Familia CUZA (I)

Numeroasele lucrări despre Cuza sunt cuprinse în multe biblioteci. Fenomenul Cuza va suscita interesul istoricilor și vor fi elaborate sute și mii de lucrări cu acest subiect. Despre fiii naturali ai Prințului Unirii, alții pe care acesta i-a înfiat s-a scris destul de puțin din motive lesne de priceput. Familia lui Cuza care provenea din vechea boierime mică moldoveană este amintită prin ținuturile Fălciului pe la mijlocul secolului al XVII-lea (1638).

Ascendenții săi au obținut înalte dregătorii (mari spătari) iar una din strămoașe era din neamul marelui cronicar Miron Costin (1633- 1691). După opiniile majoritare ale istoricilor, Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, probabil la Bârlad, vechi oraș medieval, menționat într-o cronică rusească în secolul XII (1174) iar statul feudal Moldova avea să fie întemeiat în 1359. Altă părere este că s-ar fi născut la Huși. La 30 aprilie 1844 s-a celebrat în satul Solești din ținutul Vasluiului căsătoria lui Alexandru Ioan Cuza cu Elena Rosetti.

Tânăra mireasă se născuse la Iași în ziua de 17 iunie 1825. Era fiica postelnicului Iordache Rosetti Solescu și a Ecaterinei (Catrina) fiica cea mare a logofătului Dumitrache Sturdza. Mama sa era o fire energică care și-a crescut cei cinci copii cu mână de fier. Fiul cel mare, Constantin, a fost o fire independentă. Mijlociul, Dumitru (1830-1903) a fost spătar, agă, ministru la Culte, Instrucțiune Publică, perfect de Iași, deputat de Vaslui, secretarul Adunării Deputaților, întemeietor al societății literare Junimea. Mezinul Theodor (1837-1923) a fost ministru (Lucrări Publice, Justiție, Culte, Finanțe), primministru (1888), întemeietor al Junimii. Fiica cea mare era Elena iar mezina, Zoe. Comparativ cu marile familii boierești ale soției sale (Rosetti, Sturdza), familia Cuzeștilor era a unui mic boiernaș. Dar a contat materialul din care era făcut omul și norocul său.

Elena Cuza n-a avut o căsnicie și o viață fericită. Soțul necredincios își consumase sănătatea și averea la petreceri nocturne, jocuri de cărți și aventuri lirice. Existența tinerei familii era modestă. Soții locuiau la Galați împreună cu părinții soțului în casa modestă a acestora. Elena rămânea deseori singură. Soțul său era plecat la Iași, iar numeroasele treburi în Galați îi răpeau mult timp. Tânăra familie n-a fost binecuvântată de Divinitate cu un urmaș. Și a sosit anul 1848, ale Revoluțiilor din Europa. La 27 martie la Iași la hotelul Petersburg, elita societății moldovene a cerut în scris unele reforme domnului Mihalache Sturdza (1834-1849). Alexandru Cuza a fost unul din participanții la mișcarea revoluționară moldoveană de la 1848. Și așa a început strălucitoarea sa carieră politică, a cărei ascensiune l-a ridicat până la tronul României. Sturza a poruncit arestarea fruntașilor mișcării și 13 dintre ei printre care și Cuza au fost trimiși spre Imperiul Otoman.

Dar cu ajutor extern (englez) au reușit să scape și să treacă în Transilvania. A urmat periplul prin Viena, Paris, Constantinopol. De aici a sosit în țară în alaiul marelui Domn al Moldovei Grigore Alexandru Ghica (1849- 1854, cu un intermezzo de un an). Noul domn l-a numit succesiv pe Cuza în posturi importante: președinte al Judecătoriei Covurlui/ Galați, director în Ministerul de Interne (Cuza s-a mutat la Iași), pârcălab al orașului și portului Galați. Dar Ghica este înlocuit de un caimacam (locțiitor de Domn), Toderiță Balș care îl înlocuiește pe Cuza cu un antiunionist. Balș moare și noul caimacam Nicolae Vogoride îl numește pe Cuza pârcălab de Covurlui. Urmează ascensiunea fulgerătoare a lui Cuza prin intermediul idilei sale cu Cocuța Vogoride, soția caimacamului. Vogoride l-a repus în funcția de pârcălab. Cuza își dăduse demisia din armată.

Vogoride îl reintegrează avansându-l ca sublocotenent, și-l atașează Statului Major. Peste o lună devine locotenent, apoi, după patru zile, căpitan și după alte cinci zile maior. Desigur gura lumii a reacționat. Cuza, nemulțumit de numirea sa în ținutul Ismail și Cahul, a demisionat din funcția de pârcălab. Vogoride își reconsideră atitudinea. L-a avansat pe Cuza în gradul de colonel, apoi l-a numit ajutorul hatmanului (se pare în aceeași zi de 12 septembrie 1858). Anul 1859. Evenimentele sunt cunoscute. Cuza a fost ales ca Domn al Moldovei la 5 ianuarie și al Valahiei la 24 ianuarie. Și așa a fost realizat dezideratul secular parțial al Românilor: unirea a două mari țări Moldova și Muntenia. Dar era o unire neunită, o asociere de conjunctură politică, nu de esență, a instituțiilor și mentalităților.

Semnatarii conferinței de la Paris din 7/19 august 1858, hotărâseră o unire despărțitoare: Principatele unite ale Moldovei și Țării Românești se unesc, fiecare având un domn pământean (autohton) pe viață, un guvern, adunare legiuitoare, iar comune sunt Comisia Centrală pentru redactarea legilor comune și Curtea de Casație cu localul la Focșani. Armata va avea un comandant unic. Marele merit al lui Cuza: n-a lăsat treaba neterminată, conform dorinței celor șapte puteri semnatare la Paris. S-a zbătut să realizeze unirea efectivă, reală. În 1859 au fost trimise misiuni diplomatice în principalele capitale europene pentru declararea dublei alegeri și acceptul de către puterile garante. Parisul a recunoscut dubla alegere în martieaugust, iar în mai a recunoscut și Austria realitatea.

În 1860 Cuza a sosit la Istanbul, primit de sultan și onorat ca șef de stat suveran. În 1861, Poarta a emis firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei. În decembrie, Cuza a dat proclamația către popor: Unirea este îndeplinită. România este întemeiată. Recunoscută de înalta poartă și puterile garante. În 1862, a fost format primul guvern al României. Este format primul parlament al României la București. A fost proclamată unirea definitivă a principatelor cu capitala la București. Statul se va numi România. În ianuarie 1859, Elena Cuza a devenit Doamna Principatelor Unite. S-a mutat în noua reședință domnească (casa Ecaterinei Ghica) unde trebuia să primească omagiile elitei moldovene, la care se adăugau și cele ale delegațiilor muntene. La 29 ianuarie au sosit la Iași episcopul de Argeș Clement împreună cu reprezentanții elitei valahe familiile Crețulescu, Slătineanu, Rosetti, Florescu.

Însă printre florile laudelor, felicitărilor se vedeau și spinii invidiei și geloziei. În palatul domnesc din Iași și-a făcut apariția o frumoasă văduvă, principesa Maria Obrenovici. Bineînțeles, la o nouă domnie, apar numeroși profitori, care doresc să capete câte un hatâr de la mai marii țării. Maria era fiica cea mare a înverșunatului antiunionist Costin Catargi(u) care avea mari moșii în ținuturile Putna, Tecuci, Focșani. Era fiul postelnicului și logofătului Gheorghe. Tată și fiu erau boieri potrivnici domnului Mihail Sturdza și filoruși. Gheorghe Catargiu fusese ministru de interne a lui Nicolae Vogoride. Mare dușman al unirii, el jurase că își va tăia mustața dacă vreun adept al unirii va fi ales în divanul ad-hoc, dar a demisionat înainte de alegeri.

Soțul Mariei era un ofițer sârb în serviciul României numit Efrem (Efraim) Obrenovici. Se spunea cândva că România a avut în decursul istoriei doi prieteni, Marea Neagră și Serbia. Familia Obrenovici era la conducea Serbiei din 1815, în urma răscoalei împotriva turcilor. Efraim era fratele regelui sârb. Cu Maria a avut un fiu, Milan, rege al Serbiei între 1868-1889 (căsătorit cu o moldoveancă Natalia Cheșcu și consiliat de un general Catargiu). Milan, fiul Mariei Obrenovici era un simpatizant al României și era comandant de onoare al unui regiment de infanterie română, numit de Carol I (Regimentul 6 de Infanterie în mai 1874). Maria Obrenovici era spirituală și inteligentă. Cu 10 ani mai mică decât prințesa Elena Cuza, avea o bogată colecție de intrigi scandaloase.

Era numită matricea Europei. Se zvonea că avusese un copil cu împăratul Napoleon al III-lea al Franței (1852-1870) dar se pare că zvonul n-avea suport real. Cert este că Maria nu dorea un Domn, ci un tron. Înrudită cu suveranii Serbiei voia locul Elenei Cuza, ca principesă domnitoare a României. Încerca s-o îndepărteze pe prințesa română, să plece în străinătate ca să-i ia locul. O umilea pe soția lui Cuza. Servea interesele Rusiei. Cuza încerca să-și convingă soția să plece în Franța să-și trateze sănătatea, cel puțin câteva luni. Exista o stare de tensiune între cei doi soți. Maria și-a intensificat intrigile pentru a obține un scaun domnesc, nu un amant. Elena a plecat la Paris cu doi nepoți. Era într-un exil asumat. Maria îl presa pe Cuza să divorțeze. Elita socială a luat partea principesei. Voiau să-și aclame principesa. Cuza și-a chemat soția.

Protocolul curții cerea imperios prezența Elenei. Aceasta condiționează revenirea în țară prin îndepărtarea metresei. Frații Alecsandri au convins-o pe Elena să revină în țară, fapt ce a constituit o lovitură gravă pentru intriganți. Principesa a făcut sacrificiul de a reveni în țară, fără ca domnul să-și fi respectat cuvântul de a o alunga pe intrusă. Evenimentele din ultimul timp inflamaseră opinia publică. La 8 iunie 1862, președintele consiliului de miniștri ai guvernului României, format din munteni și moldoveni, Barbu Catargiu, fusese asasinat sub clopotnița mitropoliei, în timp ce era în trăsură cu prefectul poliției Nicolae Bibescu. Cuza a fost acuzat că a mușamalizat atentatul prin stoparea cercetărilor. Era chiar acuzat că ar fi poruncit actul.

Cuvintele principelui adresate văduvei victimei nu au convins. Cuza a declarat că era om de stat eminent care a murit în serviciul țării, martor al convingerilor sale pentru apărarea principiului ordinii. Cuza îl acuza pe Ion C. Brătianu ca autor moral. Nicolae Bibescu era bănuit de crimă și era poreclit Pistol. Râul Dâmbovița a avut un rol important în viața lui Cuza și al fiilor săi. În timpul domniei sale râul s-a revărsat de câteva ori în timpul primăverilor. Trei inundații au calamitat capitala României, în 1862, în 1864 și 1865. Cea mai violentă și distrugătoare a fost cea din 1865 în zilele de 1-8 martie. Multe mahalale au fost inundate de apele care se ridicaseră până la 3-4 m. Metresa domnitorului, Maria Obrenovici îi născuse un copil pe care n-avea de gând să-l crească, deoarece îi complica viața și-i încurca socotelile.

Ea îl voia pe Cuza soț pentru a deveni principesa României. I-a pretins ibovnicului să-i adopte copilul. Se pare că micuțul se născuse în 1862 însă datele scriptice pretind că s-a născut în 1864. Cuza, din București, i-a scris doamnei la Ruginoasa relatându-i legenda salvării unui copil pe care intenționa să-l înfieze deoarece părinții lui se înecaseră. Elena s-a revoltat. I-a scris soțului că știe foarte bine cine este copilul și cine sunt părinții lui – fusese amplu informată de binevoitori – și nu acceptă să-l înfieze. Cuza s-a dus la Ruginoasa să-și înduplece soția. Promisiuni și presiuni. Doamna Cuza și-a sacrificat mândria încă o dată și a declarat: Eu îmi fac o datorie de suflet, așa cum tu îți faci o datorie de sânge. Copilul locuia în palatul domnesc din București.

Protipendada bucureșteană era în plin delir: glume, clevetiri, satire, cântece obscene, umiliri. Monitorul Oficial din aprilie 1865 informa publicul: Măria sa prea Înaltul Domn și Măria Sa Doamna au înfiat un băiat cu numele Alexandru în etate de doi ani ca pe un copil sărac de părinți. Gurile rele nu se abțineau și aruncau puhoaie de lături asupra prințului și prietenei sale. Pretindeau că micuțul Sașa nu era copilul lui Cuza, ci al prietenului său Cezar Librecht. Acesta era un aventurier prieten al lui Cuza, de când acesta era prefect de Covurlui, mare jucător de biliard și cărți, omul care furniza femei lui Cuza și îndeplinea treburile dubioase. Dacă zvonul era de necrezut, se cunoștea faptul că Librecht era căsuța poștală a principelui și a Obrenovicioaiei. Corespondența celor doi din țară și telegramele, când unul era în străinătate, erau adresate intermediarului, iar mesagerii aveau numele conspirative César și Sophie.

După abdicarea lui Cuza din noaptea de 10/11 februarie 1866, Librecht a fost arestat și obiectele au fost confiscate. Printre acestea a fost găsită o epistolă a Mariei către Librecht care avea următorul conținut în franțuzește: Mon cher César, je sais que je suis dans une position interessante, mai cet imbecile d’Alexandre crôit que c’est de lui. Il n’ya que nous deux qui eux savons quelques choses. Maria (Dragă Cezar, eu știu că sunt într-o situație dificilă, dar imbecilul de Alexandru crede că este al lui. Noi doi știm câteva lucruri despre asta). Cuza pregătise și premeditase înfierea copilului. Poruncise rudei sale colonelul Nicolae Pisoschi/ Pisoțchi (cel care-l propusese ca Domn la întrunirea moldovenilor pentru alegerea suveranului) să facă formele de adopție a copiilor născuți de metresă, care era însărcinată (Dumnezeu știe cu cine). Cuza scrisese soției la Ruginoasa.

În telegramă afirma: colonelul Pisoschi îmi dovedește totdeauna devotamentul său. Cezar Librecht era un aventurier belgian care se oploșise în România. Pentru serviciile și prietenia sa, Cuza îl numise șef al serviciului telegrafic (înființat de oștirea austriacă în timpul ocupației Țărilor Române din august 1854 – martie 1856, în timpul Războiului Crimeii). În 1865, Cuza l-a numit inspector general al Poștelor și Telegrafului, sublocotenent și adjutant domnesc, avansat maior. Arestat după 11 februarie, a fost judecat pentru delapidare, deținut până în 1868. Plecat în Spania, încadrat în armată, a devenit conte de Albega și a luptat în legiunea străină a lui Garibaldi la asediul Parisului de germani în 1870/71.

În România avea un serviciu personal de informații și dosare cu nobilimea română care putea fi coruptă și șantajată. Rămasă la Ruginoasa cu micul Sașa, principesa s-a atașat indestructibil de copilul inimii sale, de micul despot a cărui victimă sunt eu însumi după cum scria rudelor. Simpatizanții îl felicitau pe Cuza pentru gestul său nobil și pe principele moștenitor Alexandru. Opozanții și dușmanii îl criticau pe domnul și pe adoptatul său, eventualul urmaș la tron al domniei ereditare pregătite de Cuza prin înfierea propriului copil.

La Ruginoasa era primită o mulțime de felicitări. Una din ele ura: Trăiască Măria Voastră. Trăiască Măria sa Doamna Elena împreună cu fiul, principele Alexandru moștenitorul. Dar în timp, autoritatea princiară se diminuase, încrederea în Domn scăzuse, opoziția se radicalizase. Domnul însuși facilitase antipatia în creștere, prin acțiunile sale. Încă din 1862-1863, două evenimente tulburaseră liniștea internă și externă a României, destul de bulversată după asasinarea lui Barbu Catargiu din iunie 1862.

La sfârșitul anului 1862 un convoi de circa 500 de căruțe încărcate cu arme și muniții tranzitaseră Moldova trecând granița rusească cu destinația Serbia. Pasiunea oarbă a lui Cuza către Maria Obrenovici îl determinase să facă un gest de mare prietenie către Mihail Obrenovici, ruda amantei sale. Armele trimise din Rusia erau destinate luptei împotriva otomanilor. Solicitarea din noiembrie 1862 a reprezentantului Turciei, a consulilor Austriei, Angliei, Franței și Prusiei de a preda armele, Cuza, a tergiversat răspunsul, pretinzând că a ordonat o anchetă, întrucât nu cunoaște motivul prezenței acestora pe teritoriul românesc.

Prințul Obrenovici a trimis lui Cuza o scrisoare de mulțumire și o sabie împodobită cu pietre scumpe pe care erau inscripționate cuvintele: Amico certo in re incerta (Prieten sigur cu fapte nesigure). Presa din apusul Europei a criticat atitudinea domnitorului. Peste câteva luni, România a adoptat o decizie criticabilă. Polonia, desființată ca stat suveran, fusese împărțită de trei ori (1772, 1793 și 1795) de Rusia, Austria și Prusia. Vitejii polonezi au încercat să-și elibereze țara de două ori, în 1830 și 1863. În ambele răscoale cazacii țariști au înecat Polonia în valuri de sânge. În iulie, o ceată de poloni a debarcat de pe un vas englez, la Tulcea și au traversat teritoriul românesc cu destinația vechiul teritoriu polonez, spre a-și ajuta conaționalii. Cuza a telegrafiat prefectului de Covurlui, cu ordinul să dezarmeze trupa de poloni pentru a respecta neutralitate a României (care nu fusese respectată la transportul armelor rusești). Ceata patrioților cuprindea 250 de poloni, 4 francezi, 2 englezi, 2 italieni.

Aceștia au refuzat să depună armele și s-a ajuns la confruntare armată în localitatea Constangalia, azi în Ucraina, în iulie 1863. A durat cam cinci ore și s-a soldat cu pierderi umane: Românii – 16 morți, 45 de răniți dintre care 3 ofițeri, polonii – 18 morți, 31 de răniți dintre care 2 ofițeri. Prizonierii au fost tratați cu omenie, însă Cuza a fost apreciat ca un aliat al rușilor și poziția sa duplicitară a fost dezavuată (se pretindea sprijinitorul celor care luptă pentru libertate). Dubla măsura lui Cuza a fost aspru criticată. Opoziția împotriva stăpânirii lui Cuza s-a concretizat într-o formă incipientă încă din decembrie 1861. Prin 1863 a fost inițiată o alianță între aripa dreaptă conservatoare (albii) formată din moșieri și stânga radicală (roșii), condusă de C. A. Rosetti și Ion C. Brătianu.

După lovitura de stat a lui Cuza din mai 1864 monstruoasa coaliție a devenit alianță între grupările politice care au primit și ajutorul armatei. Contestatarii au redactat un jurământ: în situația vacanței tronului vor susține prin toate mijloacele alegerea unui principe străin. Semnau Ion Ghica, C. A. Rosetti, Brătienii (Ion și Dimitrie) și alții. Casa lui C. A. Rosetti era centrul în care se adunau opozanții cu acceptul poliției. În urma loviturii de stat din mai 1864 s-a constituit o societate literar-artistică și politică, numită Progresul care lupta pentru apărarea regimului constituțional, împotriva regimului autoritar al lui Cuza care hotăra tot ce mișca în țara sa și împotriva camarilei. Cuza și camarila sa erau urâți cu înverșunare de majoritatea forțelor politice și militare. Scopul era detronarea lui Cuza și arestarea și judecarea camarilei.

Parola lor a devenit expresia: Arză moara, arză și șoarecii. Inițiatorul a fost C. A. Rosetti (1816-1888), poreclit Berlioco și Tartorul. Adepții din armată erau colonelul Haralambie, maiorul Lecca, căpitanii Costescu, Pilat, Lipoianu, nemulțumiți că trebuiau să dea zilnic onorul copiilor minori a lui Cuza, care intenționa după afirmațiile presei românești și străine să întemeieze dinastia Cuza. Debutul regimului autoritar al lui Cuza s-a concretizat printr-o înverșunată împotrivire. A urmat în presă riposta opoziției. Imediat s-a instaurat cenzura. În vara lui 1864 s-au suprimat publicațiile periodice ale opoziției (C. A. Rosetti, I. C. Brătianu, D. A. Sturdza, Ion Ghica) Clopotul apărut la 1 august 1865. În decembrie 1865 apare Revista Dunării, suprimată după 11 zile de existență.

Adunarea electivă s-a împotrivit hotărârilor guvernamentale. Au mai fost suprimate publicațiile Buciumul (decembrie 1865), Nichipercea lui N. Orășanu (mai 1864). Au apărut mai târziu cu titlurile schimbate Trompeta Carpaților și Greierul. În iulie 1865 a fost interzisă Opiniunea Națională (august 1865), Românul lui Rosetti și Libertatea (care înlocuise Românul în iunie 1865 și Conștiința Națională). Cuza era acuzat de presă că va rupe legăturile cu Poarta, se va proclama rege, va întemeia o dinastie ereditară. La 3 august 1865 s-a iscat o mișcare spontană în București, în timp ce Cuza era la băi la Ems la Baden. Marele vizir i-a scris lui Cuza, afirmând că revolta soldată cu victime reprezenta rostirea brutală a nemulțumirii generale. (Va urma…)

Viorel Gh. Speteanu