EMANOIL BACALOGLU

EMANOIL BACALOGLU

Emanoil Bacaloglu s-a născut la 29 aprilie/11 mai 1830, fiind de origine bulgară, și a decedat la 30 august 1891, București, dedicându-și activitatea științei. A fost matematician dar și un bun fizician și chimist român.
Dacă am face o paralelă a vieții, realizărilor sale și perioadei istorice corespunzătoare a Revoluției de la 1848, dar și a dezvoltării acelor vremuri, vom putea aprecia că viziunea tânărului depășește în perspectivă vremurile sale. Născut la București, a urmat cursurile primare la o școala privată, apoi, după revoluție, pleacă în 1856 la Leipzig, în Germania, unde audiază la Universitate cursurile unor savanți ai vremii. Este vorba de Mobius la matematică, Hankel la fizică, Erdmann la chimie. Abia anul următor, în noiembrie 1857, plecând la Paris, își ia diploma de bacalaureat, iar după un an devine licențiat în științe fizice, după ce audiase alte cursuri de matematică ținute de profesori celebri ca: Chasles, Cauchy, Bertrand dar și cursuri de fizică predate de Becquerel, Biot, Pouillet.
Revine în mai 1859 la Universitatea din Leipzig, urmărind cursuri de specialitate pe teoria elasticității și managementul terestru, combinate cu lucrări practice de chimie, geografie fizică și cristalografie. Erau anii de fierbere în țară ai pregătirii Unirii Principatelor. Prietenia cu C. Istrati la Leipzig avea să dezvăluie caracterul lui studios fiindcă nu lua parte la nici un fel de petrecere studențească și petrecea tot timpul liber cu lucrări științifice, mai ales cu matematica.
Activitatea din laboratorul lui Erdmann și cea precedentă din Franța i-a folosit la întorcerea la București, când Bacaloglu este numit în toamna anului 1861 profesor de chimie la Școala națională de medicină și farmacie condusă de doctorul Carol Davila, alt nume de mândrie națională. Se pregătea înființarea universității și este numit și profesor de matematică la Colegiul „Sf. Sava“ în octombrie. Bacaloglu este apoi numit profesor de fizică la nou înființata Școală superioară de știinte a universității. După modelul Societății medicale științifice a doctorului Davila, împreună cu dr. Baras, Falcoianu, dr. Turnescu, dr. Felix etc, el înființează Societatea română de științe.
Personalități care peste ani aveau să devină nume de referință își amintesc anii de studenție și menționează precum Spiru Haret în 1904: „În octombrie 1869 ne-am înscris în anul I cinci studenți. Toți erau pentru fizico-matematici. În timpul acela în anul II era un singur student și în anul III încă unul…. Cele mai multe dintre catedre erau reunite câte două sau câte trei asupra unui singur profesor din numai 7 profesori.
Alexe Marin era singurul profesor de chimie, Bacaloglu singurul de fizică”.
La fel scrie E. Pangrati: „între 1864 și 1879 universitățile au trăit cu mijloace așa de restrânse, încât activitatea lor era foarte redusă!”. Analiza vremii trecută prin logica și cunoașterea prezentă ne aduce în față problema majoră a societății privind accesul la educația înaltă, lipsa resurselor atât individuale dar și ale societății, greutatea cu care au răzbit aceste nume enumerate până acum, care și-au dăruit până și existența lor unor idei și idealuri naționale.
Bacaloglu ca profesor a înțeles printre primii necesitatea cursurilor universitare și a manualelor școlare, iar una din preocuparile lui a fost elaborarea lor. Problema tipăririi manualelor școlare a fost în epoca respectivă, dar și totdeauna, o problemă grea și delicată. Lipsa de mijloace materiale pentru tipărire, lipsa de competență a autorităților, specula cu vânzarea au făcut ca această problemă să ramână deschisă până în zilele noastre.
Revista „Ateneul Român”, la înființarea societății numite Ateneul Român, în 1866, menționează participarea activă a lui Bacaloglu împreună cu Al. Odobescu, Carol Davila, V.A. Urechilă. Bacaloglu, este unul dintre primii conferențiari care „expune într-o serie de lecturi fapte și idei împrumutate din lumea științelor fizice și chimice și însoțite cu diferite experiențe”. Bacaloglu participă la înființarea multor societăți, cea a Societății de științe fizico-naturale, care însă s-a desființat după un an, dar cu toate acestea, în 1890, îl vedem, alături de C.I. Istrati și A. Marin redactând statutele Societății de științe fizice care avea să dăinuiască.
Aprecierea meritelor de dascăl și savant a venit pe timpul vieții, Bacaloglu este ales membru al Academiei Române în 1879, înaltă institutie de cultură în care dezvoltă o activitate neobosită, publicând în „Analele științifice” comunicări, dări de seamă, note, referate și ținând conferințe publice, fiind și vicepreședinte: 5 aprilie 1884 – 18 martie 1885. Trebuie menționate și un număr de realizări orientate domeniului educațional. Tipărește în 1870 cursul „Elemente de fizică”, primul fizică tipărit în românește. Succesul a fost atât de mare, încât a ajuns la două ediții, lucru rar pe atunci pentru un manual știintific. Apoi, în 1873, Bacaloglu instalează în cabinetul de fizică o mașină dinamoelectrică. El justifică astfel: „mi-am propus și eu să ridic cabinetul și cursul de fizică al Universității noastre din București la nivelul stării actuale de lucruri și chiar să merg mai departe și să fac cursul întreg de galvanism numai cu ajutorul mașinilor dinamoelectrice și fără baterii galvanice…”, încercând să fie la curent cu tehnologiile avansate prin vizitarea expozițiilor internaționale de electricitate de la Paris (1881), Londra (1882), München (1882) și Viena (1883).
Mașinile electrice procurate erau toate sistem Siemens, alături de multe lămpi electrice Serrin și Siemens și un număr însemnat de lămpi de incandescență Swan, toate elemente și tehnologii inovative ale vremii. Peste 20 de lucrări de matematică, 22 de fizică și șase de chimie, publicate în reviste de specialitate germane, franceze, în Analele Academiei Române alături de cea mai cunoscută, „Curbura lui Bacaloglu”, introduc în practică concepte care depăşeau pregătirea contemporanilor săi.
Ancorarea sa în realitate și mersul tehnologic poate fi menționat prin activitatea de cercetare în domeniul instalațiilor de iluminat, diferitelor tipuri de generatoare electrice și corpuri de iluminat. Documentat și vizitând în 1882 și 1883 expozițiile organizate, a inclus concluziile într-un raport prezentat guvernului. Cercetările în acest domeniu au început în 1841, în 1879 Thomas Alva Edison a prezentat o lampă cu filament din celuloză carbonizată, în 1880 pachebotul Columbia a fost echipat cu becuri electrice cu incandescentă și în 1882 a fost introdus iluminatul electric în București, pentru o expoziție temporară de iluminat al exteriorului Palatului Regal și al Palatului Cotroceni, o parte din contribuție fiind și a lui Bacaloglu. A se remarca saltul științific și tehnologic față de celelalte douăzeci de secole, când Teatrul Național din București devine al treilea teatru din Europa iluminat electric în 1885, orașul București realizează o premieră europeană: iluminatul electric al unui spital – Spitalul Militar. Este printre primii oameni de știință români din secolul XIX și specialist în trei discipline: matematică, chimie și fizică. El era un savant cu cunoștințe enciclopedice. Pregătirea teoretică largă i-a permis să formuleze șase principii privind universalitatea cauzelor: universalitatea materiei și a energiei; conservarea materiei și a energiei; universalitatea mișcării; corelația forțelor; transformarea și echivalența forțelor.
Natura teoretică a lucrărilor sale este dată și de condițiile nefavorabile unor cercetări experimentale în acea perioadă și cu o infrastructură săracă de cercetare.
Pentru aceasta el a plecat mereu să viziteze expoziții de electricitate, dar la întoarcerea din Frankfurt-pe-Main, s-a stins din viață prea devreme, în tren, în ziua de 30 august /13 septembrie 1891. Rămâne un nume de referință, un pioner în știința românească și un model de devotament față de țară și semeni.

VIOREL GAFTEA