ETERIA ȘI TUDOR VLADIMIRESCU

ETERIA ȘI TUDOR VLADIMIRESCU

Sultanul otoman Mehmed II a cucerit Constantinopolul în 1453. A urmat cucerirea Atenei (1458), a Despotatului de Moreea/Peloponez (1460), a Trapezuntului (1461). Imperiul Bizantin a fost desfiinţat. Lupta de eliberare a vitejilor greci nu a încetat. Sute de ani s-au împotrivit cuceritorilor otomani şi veneţieni: răscoala în Epir (1611), în Peloponez/ Moreea (1770), lupte navale în războiul ruso-austro-turc (1787-1792).
Pe la jumătatea secolului XVIII până la începutul lui XIX apar în Europa „confraternităţi” secrete care au ca scop eliberarea naţională şi dreptatea socială (în Franţa prerevoluţionară, în Italia „carbonară”, în Grecia eteristă etc). În Grecia au apărut asociaţii masonice cu diverse nume: Alexandros, Phoenix, Atena, Hotel de limbă greacă şi altele care invocau preocupări literare, religioase, educative, umanitare. Organizarea şi încercarea de unificare a fost realizată de Rigas Velestinlis, martir al poporului grec executat de otomani în 1798. Însă la 10 ani după moartea lui, în 1807 (în timpul nenorocitului război ruso-turc, în urma căruia, prin pacea de la Bucureşti din mai 1812, Basarabia a fost răpită de ruşi) a fost creat în Principate Corpul de voluntari greci, o armată de 3000 de luptători organizaţi în 5 legiuni, comandată de Nikolaos Pankalos, care a luptat în multe bătălii alături de ruşi, de la Ismail la Giurgiu.

În acelaşi război a luptat şi Tudor Vladimirescu cu bravii săi panduri, iar între cele două oştiri care aveau ca ţel eliberarea patriilor au existat, se pare, diferite contacte. Grupurile patriotice greceşti se unesc la Odesa şi în 1814 devin organizaţia secretă Eteria (Filiki Eteria – Asociaţia Prietenilor), cu scopul de a pregăti lupta pentru eliberarea Greciei.
După refuzul lui Ioannis Capodistrias (ministru de Externe al Rusiei), conducător al Eteriei devine Alexandru Ipsilanti, general în armata rusă şi aghiotant al împăratului Alexandru, care, cu acceptul ţarului, pregătise incursiunea în Principate, luându-şi concediu doi ani. Dar mişcarea eteristă pornită din cabinetul imperial de la Petersburg este dezavuată. Cauza este următoarea: după Congresul de la Viena, în septembrie 1815 a fost înfiinţată Sfânta Alianţă a suveranilor Austriei, Prusiei şi Rusiei, care era un tratat al capetelor încoronate împotriva popoarelor care aveau tendinţe de eliberare. Se întrunea periodic în congrese: Aachen, Troppau, Laibach, Verona şi încercau să distrugă orice tentativă de schimbare a ordinii stabilite la Viena (mişcările revoluţionare din Italia, Spania, Grecia). Alexandru Ipsilanti declarase că are sprijinul ţarului, iar acesta nu se putea pune în fruntea unei mişcări revoluţionare pe care trebuia s-o combată. Situaţia din Principate era la fel de tensionată ca şi cea din Grecia. Singura deosebire consta în faptul că Muntenia şi Moldova nu aveau regim de raia otomană (cu toate că în 1812 Turcia a dispus de teritoriul românesc fără să ţină seama de tratate). La conducerea Principatelor erau câteva familii domnitoare fanariote. Prin decretul emis în ianuarie 1819 de Poartă, dreptul ereditar de a deveni domn în Principate îl aveau numai patru familii: ale lui Alexandru Suţu, Mihail Suţu, Scarlat Callimachi şi Moruzi (fără ramura lui Dimitrie Moruzi). Celelalte familii fanariote (şi erau vreo 50 familii aristocratice greceşti care doreau tronurile Valahiei şi Moldovei) precum Mavrocordat, Caragea, Ipsilanti, Hangerli (Mavrogheni nu era fanariot, ci din insula Paros) pierdeau dreptul de a domni în Principate. Asuprirea cruntă a populaţiei creatoare de bunuri a dus la disperare ţărănimea, iar lupta socială se completa cu lupta naţională împotriva grecilor fanarioţi şi a turcilor otomani.
În Oltenia era o pătură de ţărani-oşteni, pandurii, care aveau o stare oarecum privilegiată pentru serviciul militar prestat. Principalul conducător al pandurilor era Tudor din Vladimiri, o comună bogată cu numeroşi locuitori din Gorj (sl. gore = munte). Era de vreo 40-50 de ani, ştiutor de carte, din rândurile ţăranilor liberi. De talie înaltă, bine proporţionat, purta plete şi mustaţă. Serios, chiar posomorât, vorba fermă, precisă, răstită, scurtă. Luptase în războiul nefericit din 1806-1812 de partea ruşilor, conducător a mii de panduri. Primise gradul de locotenent în armata ţaristă. În civilie făcuse negoţ până la Pesta şi stătuse la Viena vreo 6 luni. Ridicarea armată a lui Tudor a fost numită diferit de contemporani şi istorici: Mişcare socială şi naţională (Kogălniceanu); revoluţie a ţăranilor, sau răscoală, sau insurecţie naţională (Marx); mişcare, sau răscoală, sau revoluţie (Xenopol); guvernarea ţării prin ţărani (Iorga); revoluţie de eliberare naţională (Oţetea); prima revoluţie burghezodemocratică din Ţara Românească (C. C. Giurescu); mişcare revoluţionară, mai mult decât o răscoală, mai puţin decât o revoluţie (Maciu). Mai pot fi utilizate sintagmele: mişcare revoluţionară a ţărănimii, răscoala militară, adevărată răscoală ţărănească, răscoala populară etc. Tensiunile sociale se intensificau. Autohtonii voiau să scape de străini. Fanariotul Alexandru Suţu a venit în ţară la luarea domniei acompaniat de 80 de rubedenii, un alai de 800 de persoane, o gardă de arnăuţi şi bineînţeles de o liotă de creditori şi cămătari. Tudor cerea ca toată familia şi slujitorimea răposatului domn Alexandru Suţu să plece din ţară fiindcă sunt ucigaşii şi jefuitorii ei. Boierimea autohtonă, din care o parte pactizaseră cu fanarioţii, voiau să plece aceştia şi să rămână ei singurii stăpânitori ai bucatelor. Desigur, erau şi boieri români patrioţi, dar cât de puţini erau!
Aşadar situaţia era propice pentru o amplă mişcare. Tudor se pregătise de ani. A colectat armamanet: săbii, iatagane, puşti, pistoale; a organizat cetele de panduri; s-a îngrijit de aprovizionare cu alimente şi muniţie. Ipsilanti a căutat alianţa lui Tudor şi a lui Miloş Obrenovici, cneazul sârb. Tudor, aflând că Eteria este sprijinită de ruşi, a fost de acord cu o alianţă în prima fază, apoi s-a delimitat de mişcarea grecească. Boierii patrioţi Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu îi dau actul prin care se afirma că Tudor a fost ales să ridice norodul cu arme pentru obştescul folos al neamului creştinesc al patriei noastre.
În ianuarie 1821 s-a îmbolnăvit domnul Alexandru Suţu şi peste puţin timp a murit. A fost alcătuit Comitetul de ocârmuire. Tudor, cu documentul dat de boieri şi cu câteva zeci de arnăuţi daţi de Grigore Brâncoveanu, pleacă din Bucureşti spre Oltenia. În patru zile ajunge la Târgu Jiu, trecând prin Piteşti, Ocnele Mari. Sunt convocaţi plăieşii şi pandurii, se strâng alimente. La mănăstirea Tismana s-a înfăţişat ca un comandant şi după adunarea a două-trei sute de panduri, la 23 ianuarie a dat lângă Tismana, la Padeş, proclamaţia pregătită la Bucureşti către tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate. Era un apel de luptă împotriva celor ce-i asupresc, dar interzicea jafurile. Oastea lui este numită Adunarea Norodului. Pandurii şi alţi ţărani înarmaţi vin cu entuziasm sub steagurile lui. După trei zile a plecat din Padeş cu 600 panduri şi, prin Cerneţi, ajunge la mănăstirea Strehaia cu 1500 de oşteni. Prin Motru ajunge la Ţânţăreni unde organizează oastea de peste 4000 de oameni şi 500 de arnăuţi comandaţi de Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan. Adunarea Norodului avea infanteria organizată în polcovnicii de câte 1000 de oameni împărţite în câte 10 căpitănii, cavalerie (căpitănii de câte 200 călăreţi) şi artilerie (două tunuri, unul defect reparat apoi la Bucureşti). Ajunsă la Slatina, Adunarea Norodului număra 8000 de oşteni (6000 infanterişti şi 2000 călăreţi).
La sfârşitul lui februarie, Alexandru Ipsilanti trecuse Prutul, sosise la Iaşi şi domnul Mihail Suţu i s-a alăturat. De la Slatina, pandurii au pornit spre Bucureşti la 10 martie 1821. Moldova devenise eteristă, şi Tudor nu voia ca şi Muntenia să devină, aşa că a pornit un marş rapid, pe o vreme câinoasă: noroaie, zăpadă şi ploi amestecate; apoi şi un viscol puternic. Cu o medie de 25 de km/zi, oastea a ajuns la Cotroceni la 19 martie (s. v.). La 21 martie, Tudor şi Adunarea Norodului au intrat în Bucureşti. Tudor călare, avea în stânga pe Dimitrie Macedonschi iar în dreapta un popă. Înaintea lor era purtat steagul desfăşurat şi o pâine mare, albă, semnul abundenţei. A intrat pe Podul Calicilor (azi Calea Rahovei) şi a conăcit sub Dealul Mitropoliei, în casele Zoiţei Brâncoveanu. Până în 15 mai, Tudor a fost stăpânul necontestat şi autoritar al Capitalei. În 23 martie, conlucrarea între Tudor şi divan este consfinţită prin jurăminte. Tudor dădea dispoziţii, pe care divanul le îndeplinea. A obţinut armament şi muniţie, alimente şi banii necesari Adunării Norodului din Oltenia.
La 19 martie Ipsilanti a sosit la Ploieşti şi peste câteva zile, şovăind, a intrat în Bucureşti la 28 martie. Întrevederea cu Tudor a fost consumată la cişmeaua lui Mavrogheni, cei doi conducători fiind însoţiţi de gărzi. Tudor a cerut dovezi privind sprijinul Rusiei, pe care Ipsilanti nu le-a dat, întrucât Capodistria, prin scrisoare, l-a informat că armata ţarului nu-l va ajuta.
Tudor i-a dat să înţeleagă că trebuie să plece din Valahia. A fost stabilită totuşi o dublă stăpânire, în care Tudor avea majoritatea judeţelor, iar Ipsilanti numai judeţele de munte la Est de Olt. Tudor şi-a stabilit reşedinţa la Cotroceni, iar Ipsilanti la Târgovişte.
Poarta încredinţase temporar puterea caimacamilor lui Scarlat Calimachi. Acesta, cu mitropolitul şi marii boieri, încerca să-l determine pe Tudor să evacueze Bucureştii.
Pe la 10 aprilie, Tudor a dat proclamaţia care cuprindea punctele principale ale Cererilor norodului, elaborate de el.
Cele 48 de articole nu s-au păstrat. Un periodic englez considera Cererile norodului ca fiind o Constituţie. Prevedea reglementări în domeniul fiscal, noua reformă a administraţiei, măsuri în Justiţie, o nouă organizare militară, reglementări bisericeşti, înlesnirea sătenilor şi robilor ţigani etc.
Intuind intervenţia militară otomană, Tudor a întărit Bucureştiul prin instalarea de garnizoane la mănăstirile Mihai Vodă, Radu Vodă, Antim şi la Mitropolie. A dispus recrutarea de oşteni. Jumătate din plăieşii din Oltenia, înarmaţi cu pistoale, puşti, săbii, urmau să vină în Bucureşti. La Cotroceni au loc tratative între paşalele de la Dunăre (Vidin, Silistra, Giurgiu, Brăila) şi Tudor, care nu voia să strice relaţiile cu Poarta. Tratative fără succes. Otomanii intrau în Moldova pe la Brăila şi în Valahia pe la Giurgiu. Comandant era Hagi Ahmed Gheghen, de la Silistra, însă înaintarea otomană era iavaş, iavaş, deoarece tratativele cu Tudor continuau. Trimişii otomani au sosit la Dudeşti de câteva ori propunându-i lui Tudor să acţioneze în comun împotriva eteriştilor, dar acesta a refuzat. Ahmed Gheghen voia tratative şi cu divanul şi cu Tudor, dar nu s-au realizat.
La 15 mai, Tudor dă ordin de retragere spre Oltenia după ce a eliberat boierii şi pe mitropolit, domiciliaţi forţat în casele lui Dinicu Golescu. Adunarea Norodului cuprindea 5000 panduri, majoritate pedeştri, 1000 arnăuţi călări, şase piese de artilerie. Traseul era prin Piteşti şi Râmnicu Vâlcea. La Goleşti, eteriştii lui Ipsilanti şi Iordache Olimpiotul i-au stopat înaintarea. Tratative pe 18 mai, cu o aparentă împăcare. Tudor refuză lupta cu otomanii alături de Ipsilanti. Deşi superior numeric, nu a vrut o confruntare în care avea cele mai mari şanse de izbândă. N-a vrut să zdrobească o acţiune care încerca să-şi elibereze ţara.

Însă eteriştii nu erau la fel de morali şi generoşi. Cu ajutorul căpitanilor lui Tudor (al căror nume nu-l amintesc pentru erasio memoriae sau damnatio memoriae) acesta este arestat în ziua de Sf. Constantin, pe 21 mai, judecat după codul militar eterist şi după cinci zile, în noaptea de 26-27 mai 1821, este executat la Mitropolia din Târgovişte, trupul fiindu-i ciopârţit şi rămăşiţele aruncate în canalul de scurgere, să nu i se găsească trupul şi să devină martir. Se pare că cei care l-au executat au fost Lasani (aghiotantul şi secretarul lui Ipsilanti) şi Caravia (căpitan eterist). Trist sfârşit al eroului român! Dar poate mai trist este faptul că pandurii, superiori numeric, nu şi-au răzbunat comandantul!
Adunarea Norodului trecea cu ajutorul comandanţilor trădători sub comanda Eteriei şi încetul cu încetul, prin dezertări sau încadrări între oştenii greci, s-a dezintegrat. Otomanii mărşăluiesc spre Târgovişte, îi înfrâng lesne pe eterişti la mănăstirea Nucet şi în pădurea Cornăţel.
Pandurii din Oltenia, care luptaseră încă din aprilie cu otomanii, au o confruntare cu aceştia la Zăvideni, la 26 mai. Corpul principal al Adunării Norodului, de câteva mii de panduri, a forţat Oltul şi la 28 şi 29 mai a luptat eroic cu otomanii, dar lipsa de muniţie l-a făcut să se retragă noaptea.
Cea mai sângeroasă luptă dintre otomani şi eterişti a avut loc într-o zi ploioasă la Drăgăşani, marţi 7 iunie 1821. Otomanii erau de cinci ori mai puţini decât eteriştii (1500-2000, contra 7500). Însă incapacitatea comandanţilor greci a dus la dezastrul armatei lor. Turcii n-aveau artilerie, dar erau experimentaţi luptători şi aveau 200 de cavalerişti excelenţi. Comandanţii greci au plecat de pe câmpul de luptă: Ipsilanti a fugit (şi apoi a trecut în Transilvania, fiind arestat de habsburgi), Iordache (care-l arestase pe Tudor) era plecat, şi a revenit târziu, Caravia (care-l tăiase pe Tudor) era beat şi a fugit. Şi alţii la fel ca ei. Singurii care au luptat vitejeşte au fost studenţii din batalionul sacru (ierolohiţii sau mavroforii = purtătorii de negru), care din 1200 au scăpat numai 12, şi pandurii lui Oarcă, aceia care au luptat cu creştinii contra necredincioşilor.
În Moldova, în 17 iunie, la Sculeni, 400 de eterişti luptă vitejeşte cu turcii mai numeroşi şi pier, iar în septembrie, la mănăstirea Secul, 300 de eterişti mor cu demnitate.
La 16 iulie sunt învinşi la Slobozia pandurii conduşi de Papa Vladimirescu, fratele lui Tudor.
Sacrificiul lui Tudor n-a fost zadarnic. Fanarioţii n-au mai ajuns domni ai principatelor dunărene. Au fost reinstaurate domniile pământene: Grigore IV Ghica în Valahia (1822-1828) şi Ioniţă Sandu Sturza în Moldova (1822-1828). În conştiinţa Românilor au rămas memorabilele cuvinte ale lui Tudor: Patrie se cheamă poporul, iar nu tagma jăfuitorilor; Suntem datori să ne jertfim pentru patria noastră.
Nici sacrificiul mavroforilor n-a rămas fără urmări.
Izbucnirea răscoalei greceşti în Peloponez a fost semnalul pentru declanşarea războiului de eliberare naţională (1821-1829). În urma Tratatului de pace de la Adrianopol, din 14 septembrie 1829, dintre ruşi şi turci, sultanul a recunoscut independenţa Greciei. Principatele Române trebuiau să mai aştepte 48 de ani, şi după Unirea din 1859, noul stat, numit România în 1862, avea să obţină independenţa în 1877, în urma unui sângeros război.

VIOREL GH. SPETEANU