EXPOZIȚIA DE FOTOGRAFII „ROMÂNIA ÎN EPOCA REGELUI CAROL AL II-LEA”

La sala Theodor Pallady, a Academiei Române a avut loc la sfârșitul anului trecut, expoziția de fotografie „România în epoca Regelui Carol al II lea”. Acțiunea a fost organizată de către Cabinetul de Stampe, Fotografie și Hărți și la care au participat președintele instituției, Ioan Aurel Pop, dar și vicepreședintele, academician Răzvan Teodorescu. Acesta a carcterizat drept „momentul de zenit” al vechii Românii”.

Expoziția s-a vrut a fi o invitație în atmosfera unui stat în plină ascensiune, așa cum bine a remarcat și președintele Academiei, Excelența Sa, Ioan Aurel Pop: „Fotografiile de epocă vorbesc mai bine decât cuvintele!”

Cel de al treilea rege al românilor, despr e care s-au scris atâtea lucruri infame a fost un erou de roman greu de egalat. Așa și-l aminteau cronicarii timpului, printre care un Pamfil Șeicaru, N. Carandino sau Teodorescu –Braniște. A fost tipul de conducător paternalist, evoluând, de la epocă la epocă, între hotarele unei dictaturi luminate. Avizat de această nevoie autohtonă de conducători de prim rang, Carol al II-lea avea să mărturisească (în raport cu starea psihologică), unui jurnalist englez: „Democrația nu poate avea în România două calități. Să amintim aici faptul că formațiuni implicate în fața misterului politic se adaugă azi și „Partidul Națiunii” (1940). Toate puterile sunt singulare, pe de altă parte. Toate puterile emană de la un rege cu multiple măști politice, care este capabil chiar să-și detroneze proprii regi.”

„Acesta și-a păstrat convingerea că salvează astfel o țară… pe marginea prăpastiei” erau cuvintele unui partizan al său, reluate mai târziu de un viitor adversar politic, nimeni altul decât viitorul mareșal Ion Antonescu. Asta după rebeliunea din 1941, susținută find și de afirmația Patriarhului Regent al timpului, Miron Cristea: „o țară ce n-are căpetenie”

Venit la putere cu sprijinul armatei (în vara lui 1930) pentru a opri „anarhia” partidistă vădind un gust hipertrofiat pentru fast, uniforme albe și titluri (de la cel de operetă-al marelui voievod de Alba Iulia, până la cele ale rezidențialilor regali, Carol al II lea avea în stăpânire o țară domnită, sintagma fiind a lui N. Iorga unul dintre apropriații monarhului căruia îi dăduse lecții despre istoria românească, și care l-a sprijinit alături de alte personalități politice diferite, precum: Gh. Tătărescu. Nae Ionescu, Mihai Ralea, C. Argetoianu, sau Mihail Manoilescu. Momentul de marcă al domniei carliste (1930-1940) a reprezentat momentul de zenit al vechii Românii, al vechii generații de oameni politici formați la școala franceză a dreptului.

Cu toate acestea, posteritatea nu a fost deloc clementă cu acest suveran „playboy” care era combătut de legionari și care i-au executat doi premieri, întrun interval de șase ani și care poziționat la fel atât față de Germania nazistă, cât și față de Rusia sovietică, cu regele care a asistat neputincios, umil chiar, la dezmembrarea propriei sale țări, dar care a vrut să descifreze configurația Europei, de după Versailles. Iar asta, cu profeția și claritatea dezbătută în volumul „Orbita Satanei”, însemnările sale braziliene din 1945.

Celebra frază constituțională (februarie 1933): „Toate puterile emană „…era congruentă nu doar cu o atmosferă tipic europeană, ci mai ales, cu o realitate concretă, pe care el, cel dintâi a intuit-o în întregul său, de la etajul superior al Puterii.

Pentru cei preocupați azi, de structuri și teoreme ale guvernării, recenta expoziție de la Biblioteca Academiei Române oferă o regândire în profunzime a mentalului nostru, atât de confuz momentan și sugerarea unor răspunsuri noi și mai atente la chestiunile dezbătute în „agoră”, cu acel obsesiv pomelnic colectiv, de „zgomot și furie”.

ARMAND STERIADI