piese).
În 1988 obţine Marele Premiu al Scriitorilor din ţările balcanice (VUK).
În 1994 îi apare romanul „Dumnezeu în bucătărie”, distins cu Premiul „Liviu Rebreanu” şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. În acelaşi an publică volumul de teatru „Mireasa cu gene false”, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România şi cu Premiul Secţiei Române a Asociaţiei Criticilor de teatru. În 1995 i se decernează „Premiul «Mihail Sebastian»” pentru piesa „Călugărul Filippo Lippi şi călugăriţa Lucrezzia Buti”. Tot în acest an obţine „Marele Premiu al Concursului Naţional de dramaturgie «Camil Petrescu»” pentru piesa „B. Stocker şi Contele Dracula”. Acelaşi premiu i se decernează şi un an mai târziu pentru piesa „Cimintirul de trenuri”. În acest an îi apare romanul „Paolo şi Francesca şi al treisprezecelea apostol”, premiat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi de Societatea Scriitorilor din Cluj cu premiul pentru proză. Anul 1997 este marcat de următoarele premii: Premiul Naţional pentru „Opera omnia” conferit de Fundaţia „Tudor Arghezi”, Premiul „Marin Sorescu” pentru opera teatrală conferit de Academia Română şi Teatrul Naţional din Craiova, premiul pentru „Opera omnia” acordat de Academia Internaţională „Eminescu” din Craiova. Academia Română îl alege membru corespondent. În 1998 îi apare volumul „Complexul Ofeliei” (eseuri), „Actori la curtea prințului Hamlet” (publicistică), în 1999, „Dudul lui Shakespeare” (publicistică), în 2000, „Pușca lui Caragiale” în 2003, „Săptămâna cu 1001 de nopți”, în 2004, „Ștefan cel Mare”, în 2005, „Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen”, în 2007, „Diavolul aproximativ sau ora de metafizică”, în 2008, „Epistola către englezi”, în 2009, „Opere, I, ș. u.”, în 2010. De asemenea publică romanele: „Săptămâna de miere” (1999), „Falca lui Cain” (2001), „Cucul de fier sau grădarea raiului” (2004), „Nopțile săptămânii” (2005), „Întoarcerea tatălui risipitor” (2008), „Pastorul sașilor” (2010) şi piesele de teatru: „Rugăciune pentru un disk-jockey”, „Domnul Fluture și doamna Fluture sau Paradisul”.
În 2016 a publicat volumul „Scrisori deschise” şi articole în presa vremii în care-şi rememorează începuturile în literatură şi jurnalistică. Din relatarea cronologică a vieţii, activităţii şi creaţiei lui Dumitru Radu Popescu, cititorul este impresionat de prodigioasa operă atât de diversă ca specii literare create, articole, eseuri, schiţe, nuvele, romane, scenarii de film, piese de teatru, versuri, care i-au adus un număr imprsionant de premii. Amintim scenariile de film după care regizori de prestigiu precum Geo Saizescu, Alexandru Tatos, Lucian Mardare, Lucian Bratu, I. Doroftei, Dan Piţa au creat filme ce au îmbogăţit cinematografia românească: „Zbor planat”, „Căruţa cu mere”, „Balul de sâmbătă seara”, „Duios, Anastasia trecea”, „Rochia albă de dantelă”, „Fructe de pădure”, „Un surâs în plină vară”. De-a lungul deceniilor, pe scenele teatrelor din ţară s-au jucat cu remarcabil succes piesele de teatru: „Vara imposibilei iubiri”, „Damen – vals”, „Cezar, măscăriciul piraţilor”, „Aceşti îngeri trişti”, „Pisica în noaptea Anului Nou” (piesă distinsă cu Premiul Comitetului de Cultură şi Artă), „Piticul în grădina de vară”, „Pasărea Shakespeare”, „Pădurea cu pupeze”.
Mai precizăm că în 1982 i-a apărut un volum de versuri, „Câinele de fosfor”, care completează paleta creaţiei unui autor ce impresionează, copleşeşte prin multitudinea domeniilor de creaţie abordate, unul dintre cei mai prolifici scriitori români din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Opera sa a fost tradusă în multe limbi, dintre care amintim: cehă, polonă, sârbă, indiană, maghiară, rusă, lituaniană, ucraineană, germană, macedoneană, engleză, suedeză, estonă, japoneză, chineză.
D. R. Popescu este considerat de critica literară drept înnoitor al structurilor prozei contemporane, creatorul unui univers literar propriu. Literatura lui porneşte de la contemplarea şi înfăţişarea unei confuzii de planuri, a unui amestec şi a unor suprapuneri: tragicul se îmbină cu farsa, realitatea cu mistificaţia, violenţa cu pitorescul, adevărul cu minciuna, crima atroce cu veselia iresponsabilă, cele mai întunecate drame căpătând aspectul unor comedii sinistre. Scriitorul înfăţişează o lume „teatrală”, bogată în contraste, în care totul este anormal, insolit, ieşit din comun.
Dinamismul îşi găseşte expresia deplină în preponderenţa dialogului şi a acţiunii, în ritmul aproape sufocant al vorbirii şi în viteza cu care se succed întâmplările. Sondajele în viaţa lăuntrică sunt ori absente, ori figurate prin gest şi replică: totul se petrece la vedere. Personajele nu evoluează, nu se transformă, nu devin, întotdeauna se dezvăluie, se nasc dintr-un discurs. Evenimentele nu determină schimbări structurale, ci favorizează ieşirea la suprafaţă a uneia sau alteia dintre trăsăturile unei presonalităţi, a abjecţiei sau a purităţii. Preferinţa autorului pentru intriga de tip poliţist e motivată prin această neîncetată exteriorizare, prin continua scoatere la iveală a unui detaliu care modifică ordinea stabilită până atunci.

Dintre multele nuvele – adevărate capodopere ale speciei – se detaşează „Duios, Anastasia trecea”, care reflectă o şi mai accentuată înclinare către repetiţia mitului în cadru istoric precizat (după nuvela „Dor”, care ilustrează o tragedie familială în spirit mitic – conflictul unor fatalităţi oarbe, individuale şi colective ce se consumă în totalitate, în sine). Prin gestul învăţătoarei Anastasia de a îngropa un mort diversionist, gest ce stârneşte o teribilă confruntare între rânduielile scrise şi cele nescrise ale omeniei, este amintit curajul Antigonei, eroina lui Sofocle (sec. V î. e. n.). Antigona, Ismena, Polinice şi Eteocle sunt cei patru copii ai lui Oedip, născuţi din relaţia incestuoasă a fiului cu mama sa Iocasta, cu care se însurase după ce-şi ucisese tatăl. Polinice şi Eteocle mor pe câmpul de luptă ucigându-se reciproc, făcând parte din armate rivale.
Eteocle este înmormântat conform tradiţiei, dar Polinice este lăsat pradă corbilor. Antigona, în miez de noapte, încălcând porunca dată de Creon, regele, şi asumându-şi moartea prin îngropare de vie, îşi îngroapă fratele. Este închisă într-o grotă cu o pâine şi un ulcior de apă. Toţi cei patru copii ai lui Oedip pier; este cunoscutul „complex Oedipian”: trebuie să moară toţi copiii născuţi din relaţia incestuasă mamă-fiu sau tată-fiică. Marile sale romane „F”, „Vânătoare regală”, „O bere pentru calul meu”, „Ploile de dincolo de vreme”, „Împăratul norilor”, „Cei din dreptul Tebei” constituie un salt sub raportul experienţei estetice, într-o oarecare măsură în ceea ce priveşte problematica şi, în orice caz, de viziune asupra lumii şi istoriei, reprezentând în esenţă o sinteză a căutărilor anterioare (îndeosebi din nuvele). De la primele forme simple, ţinând de proza obiectivă tradiţională şi până la complicatele sale romane, opera lui D. R. Popescu comportă o unitate problematică remarcabilă, reflectând într-un mod personal complexitatea proceselor şi fenomenelor sociale şi politice postbelice, la rândul lor plasate cu timpul într-o scară a problemelor româneşti eternizate şi ale umanităţii. Esenţiale sunt relaţiile dintre individ şi colectivitate în epoca dată, când se produc sau trebuie să se producă mutaţii structurale în ambii termeni; aceste relaţii devin istorie, trecut ce trebuie din nou problematizat şi contrapus unui prezent la rândul lui generator de istorie. Temele generale sunt culpabilitatea şi responsabilitatea care generează drame colective şi individuale, pornindu-se de la erori individuale, calmul real sau aparent, conformist sau totalitarist dintr-o colectivitate e tulburat de o moarte sau de o crimă – oamenii sunt victime sau călăi, aflaţi (şi unii şi alţii) într-un proces de purificare. Epicul devine pretext de avansare generală a problematicii, impusă prin colecţii sau aglomerări de evenimente ce ar putea fi detaşate şi considerate povestiri independente. Definitoriu este echivocul realului şi ipoteticului folosit ca mijloc de unversalizare a dezbaterii etice asupra jocului dintre adevăr relativ şi eroare relativă în decizia condiţionată de imprudenţă, prudenţă, instabilitate, laşitate, instincte sau raţiune. Relativitatea şi complexitatea adevărului devin caracteristice, de unde se produce şi interferenţa sau neutralizarea opoziţiilor în serile obişnuite de antinomii care prezidează proza problematică: bun-rău, moralimoral, pragmatic-gratuit etc. Pe prozator îl interesează labirintul vieţii ca adevăr absolut, ci nu adevărul imediat. Prin capacitatea de a vedea legătura dintre trivial şi suav, dintre magma vitală şi etericul poetic, prin viziunea enormă a deformării monstruoase, prin derizoriul evenimentelor sinistre sau prin sinistrul evenimentelor derizorii, care sunt forme ale sucelii, prozatorul este cel mai important autor de grotesc în sens existenţial.
Redactarea reflectă la rându-i grotescul în sens tradiţional, bazându-se pe un amestec de stiluri şi procese: observaţie realistă, halucinaţie, onirism în genere, simbolism, alegorie, fantastic, monologuri interioare, stil direct şi indirect. Sub raport spaţial interesează conturarea unei geografii proprii aflate în realitate şi iluzoriu.
Piesele de teatru îşi au originalitatea în unirea dezbaterii postibseniene cu alegoricul şi o poezie care nu ambiguizează atât sensuri, cât dialectizează poziţiile umane extreme, creând atmosferă, tensiune sumbră, sentimentul trecerii, toate topite în dramaticul marilor sale izbânzi în domeniu: „Vara imposibilei iubiri”, „Aceşti îngeri trişti”, „Pisica în noaptea Anului Nou”, „Pasărea Shakespeare” ş. a.
Despre opera autorului au scris: Vladimir Streinu, Ion Negoiţescu, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Nicolae Balotă, Ion Vlad, V. Ardeleanu, Mirela Răzvoneanu, Mircea Zaciu, Marian Popa.

FLOAREA NECŞOIU