EUGEN ENEA CARAGHIAUR – Poet al Speranţei la 92 de ani

EUGEN ENEA CARAGHIAUR (15 August 1923)
– Poet al Speranţei la 92 de ani –

Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi din Moldova, al Asociaţiei Scriitorilor de limbă română din Quebec, Canada. Eugen Eni Khan Caraghiaur este al 51-lea Şef al Casei Cumane de România, Moldova şi Gagauz yeni, descendent pe fir direct al Casei Cumane de Panciu. A fost condamnat la moarte de N. K. V. D. şi de Tribunalul Militar din Timişoara (17 august 1948) pentru lupta antibolşevică şi de susţinere a Basarabiei, fiind fondatorul Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc din Timişoara (1945). Co-redactorul (1973-1982) ziarului DREPTATEA din New York, oficios al P.N.Ţ. din Refugiu, cu sediul la Paris (iulie 1949). Preşedinte-fondator al Congresului Canadian-Român (1984).
Preşedinte-fondator şi Preşedinte de Onoare al Catedralei Sf. Ioan Botezătorul din Montreal, Quebec, Canada. Purtător al Crucii Patriarhale a B.O.R. (1976). Distins de trei ori cu Medalia de aur Mihai Eminescu decernată la Chişinău în anul 1998, de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi de către Uniunea Scriitorilor din Moldova la Bucureşti în anul 2008 şi 2010 de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni. Distins cu medalia Marei Uniri decernată la Bucureşti în anul 2011 de către Congresul Spiritualităţii Româneşti etc.
Printre popoarele care, în migraţia lor, s-au suprapus fondului autohton daco-roman, având caracteristici bine reliefate şi care au lăsat aici urme evidente, se situează cumanii, neam de extracţie turanică, trecuţi la catolicism, al căror regat pe teritoriul ţării noastre a avut capitala la Panciu. Alexandru Coman (Cumanii, turcii şi arabii, Cluj Napoca 1995) identifică peste 3.000 de cuvinte cumane intrate în limba română.
Istoricul Neagu Djuvara, aromân, susţine că Negru Vodă are origine cumană. A stârnit polemici şi adversitate, deşi ar trebui să ne mândrim cu acest dat, aşa cum îi preţuim pe Carol I şi pe Ferdinand, de origine germană.
Prinţul Eugen Enea Khan Caraghiaur este descendent direct al acestei case domnitoare de Panciu, al 51-lea şef al acestei Case Regale, cu genealogie riguros consemnată încă de la anul 895. Casa Regală Cumană de Panciu este recunoscută în spaţiul răsăritean (oficial şi reciproc) de Casa Imperială Rusă de Rurikovich. Fără îndoială, ar fi beneficiat de aceeaşi recunoaştere şi din partea Romanovilor, dacă Ilici Lenin nu i-ar fi ucis pe toţi, ordonând până şi împuşcarea unor prinţese şi prinţi de vârstă preşcolară, cruzime greu de imaginat.
Prinţul Eugen Caraghiaur (poate ar trebui scris cu K) a avut, cum era şi normal pentru un român, sentimente puternic antibolşevice şi antisovietice, susţinând cu tărie apartenenţa Basarabiei şi Bucovinei la România, motiv pentru care a fost condamnat la moarte. Prinţul Caraghiaur se număra şi printre fondatorii Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc. Un anticomunist sadea. Reuşeşte cu riscuri enorme (oricum era condamnat la moarte) să fugă şi să se refugieze trecând Dunărea, urmează parcursul mai multor lagăre pentru transfugi, începând cu Serbia, o adevărată odisee, ajungând în final să se stabilească în Canada, unde nu şi-a uitat neamul (menţionăm şi unele înrudiri aromâne) şi patria de origine.
A fondat, în Canada, o televiziune (1984) şi un radio cu emisiuni în limba română, sacrificând însemnate fonduri personale. Vicepreşedinte al Partidului Creditist Social din Canada, care în statul Alberta a avut 58 de deputaţi din 62 timp de 40 de ani, dar şi în alte state canadiene a fost bine reprezentat.
A fondat Uniunea Moldovenească din Exil alături de Ştefan Holban, membru al Sfatului Ţării, şi deputat PNŢ de Lăpuşna. A fost preşedintele Partidului Naţional Canadian (National Canadian Party).
A excelat, ca scriitor, în proză (menţionăm capodopera „SUB TEASC”, roman amplu), poezie, eseu, scrieri cu caracter politic. Câteva zeci de cărţi îi poartă cu onoare semnătura. Cărţile sale de istorie, din care menţionăm PROTOROMÂNII – O ISTORIE NETRUNCHIATĂ, Editura Semne, 2012, sunt remarcabile, aducând în lumină date atestate de documente de incontestabilă valoare.

MOTTO: „Se-ndeasă zările virgine / Cu fiecare an ce-l treci / Înaripări de gând senine / Devin din ce în ce mai reci / Se nasc pe cerul enigmatic / Cohorte vii de focuri noi / Dar pe pământul meu ostatic / Ni-i sufletul strivit de ploi / Cu cât răsar mai multe stele / Pe firmamentul derutat /Singurătatea vieţii mele / Boceşte visul sugrumat”
(EUGEN ENEA CARAGHIAUR – „Cu fiecare an ce trece”).

A fost şi rămâne în continuare o mare personalitate, un iubitor de adevăr şi dreptate, neîncovoiat de vremurile a căror potrivnicie a înfruntat-o cu un curaj remarcabil.
Eugen Enea Caraghiaur, ajuns la vârsta de 92 de ani (născut la 15 august 1923, în Comrat – Basarabia).
A plecat din ţară încă din 1948, în împrejurări la care m-am referit. Merită să menţionăm şi să susţinem cu argumente că Excelenţa Sa este şi poet cu 30 de plachete şi volume publicate.
Ne vom opri asupra volumului de poeme „Zbor de cuvinte”, pentru a cărui apariţie au conlucrat fructuos Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Editura Semne, menţionând şi postfaţa semnată de prof. dr. Victor Crăciun.
La fel ca şi în romanele sale, în poezii, palpitul vieţii reale deţine un rol însemnat, întrucât conţinutul lor are rădăcini adânci în adevărul vieţii, şi nu doar în imaginaţie.
Autorul pune mare preţ pe speranţă: „Speranţa e singura noastră scăpare”. Materia şi spiritul nu se pot separa, există simbiotic, iar amorul ca sentiment uman, poate cel mai înălţător, este în „secretul nesecretat”; pe care autorul ni-l dezvăluie cu o artă ce-l înalţă într-un spaţiu de magie: „Carnea din humă şi suflet-etern / Se împreună dintr-un mister”. Şi cum nimic nu se întâmplă fără un scop precis, poetul ni-l dezvăluie: „Să întreţie viaţa cu viaţă / În căuşul luminii din ceaţă” şi conchide: „Este urmarea facerii lumii”. Totul ia naştere sub zodia misterului, inclusiv viaţa, de aceea „N-o deranjaţi că-i strânsă de funii / În creieri de visuri pietrificate / În braţele soartei neexplicate / Nu trageţi cu arcul sau cu privirea / În spatele ei se ascunde iubirea”. Dacă viaţa e mister (şi este, fără îndoială), atunci şi opusul său este tot un mister: „Realităţile duc destinul / Prin iarnă sau prin lumină/Dar de fapt prin seva lor / Îndreptată spre moarte / Când moartea, ea însăşi, e nemurire / Transfigurată închipuire”. După ce însuşi să-l înţeleagă poetul s-a contopit cu miracolul, face drumul invers, la realitatea vieţii fără a-şi pierde speranţa, căci dacă „Huma gustă din iubirile crude”, în schimb „Femeia naşte lumină oriunde”.
Sesizând în ochii femeilor, pe care le numeşte „Zânele lumii”, că în el „se scaldă dorinţa / De a trăi viaţa-lumină / Pe margine cu suferinţă…”, le îndeamnă să-i citească „poemul acesta noduros” şi apoi să-l arunce cât mai departe. Poetului îi e teamă „Ca nu cumva din gelozie pe dos / Secretul să se împartă” şi astfel „Saltimbancii Puterii birocrate / Ar putea să vă trădeze”. Ca să se poată apăra eficient, femeile sunt sfătuite astfel: „Ascundeţi privirea în umbra sărutului / Iarna va intra
sub gene din stelele sale / Va sclipi moartea durutului / Aprinzând dorinţele pale”. Intuind că secolul în care trăim se prăbuşeşte sub propriile păcate, spre a-i lua locul un altul al armoniei, al iubirii aproapelui, poetul EUGEN ENEA CARAGHIAUR îşi finalizează astfel acest poem mustind de înţelepciune şi…speranţă: „Vor scăpăra în noapte copitele / Cailor timpului deochiat / Secolul nostru se duce pe gârlă / Cu meschinăriile aşezate-n abstract / Veniţi oameni-neoameni să serbăm căderea / Iarna-nsângerată poate va pleca / Dorul şi cuminicătura / Vor triumfa” (Speranţa, p.5-7).
Se poate observa că, în efortul de a-şi găsi o altă cale decât cea a înaintaşilor, care să-l individualizeze, poetul EUGEN ENEA CARAGHIAUR îşi surprinde cititorul prin dimensiuni diferite ale versurilor într-o succesiune derutantă a lor şi stârneşte astfel curiozitatea. Întâlnim, în poezia la care m-am referit, dar şi în multe altele, exprimări de o rară frumuseţe şi prospeţime: „Carnea din humă şi suflet-eter”; „Căuşul luminii din ceaţă”; „Creier de visuri pietrificate”; „Femeia naşte lumină oriunde”; „Vor scăpăra în noapte copitele / Cailor timpului deochiat”.
În aproape toate poemele sale, şi mă refer şi la cele din alte volume, esteticul exprimării s-a însoţit concomitent cu textul subînţeles, ascunzând într-o oarecare măsură fondul filosofic-social dar nu într-atât încât să nu poată fi descifrat.
Raţiunii sale de a exista, crezului său în dublă ipostază – de viaţă şi artistic – poetul EUGEN ENEA CARAGHIAUR îi dedică un superb poem care începe astfel: „O peniţă plânge / Lipsă-i de cerneală / Cititorul strânge / Colb din ameţeală”.
Singura, dacă e din vocaţie divină şi porneşte din inimă, care nu poate fi maculată chiar dacă în jur colcăie mizeria morală este poezia: „Peste tot poemul / Stă pe verticală… / Poezia arde / Cu miros de smirnă / Chiar şi în mansarde / Râde sau suspină” (Poezia, p 39-41).
Ca nedreptatea să fie înlăturată este nevoie de luptă şi Excelenţa Sa, care de zeci de ani numai aceasta face cu o vigoare ce încă uimeşte, ne împărtăşeşte cum poţi deveni un luptător prin autoeducaţie a voinţei până dincolo de limitele omenescului: „Stau pe vine. Nu mă dor / Mă ridic pe-o rână / Să rămân într-un picior / Chiar şi-ntr-o fântână”. „Cartea-stea” simbolizează predestinarea, viaţa şi moartea-s gemene dar până la împlinirea misiunii de poet luptător n-ai voie să abandonezi: „Viaţa-i moarte-n infinit / Şi de timpuri suptă / Dă-napoi cel umilit / Tu rămâi în luptă” (Luptă, p. 43).
În timp ce spiritul, puterea creatoare în spaţiul liric e la înălţime, cu mai multe carate de rafinament, forţa fizică dă semne de ruginire: „Timpul zguduie zarea / Anii noştrii se scurg / Rămâne pe loc mirarea / Dar eu am intrat în amurg / Poemul e-n vârful peniţei / Ca râia îmi creşte durerea / Dar rana sub pielea pojghiţei / Mai speră să nască-mplinirea / Dar gândul păstrează speranţa / Mai şterge şi praful între geamuri / Iar eu îmi reiau cutezanţa / Trecând peste negrele hramuri” (Ruginesc, p 38-39).
E o realitate indiscutabilă, pe care o atestă cu brio şi poetul Eugen Enea Caraghiaur prin bogăţia, diversitatea şi calitatea scrisului său, că valoroşii scriitori ai ţării nu s-au manifestat şi impus numai acasă, ci pe toate meridianele şi paralelele lumii, unde sufletele lor au ajuns şi unde specificul lor este la fel de proaspăt şi inimitabil iar iubirea faţă de România, de istoria, limba, literatura ei, mai puternică.
La această venerabilă aniversare (92 de ani), sper să conştientizăm că se cuvine a face mai mult, în general pentru creatorii noştri din alte ţări, dar, mai cu seamă, pentru Eugen Caraghiaur, care prin contribuţiile cuprinse în cele 62 de cărţi e un nume important în cunoaşterea şi răspândirea culturii noastre în Canada, dovedindu-se un susţinător de prim rang al imaginii României.

GEO CĂLUGĂRU, Membru al U.S.R.