Farmecul inconfundabil al muzicii românești interbelice

Farmecul inconfundabil
al muzicii românești interbelice

Când ne referim la perioada interbelică, gândul ne duce către acea viață boemă, tihnită, când oamenii de toate vârstele, indiferent de condiția socială, frecventau cu plăcere parcurile și grădinile publice, restaurantele și terasele atrăgătoare, unde, alături de familie sau prieteni, se putea asculta o muzică melodioasă, romantică, bună pentru desfătare și încărcarea bateriilor spirituale.
Muzica interbelică vocală și instrumentală întruchipa o gamă variată de genuri artistice de revistă, de la music-hall la cea de café-concert, tangouri, valsuri, romanțe și până la cea de petrecere și voie-bună, satisfăcând toate gusturile, pretențiile și buzunarele.
Mai-marii restaurantelor, cafenelelor și teatrelor făceau eforturi considerabile pentru a-i avea în „ograda” lor pe renumiții artiști ai vremii, de prestațiile cărora depindea și succesul afacerii lor. Cântăreți reputați precum Maria Tănase, Elena Zamora, Cristian Vasile, Jean Moscopol, Titi Botez, Zavaidoc, Petre Alexandru și alții evoluau în vestite localuri precum „Capșa”, „Continental”, „Aro” etc și la teatrele de revistă „Cărăbuș” și „Alhambra –Excelsior”, repurtând succese răsunătoare. Iar compozitorii le încredințau creațiile lor, spre a le aduce la inima publicului. Dintre cei mai cunoscuți și prolifici autori de șlagăre din perioada interbelică îi amintim pe Ionel Fernic, Henry Mălinenu, Gherase Dendrino, Nicolae Kirculescu, Claude Romano ( pe numele real George Sbârcea), Ion Vasilescu ș.a, ale căror melodii nemuritoare se cântă și azi cu mare succes.
Cine nu cunoaște și nu fredonează și astăzi, șlagăre de neuitat ale perioadei interbelice precum „Iubesc femeia”, „Vrei să ne întâlnim sâmbătă seara?”, „Sub balcon eu ți-am cântat o serenadă”, „Ionel, Ionelule”, „Morărița”, „Pe boltă când apare luna”, „Fetițele din București” etc, care stârnesc ropote de aplauze în orice interpretare?
Unul dintre cele mai mari șlagăre al tuturor timpurilor, „Zaraza”, nu e melodie autohtonă, ci tangou uruguayan (compus în 1929 de Benjamin Tagle Lara), dar care în versiunea românească, realizată de Cristian Vasile (pe textul lui Ion Pribeagu) a depășit originalul. Legenda frumoasei florărese/prostituate (Zaraza) ucisă din motive pasionale a provocat numeroase comentarii în epocă și a inspirat multe povești, gustate de publicul amator de mister și suspans, însă nu ar fi fost atât de apreciată în lipsa cântecului și a versurilor.

Marii cântăreți, instrumentiști și orchestre ale timpului, afirmați în localuri și consacrați la teatre și la radio, au rămas în memoria publică grație discursurilor și întregistraților din epocă, Casele de Discuri internaționale luptându-se spre a-i avea „în exclusivitate”. Bucuria lor de a cânta era aceeași indiferent că evoluau pe marile scene ale lumii sau în restaurante modeste de periferie, unde aveau și posibilitatea de a-și verifica popularitea.
Inegalabila Maria Tănase supranumită „Pasărea Măiastră”, afirma adesea că „marii artiști dau măsura valorii lor în cârciumi și bodegi, unde consumatorul dezinhibat vine, ascultă și plătește, iar dacă-i place, aplaudă și ovaționează, dar dacă nu, huiduie. Iar pentru un artist adevărat apluzele și iubirea publicului sunt mai presus de orice, chiar și de bani, oricât de mulți ar fi aceștia!”.
Este bine-cunoscută generozitatea, omenia și nematerialismul ei, ca și simpatia cu care era înconjurată. De exmplu, înainte de debutul ei fulminant la Teatrul de Revistă „Cărăbuș”, 1938, Constantin Tănase i-a spus în dulcele său grai moldovenesc: „Duduie dragă, ajunge un Tănase în teatrul aista, așa că o să apari sub numele Mery Atanasiu”, având apoi să facă istorie în muzica românească.
Norii negri ai celui de-al doilea război mondial au întunecat viața culturală românească, dar nu au suprimat-o, la teatrele de revistă „Cărăbuș” (fondat în 1919 de genialul Tănase) și „Alhambra-Excelsior” (care a funcționat între 1930-1940) jucându-se în continuare spectacole cu muzică românească de calitate. În bombardamentul din 4 aprilie 1944 asupra Capitalei a pierit și Vasile Vasilache, talentatul compozitor și actor în celebrul cuplu comic „Stroe și Vasilache”.
După instaurarea comunismului și înăsprirea cenzurii politice, muzica din perioada interbelică a intrat într-un nemeritat con de umbră, ce a dăinuit mulți ani, duioasa melodie de dragoste cu parfum de nostalgie și poveste a fost înlocuită cu ritmuri noi, revoluționare, patriotarde, de slavă a partidului și conducătorului, astfel că, pe la sfârșitul anilor ’80, rar se mai auzea.
După Revoluția din Decembrie 1989, ca urmare a dezvoltării tehnicii audio și accesului neîngrădit al românilor la informație, muzica de odinioară a început să revină treptat în atenția publicului. Asta și datorită unor „oameni de bine” din presă care au mediatizat-o (de exemplu, Octavian Ursulescu), din teatru (la „C. I. Nottara” este în repertoriu piesa „Umor, amor, fior de dor… în București”, la Teatrul „Masca” s-a pus în scenă „Fior D’amor în Bucureșci”, iar la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” se cântă cu regularitate melodii interbelice, directorul Alexandru Arșinel fiind un excelent interpret al șlagărelor vechi), sau de la casele de discuri care au reeditat-o. Nu în cele din urmă, meste de remarcat preocuparea Centrului pentru Seniori al Municipiului București care, în ultimul timp, a organizat mai multe spectacole de muzică din alte vremuri, cu artiști valoroși precum Marina Voica, Stela Enache, Gabriel Dorobanțu, Daniela Vlădescu, Florin Georgescu, Silviu Biriș, Alina Mavrodin, Miruna Ionescu și Orchestra Valentin Albeșteanu etc spre încâtarea publicului.
În prezent, se resimte o revigorare a muzicii interbelice, poate și ca o reacție la ritmurile zgomotoase din cluburi, de la televiziuni și din concerte, care nesocotesc melodia, sentimentul și povestea în favoarea atmosferei încinse dată de artificii, fum și alcool.
Citându-l pe maestrul Octavian Ursulescu, implicat activ în recuperarea și prom ovarea muzicii în „Micul Paris”, subscriem că „aceasta reprezintă istoria noastră și face parte din patrimoniul național, fiind o datorie de onoare a generațiilor mai încărunțite de a o promova și a o face cunoscută îndeosebi tinerilor”, ca o altenativă benefică de petrecere a timpului liber fără calculator, telefon mobil sau televizor, așa cum se distrau pe vremuri bunicii noștri dragi.

Horațiu Măndășescu