EMINESCU – PILDĂ DE VERTICALITATE MORALĂ

EMINESCU – PILDĂ DE VERTICALITATE MORALĂ

În timp ce studia la Viena, Mihai Eminescu îi scrie lui Iacob Negruzzi la 11 februarie 1871, printre altele: „În articolul «Echilibrul» publicat în «Federaţiunea» (Nr. 38 și 39, Mai 1870) am susţinut autonomia Transilvaniei, fărămarea dualismului, a unei forme ce contrazice natura obiectivă a monarhiei, dreptul ce-l are fiecare popor de a-şi determina viaţa prin legi şi de a avea un propriu organ pentru formularea acestor voinţe, o legislatură. Acest articol a dat însă (ocazie) procurorului public din Pesta de-a mi cita la judecătoria de instrucţiune(…)”.
Mare patriot şi militant pentru unitatea națională a românilor, Eminescu, de Anul Nou 1870, împreună cu alți studenți români, aflați şi ei la studii în capitala Austriei, au făcut o vizită domnitorului Alexandru Ioan Cuza, aflat în exil la împlinirea a 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii Putna, s-a implicat decisiv în organizarea sărbătorilor dedicate evenimentului, propunând şi un congres al studențimii. Din pricina izbucnirii răzoiului franco-prusac, serbările au fost amânate pentru anul următor (1471) la 15 august.
Preşedinte al Comitetului de organizare a fost Ioan Slavici iar ca secretar, Mihai Eminescu. Serbările au fost o deplină reuşită. Din mărturisirea lui Eminescu aflăm că, la acea sărbătoare, au fost multe momente înălţătoare, dar cel mai deosebit și mişcător al întregii serbări a fost cel al colonelului Boteanu, care, în ţinută de gală, după o scurtă cuvântare, a îngenuncheat înaintea mormântului marelui Voievod Ștefan cel Mare, şi-a desfăcut centironul de aur de la brâu şi l-a aşezat pe mormânt, spunând că îl depune în numele oştirii române, în semn de admirare și mare veneraţiune, provocând lacrimile celor de față.
Răspunsul la motivul care l-a determinat să-şi exprime punctul de vedere asupra unei importante chestiuni politice a momentului respectiv îl aflăm, clar exprimat, în ultima frază din acea scrisoare: „… E destul de tristă starea unui popor când trebuie să lupte pentru limbă și naţionalitate în numele confesiunii religioase căreia-i aparţine”. „Federaţiunea” al cărei proprietar era Alexandru Roman, profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Pesta şi deputat de Bihor în Parlamentul de la Pesta, a devenit o publicaţie a tuturor românilor care combăteau dualismul austro-ungar și lupta pentru egalitate în drepturi a românilor cu celelalte naţionalităţi din Ungaria. Acuzat pentru cele ce se scriau în gazetă, Al. Roman a fost închis la Vacs. În lipsa lui, la conducerea ziarului a rămas Ion Poruţiu, redactor responsabil.
După eliberarea din temniţă, Al. Roman preciza în nr. din 14 dec. 1871: „Publicul român ştie că eu în două ocaziuni, în două procese ce avusesem, între altele mai multe, înaintea Curţii Juraţilor din Pesta, am refuzat cu persistenţă a spune numele autorilor articolelor incriminate. Cum de aş putea spune numele corespondenţilor mei expunându-i la persecuţiuni şi neplăceri? Aceasta nu am făcut-o şi nici voi face cât timp voi fi redactor”.
Pentru articolul „Echilibrul”, mai întâi a fost luat la întrebări redactorul responsabil Ion Poruţiu. Fermitatea şi tăria de caracter a lui Mihai Eminescu o observăm în frazele următoare din acelaşi articol: „E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem și nici vrem să fim maghiari ori nemți. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunii noastre”.
Deşi nu era obligatoriu, Eminescu şi-a dezvăluit identitatea şi că el a semnat cu numele de Varo (cel al eruditului enciclopedist al antichităţii romane Marcus Terenţiu Varo, 116-127 înainte de Hristos), asumându-şi responsabilitatea pentru cele scrise, motiv pentru care a fost şi el citat de către procurorul din Pesta. Delictele de presă erau incriminate de art. 33 din Legea presei XVII din 1848.
Încă nu s-a dovedit dacă în acest proces intentat lui Mihai Emirescu s-a pronunţat vreo sentinţă de condamnare, însă multe păreri converg spre presupunerea că numele autorului articolului a fost aflat de autorităţi abia la 13 noiembrie 1870, şi cum delictele de presă aveau ca termen de prescripţie 6 luni, fapta s-ar fi prescris. De aceea, la rotunjirea unui centenar de la înfăptuirea, într-o clipă fastă, de dimensiune astrală a acestui miracol, noi, cei de astăzi, de la vlădică până la opincă, noi înşine să ne interzicem să fim „mici de zile, mari de patimi/inimi bătrâne, urâte…” (Eminescu) şi prin modul cum vom realiza importanţa vitală a acestei demiurgice înfăptuiri, într-un mod cât mai convingător şi divers, să dovedim că suntem în stare să ne ridicăm la înălţimea frumuseţii morale a acelei „lumi ce gândea în basme şi vorbea în poezii” (Eminescu — Venere şi madonă, p. 47) de care, din nefericire, suntem atât de departe astăzi, stare de fapt, căreia să-i punem urgent capăt.
Să ne amintim, între alţii, de Ion Inocenţiu, Micu Klein, întemeietorul Blajului, pe care l-a ctitorit cu spirit vizionar, făcând din acesta „o cetate de credinţă şi tărie românească” , vitală pentru miracolul ce avea să se nască în urmă cu o sută de ani.

GEO CĂLUGĂRU, Membru U. S. R.