EUROPA LA RĂSCRUCE, ROMÂNIA ÎNCOTRO?

EUROPA LA RĂSCRUCE, ROMÂNIA ÎNCOTRO?

Europa, în accepţiunea mediei, reprezintă de fapt statele care compun Uniunea Europeană, prin conducătorii lor actuali, iar cele care încă nu au intrat în această formulă au fie statutul de a fi observate, fie se află în diferite stadii de integrare.
De-a lungul istoriei, marile imperii au fost clădite pe mult „sânge”, actualul imperiu european fiind structurat pe interese economice şi pe mai departe pe interese politice.
Europa se află acum în pragul unui cutremur, un fel de dislexie politică majoră pe care încearcă să o gestioneze. Seismul s-a produs peste Ocean, iar tsunami-ul politic a atins acum şi coastele bătrânului continent, ca un fel de rememorare a desantului din Al Doilea Război, la nord de Pas De Calais, de pe plaja Dunkerque (Franţa). Acum plaja celebră o reprezintă Bruxelles, capitala Belgiei, cu al său Parlament multinaţional, aflat pe picior greşit faţă de noua şi imprevizibila politică internă/externă americană.
Criza pe care o traversează acum UE, potenţată de migăloasa pregătire a Brexit-ului, face să iasă la iveală felurite ţâfne menite a mai întârzia ori a estompa încrâncenările politice. Printre altele, UE ameninţă SUA cu impunerea de vize pentru cetăţenii americani (mare parte din ei la ceva generaţii faţă de emigranţii lor strămoşi) care vor măcar a-şi cunoaşte originile.
Pe 9-10 martie, la Bruxelles a avut loc un eveniment fără precedent în istoria UE; a fost reales Donald Tusk în funcţia de Preşedinte al Consiliului European, cu 27 voturi pentru şi unul împotrivă, cel contra aparţinând Poloniei. Motivaţiile votului împotrivă, alături de latura lui simbolică, are reverberaţii adânci în istoria (recentă) tragică a Poloniei. Dar „formula” l-a sprijinit şi ales, cumva împotriva voinţei ţării aparţinătoare.
Este împins în faţă un plan al Europei cu două sau mai multe „viteze”. Pe 25 martie anul acesta, Junker avansează cinci opţiuni de revigorare a UE, atunci când se vor fi împlinit 25 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, punând pe tapet (oare n’au ştiut până acum?) diferenţele esenţiale de dezvoltare ale ţărilor componente.
În acest turn Babel, Preşedintele Turciei, dorind a-şi face campanie printre votanţii din Vestul Europei, refuzat fiind, îi atacă masiv pe politicieni cu invective de început de secol XIX. Deocamdată, Europa (UE) răsuflă uşurată după tensionatele alegeri din Olanda, cea „prietenoasă” nouă; dar Franţa de prier; cu cel frexit, ar putea să ne surprindă?!
Este scos din „adormire” Piere Moscovici (cum am spune noi, Petrică de la Moscova), care avansează tranşant ideea că „trebuie discutată şi desfiinţarea UE”. Că pe acolo pe la „ei” au loc felurite exerciţii spadasine, la prima vedere, pe noi ar trebui să ne intereseze mai puţin. Oare? Pentru noi pot fi decupate cel puţin trei segmente cu corelativele lor soluţii. România acum este într-o fatală degringoladă (indusă mai ales mediatic), corupţia reprezentând brandul de ţară (aşa este perceput atât de noi cât şi de către cei din afară).
MCV-ul s-a mutat în România odată cu masivele proteste din Capitală, din ţară şi de peste hotare, având deja o lună şi mai bine de acţiune continuă.
Societatea civilă din România, ignorată sau marginalizată la noi, a găsit resursa necesară spre a se exprima în Parlamentul European, operând cu bisturiul elocinţei gravele tare existente la noi, unde la multe din clasamentele întocmite de specialişti pe domeniile respective suntem pe ultimul loc din cei 28.
De ce oare? Pentru că vârfurile politice, mai ales după anul 2000, au devenit multimilionare (în euro) conducând implicit la pauperizarea populaţiei.
În prezent, clasa politică aflată la putere prin felurite iniţiative (neinspirate) instigă, fără sens, o bună parte a electoratului, economicul trecând pe locul secund. Aceasta ar fi situaţia de fapt; dar ce i se pregăteşte României?
O serie întreagă de lideri europeni ce încă nu au legături economice cu România ne-au plasat spre a cincea viteză gândită de ei alături de Bulgaria şi Grecia.
Aici ar fi de comentat scurt: ori sunt răi, ori sunt proşti, una din două.
Structura de la Vişegrad s-a dovedit în timp utilă şi chiar viabilă, în prezent având un cuvânt greu de spus în această încercare de liofilizare a puterilor occidentale. Ce ar trebui să facă România? România trebuie să înveţe (de fapt să reia firul legăturilor ante ’90) să facă alianţe, să se îndrepte spre estul mai apropiat ori mai îndepărtat.
Politicienii români, în spaţiul european, sunt obligaţi să reacţioneze ca un tot unitar în favoarea ţării, lăsând la o parte încrâncenările autohtone. Trebuie să ne decuplăm de etichetările forţate şi superficiale alocate nouă pentru că am răspuns prompt, faţă de alţii, la iniţiativele, atât europene cât şi transoceanice, pe care unii dintre ei le-au persiflat.
Puterile europene trebuie să ţină seama că peste şase milioane de semeni ai noştri muncesc în afara graniţelor, aducând prosperitare lor şi într-un anume sens pagubă nouă. Oare în această tulburată Europă, în care mai marii ei au greşit fundamental, România (ei doresc) să se afle undeva la periferia deciziilor, să fie tratată ca o ţară de mâna a doua?
Marile concerne vestice de unde îşi trag o bună parte din seva lor financiară? De aici, din țara noastră.
Deveselu, acel micro Kaliningrad, care îi apără şi pe ei, pe unde s-ar situa?
Asta ar trebui să le dea de gândit, iar noi să avem curajul să le-o spunem răspicat: vreţi mai multe viteze? Foarte bine. Dar noi avem pentru multe din problemele voastre schimbătorul de viteze.

FILS