Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit!?

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,
pentru ce m-ai părăsit!?

Rugăciunea lui Hristos din Grădina Ghetsimani este cea mai nobilă dintre toate rugăciunile, prin tăria şi puterea ei de a izbăvi lumea de păcate. Adusă lui Dumnezeu – Tatăl, în duhul dragostei dumnezeieşti, ea continuă să strălucească precum o lumină veşnică. Hristos ştia că va învia şi, totuşi, S-a temut. În Grădina Ghetsimani S-a rugat Tatălui, de era cu putinţă, să se îndepărteze paharul chinului de la Dânsul. Ucenicii au văzut această teamă, dar au fost copleşiţi. În părăsirea pe care o trăia Iisus, ucenicii nu au putut să-i fie aproape, părăsiţi fiind şi ei de orice putere, cu toate că Învăţătorul i-a îndemnat să privegheze cu El măcar un ceas. În suferinţă, Hristos a rămas singur. Sfântul Apostolul Pavel ne spune că Dumnezeu – Tatăl… pe însuşi Fiul său nu L-a cruţat. Astfel, pe cruce nu s-au desfăşurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă reală. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni, n-a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică. Preţul nu l-a plătit o închipuire, ci carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru. Întruparea lui Hristos a fost desăvârşită, Dumnezeu şi om. Jerfa lui Hristos a fost deplină şi reală, iar Hristos pe cruce n-a încetat să fie Dumnezeu.
„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit!?”, iată cuvintele prin care Iisus vine înaintea Tatălui Său ca „Fiu al Omului”. Suferinţa firii umane a lui Hristos este resimţită în ipostasul Său, în persoana Sa. A fost nevoie ca Omul – Iisus să cunoască părăsirea lui Dumnezeu – singura pricină a morţii, pentru că altfel El nu ar fi putut muri. În clipa răstignirii, ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lăsat singur, condamnat şi pe cale de a pogorî la cei ce şedeau în întunericul iadului.
Hristos a purtat păcatele noastre, a luat judecata noastră asupra Sa. Judecata pe care Dumnezeu – Tatăl trebuia să şi-o reverse asupra noastră a revărsat-o asupra Fiului Său, Jertfa de Izbăvire a lumii. I-a dat să sufere toată greutatea păcatelor lumii şi să îndure singur, El cel fără de vină, judecata şi moartea. Hristos a rostit aceste cuvinte deoarece a fost o adevărată abandonare. Strigarea psalmică ne arată cumplita singurătate a lui Hristos în clipa morţii pe cruce. Dar toată Jertfa a fost împlinirea Scripturii. Hristos a murit în faţa tuturor – prieteni şi duşmani deopotrivă. Mai mult, moartea Sa a fost verificată cu o lovitură de lance şi de mărturia centurionului roman.
Dar, prin pătimirea Sa, Hristos a zdrobit puterea morţii şi moartea pe care o avem noi azi nu mai este moartea cu care a murit Iisus. Noi suntem curajoşi în fata morţii deoarece nimeni din noi nu moare singur. Hristos a luat în Sine toată spaima şi durerea morţii. Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de trei ori de Învăţătorul său pentru că se temea de moarte. Dar acelaşi Petru, care speriat l-a părăsit în calvarul său pe Hristos, Dumnezeu şi Omul, le-a vorbit cu îndrăzneală ostaşilor romani în clipa jertfirii sale, rugându-i ca răstignirea sa să nu semene cu cea a lui Dumnezeu Hristos de a cărui moarte se socotea nevrednic. Moartea lui Hristos ne-a adus curajul în faţa morţii, curaj pe care omenirea nu-l avusese până atunci. Noi murim cu Hristos, dar Hristos a murit singur, părăsit de oameni şi de Tatăl, ca o jertfă deplină capabilă să elibereze întreaga creaţie. Când pomeneşte de suferinţa lui Hristos pe cruce, Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: „Dacă mă întreabă cineva: ce lucru mare a făcut Hristos? Eu voi lăsa cerul, pământul, marea, învierea multor morţi şi alte minuni şi voi arăta doar crucea, care este mai slăvită decât toate. Crucea este vrerea Tatălui, slava Unuia Născut, desfătarea Sfântului Duh, podoaba îngerilor, siguranţa Bisericii, mândria lui Pavel” (Despre Cruce, 2). Dumnezeu – Tatăl nu l-a dat pe Fiul Său Cel iubit la o simplă moarte, ci la infama răstignire, ca act al iubirii omului. Vezi-L pe Dumnezeu şi: „Admiră bogăţia iubirii sale faţă de om; pe Fiul Său iubit l-a dat pentru cei vrednici de ură” (Sfântul Ioan Gură de Aur – Comentariu la Efeseni, Omilia I, 2).
Actul răstignirii a fost atât de înfricoşător, de autentic şi total încât apostolii şi ucenicii erau convinşi că Hristos de pe cruce nu va învia. Zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa umblau trişti pe drumul lor către Emmaus. Dacă ar fi avut credinţa învierii l-ar fi recunoscut pe Hristos cu uşurinţă.
Pe drumul lor, ca nişte copii părăsiţi, l-au rugat pe Hristos, călătorul întâlnit, cel care le-a vorbit despre propriul lor Învăţător, tâlcuindu-le din Legea lui Moise şi din psalmi, ca să rămână cu ei, să nu-i lase singuri. Rămas cu ei, la masă, în clipa frângerii pâinii L-au recunoscut. Cumplita răstignire, părăsirea şi tragica moarte l-au convins pe Toma că învierea nu mai era cu putinţă. Când ucenicii i-au spus că l-au văzut pe Hristos înviat, Toma, cel puţin credincios, a pus condiţii drastice pentru a-şi schimba convingerea, căci „nu voi crede dacă nu voi vedea şi voi pune mâna mea”.
Hristos a purtat păcatele noastre, a luat judecata noastră asupra sa. Judecata pe care Dumnezeu Tatăl trebuia să şi-o reverse asupra noastră a revărsat-o asupra Fiului Său, Jertfa de Izbăvire a lumii. I-a dat să sufere toată greutatea păcatelor lumii şi să îndure singur, El cel fără de vină, judecata şi moartea. Hristos a rostit aceste cuvinte părăsirii sale deoarece a fost o adevărată abandonare. Strigarea psalmică ne arată cumplita singurătate a lui Hristos în clipa morţii pe cruce. Dar totul a fost împlinirea Scripturii. Doar prin jertfa Sa putea omorî păcatul şi pentru omenire să ridice o scară către cer.
Jertfa lui Hristos este o totală predare, ca om, Tatălui. Suferinţa răstignirii are drept cauză legătura lui Hristos cu omenirea înstrăinată de Dumnezeu, este compătimirea pe care Fiul lui Dumnezeu o are pentru noi. Compătimirea aceasta dusă până la moartea pentru noi, ca predare totală Tatălui, ca să ne facă şi pe noi să ne predăm Tatălui, este o forţă eficientă ce lucrează asupra noastră, dar şi asupra umanităţii Sale. Compătimirea şi-o manifestă Iisus şi pe cruce: „Iartă-le lor că nu ştiu ce fac”, Hristos suferă pentru noi, dar acest fapt îi dă puterea să moară pentru noi ca să ne scoată din starea de nefericire în care ne găseam. Hristos este jertfa şi jertfitorul, căci s-a adus pe Sine jertfă de bunăvoie. Hristos este Arhiereul şi Jertfa prin Sine Însuşi. Prin moartea lui Hristos pe cruce, Dumnezeu îşi arată iubirea faţă de lume pentru a cărei salvare nu se dă în lături de la nicio suferinţă. Iubirea supremă a lui Dumnezeu este revelată în moartea lui Iisus Hristos pentru răscumpărarea noastră: „Că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat la moarte pentru ea” (Ioan 3, 16). Prin această jertfă, fără a ne zdrobi libertatea, Dumnezeu ne-a apropiat de El. Întristarea celor de lângă crucea Mântuitorului se preface în bucurie deplină, în triumful Învierii. Bucuria Răscumpărării este în sfârşit atinsă, iar omul cuprins de remuşcări interioare este salvat. Nici în viaţă şi nici în clipa morţii noastre nu mai suntem singuri. Hristos călătoreşte împreună cu cei care îl iubesc la fel cum a mers cu Luca şi Cleopa pe drumul Emausului.
Această jertfă hristică o aduce lumii la fiecare Sfântă Liturghie preotul, jertfitorul, care rosteşte cuvintele tulburătoare şi pregătitoare actului hristic suprem: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe Scaunul slavei împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt ai fost, Hristoase, pe toate umplându-le, Cela ce eşti necuprins, slavă Ţie”.

Pr. Conf. Dr. CLAUDIU CONSTANTIN COTAN
Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Ovidius” din
Constanţa, Parohia Delea Nouă – Calist din Bucureşti