Fenomenul globalizării

O incursiune în istoria umanității

Globalizarea nu are o definiție universal acceptată deoarece dinamica acetui proces implică ideologie, strategie, schimbări în societate și economia mondială cu implicații economice, culturale, politice, religioase. Din această perspectivă globalizarea poate fi abordată pe diverse domenii, cele mai importante fiind: globalizare, ştiinţă şi cunoaştere; globalizare şi religie; globalizare şi cultură; globalizare, eco-sociologie; globalizare şi noua economie; globalizare şi societatea informaţională; globalizare şi evoluţiile politice. Fenomenul globalizării cuprinde totalitatea domeniilor existenţei, de la ştiinţă, ideologie şi religie, până la cultural, social şi politicoeconomic. Aceste aspecte, împreună cu infrastructurile create, pentru materializarea lor, au avut implicaţii în domeniile respective, dar în deosebi, asupra vieţii religiosmorale creştine.

Globalizarea presupune acţiunea în toate aceste domenii, acţiune determinată de interferenţe culturale, politice, religioase, favorizate de societatea informaţională, de deseminarea cunoştinţelor în toate domeniile, în majoritatea spaţiilor istoricogeografice, unde societatea informaţională a pătruns. Ştiinţa, religia şi cunoaşterea au constituit o încercare de armonizare a diferitelor spaţii culturale. Această încercare de armonizare este specifică aproape tuturor epocilor istorice. Mesopotamia, ţara dintre cele două râuri, Tigru şi Eufrat, a constituit un element de convergenţă a credinţelor şi ideilor religioase în zonele apropiate. Turnul Babel a reprezentat prima încercare de mondializare, cu toate că aspectele legate de această acţiune, sunt un mit.

Esenţa acestora constă în faptul că omul a încercat să se edifice pe sine în mod autonom faţă de Dumnezeu şi în plan individual, şi familial, prin Adam şi Eva. După potop, tendinţa de autonomizare, este prezentă în conştiinţa umană. Diversele culturi şi civilizaţii, doresc să îşi facă un nume vestit prin fiinţe supreme legate de om. Acestea sunt prezente nu numai în imaginaţia omului antic, dar şi în organizarea societăţii, conducătorii statelor fiind divinizaţi, zeificaţi. Astfel de exemle sunt numeroase în cultura şi civilizaţia mesopotamiană. Întemeierea primului Imperiu Asiro-Babilonian, determină ideea de universalitate, întâlnită în numeroase izvoare de pe tăbliţele de lut descoperite în zonă, cu scriere cuneiformă.

Originea comună a civilizaţiilor din Orientul Mijlociu, pusă în evidenţă de numele asemănător al zeităţilor, de numele asemănător sau identic al unor localităţi, demonstrează ceea ce Polibius, în secolul al II-lea, spunea despre interdependenţa civilizaţiilor. O semnificaţie aparte are denumirea comună de El (cel puternic), păstrat în limbile romanice, prin care, populaţiile de origine semită, numeau zeul suprem. Elemente de limbă arhaică, sunt întâlnite în aramaica vorbită de Hristos, şi se păstrează în toate limbile romanice, dar şi în Siria de astăzi. Cultura şi religia persană au influenţat credinţele romane prin zeul Mitra, adorat în Imperiu ca zeu solar. Imperiul lui Alexandru Macedon era o încercare de stăpânire în totalitate a lumii, a impunerii unităţii culturale şi morale. Meritul lui Alexandru Macedon este acţiunea de unire a Orientului cu Occidentul. Divizarea Imperiului prin formarea statelor elenistice, cu o cultură şi civilizaţie specifică, rezultat al sincretismului, este exemplu în acest sens. Succesiunile de imperii şi culturi au dus la interferenţe, influenţe, care au depăşit particularismul şi au generat un întreg mondial.

Alexandru cel Mare realiza începutul acestui proces de mondializare, materializat în secolele următoare prin cultura elenistică. Din prezentările de până acum putem trage următoarele concluzii privind relaţia dintre ştiinţă, religie şi globalizare. Primele modele de globalizare a lumii, sunt: imperiile din antichitate; Imperiul AsiroBabilonian; Imperiul Roman; Imperiul Macedonean; Imperiul Bizantin, care face trecerea de la Antichitate la Evul Mediu. Unificarea prin expansiune, prin impunerea unor religii, a limbii latine în administraţie, prin cultura materială şi spirituală romană, în anumite spaţii istorico-geografice cucerite, constituie prima uniune universală a popoarelor şi culturilor într-o umanitate mondială, printr-o ideologie globalistă, după cea babiloniană. Gnoza creştină există din secolul I.

Este o încercare de armonizare a filozofiei dualiste greceşti cu adevărul creştin revelat. Această gnoză creştină este legată de ştiinţă, prin diversele transformări în plan cultural şi religios, ce au început cu renaşterea carolingiană, au continuat cu renaşterea de început de ev mediu, cu renaşterea şi umanismul, apărute în oraşele italiene şi propagate în întreg spaţiulş european între secolele XVI-XVIII. Renaşterea determină o mişcare ştiinţifică bazată pe metoda experimentarlă de cercetare un rol important l-a avut Galileo Galilei, Nicolaus Copernic, Johannes Kepler. Legătura dintre lume şi Dumnezeu nu este ruptă definitiv prin concepţia mecanicistă despre Univers, acesta este introdus în sistem pentru explicarea originii sistemului mecanic . (Remus Rus, Curs de filozofie comparată, Bucureşti, 1984, p.122- 123.) În Secolul Luminilor ruptura cu gândirera creştină este evidentă, deoarece ştiinţa este luminată de raţiune, iar raţiunea de ştiinţă, modernismul prin idealurile de adevăr, libertate, dreptate, fraternitate determină desacralizarea, prin care credinţa devine irelevantă, crezul devenind o opinie religioasă. Raţiunea autonomă este ridicată la rangul de cult, prin cultul ştiinţei şi filozofiei. Societatea modernă tae legătura cu transcendentul. Raţiunea autonomă ridicată la rangul de cult este prezent la marii gânditori ai modernităţii.

Amintim cultul raţiunii autonome întâlnit la René Descartes, libertatea autonomă şi morala naturală la Jean Jacques Rousseau, absolutizarea voinţei şi raţiunii autonome la Immanuel Kant. Auguste Compte în Cours de la philosofie positive publicată în 1842, menţionează trei stadii ale cunoaşterii: teologic, metafizic, pozitivist. Atâta timp cât va dura pe pământ specia umană pentru ea adevărata credinţă este ştiinţa, şi baza spirtituală a ordinii sociasle. Umanismul este transformat într-o religie cu un cult faţă de umanitate, faţă de fiinţa supremă, constituită într-un organism concret de fiinţe umane, convergente. Depotismul spiritual introdus de Compte este reliefat de sacramentele noii religii, cu un cult pentru sfinţi şi un cult pentru binefăcătorii umanităţii. Rugăciunile erau înălţate către Marea Finţă, sacerdoţiul fiind atribuit savanţilor, puterea spirituală aparţinînd acestora.

Pozuitivismul lui Compte deşi provădueşte toleranţa şi înţelegerea între oameni este inflexibil prin ascutarea totală în gândire,simpţire şi acţiune, acestea fiind utilizate de puterea politică. Exemplul Revoluţiei Franceze de la 1789 este concludent. În timpul marii terori din 1793-1794 creşte ateismul aşa numiţilor hebertişti de la iacobinul Hebert (1757-17949), când bisericile sunt închise, iar Notre Dame este proclamată „templu al raţiunii”. Acţiunea culminează cu abolirea creştinismului înlocuit de „cultul raţiunii” inclusiv adoptarea unei noi cronologii, luna urma să aibă 3 săptămâni a câte 10 zile. Respingerea lui Dumnezeu, a oricărei forme de transcendent o întâlnim în pozitivism, ştiinţa despre dominaţia naturalismului. Naturalismul are rădăcini în antichitate, el este un curent filozofic care porneşte de la contemplarea naturii.

Singura revelaţie pe care o recunoaşte este revelaţia naturală. Prin Immanuel Kant naturalismul cunoaşte o nouă etapă, iar prin Friedrich Nietzsche natura este identică cu starea amorală. Naturalismul filozofic în care primatul faptei este primordial reliefează întâietatea lucrurilor materiale, faţă de experienţa spirituală. Religia în acest cadru secularizat era denunţată ca retrogradă, descoperirile ştiinţifice ale secolului XIX determinând cultul ştiinţei de la sfârşitul secolului. Ştiinţa este singura autoritate valabilă care fundamentează adevărurile vitale şi elaborează o nouă concepţie despre destinul uman, scriu în operele lor Ernet Rena şi Marcelin Berthelot, Secolul al XIX-lea, este dominat de ştiinţă şi cunoaştere, materializate prin revoluţia ştiinţifică, prin curentele filozofice. Conceptul de revoluţie existent din antichitate este definit în secolele XVI-XVIII în mediile religioase. Transformările în plan economic, politic şi social sunt sesizate de aceste medii. Tot ele menţionează iminenţa Revoluţiei în America şi în Franţa în secolul XVIII. Secolul XIX este dominat de cele două concepţii filozofice legate de întâietatea materiei sau conştiinţei. Cunoaştem aceste aspecte din operele lui Marx şi Friedrich Neitzshe dar nu numai.

Secolul al XX-lea, determină o cunoaştere a realităţii suprasensibile, o vestire a mântuirii prin cunoaştere. Din această perspectivă, a apărut o nouă gnoză în mediile universitare americane, după al doilea război mondial Raymond Ruyer, Gnoza de la Princeton. Aceasta este rezultatul concepţiilor fizicienilor de la Princeton, USA. În 1969, aceştia propagă o credinţă legată de fiinţă şi unitatea fiinţelor, din perspectivă biologică. Ideile desprinse din aceste concepţii, vin să propage o nouă cunoaştere legată de fiinţele umane, de unitatea lor, şi progresul lor biologic: -istoria popoarelor nu poate fi îndumnezeită; -naţiunile reprezintă mai mult decât manifestări ale procesului biologic; -religiile trebuie să devină religioase, adică să se reîntoarcă la păgânismul natural şi universal. Gnosticii de la Princeton pregătesc terenul pentru alte posibile ideologii şi pentru un sincretism religios, dezvoltat în ideologia New Age. Teoriile lor oferă premise ştiinţifice ale globalizării, şi furnizează suportul ştiinţific pentru concepţiile creştine.

Minimalizează până la anulare a dumnezeirii ca posibilitate a omului în Hristos. Din perspectiva acestora, omul devine stăpân al spaţiului şi timpului. Aceşti fizicieni, dintre care se remarcă Niels Bohr şi Fritjof Capra, au lansat ipoteza „paradigmei vibratorii”, conform căreia, universul se reduce la o sumă de vibraţii. David Bohm, în Plenitudinea lumii şi ordinea ei, dezvoltă o concepţie holistă în care omul a fragmentat viaţa, lumea, cosmosul, conştiinţa, datorită imposibilităţii de a privi întregul. Lumea este o plenitudine indivizibilă, în mişcare, curgătoare, cu o ordine implicită, la nivel profund, şi nemanifestat în cadrul realităţii. Omul şi cosmosul sunt proiecţii ale unui fundament comun.

Potrivit acestei concepţii, omul, prin gândire, trebuie să treacă de la fragmentare la plenitudine. Din această perspectivă, ştiinţa, dar şi societatea, trebuiesc gândite global, ca o unică realitate. Realitatea trebuie abordată plenar şi nu fragmentar, aceste aspecte fiind demonstrate de teoria relativităţii şi de mecanica cuantică. Acestea conduc la necesitatea de a privi lumea ca un întreg indivizibil. Bohm numeşte plenitudinea invizibilă, mişcare curgătoare. Această interpretare a lumii are nevoie de un limbaj diferit de limbajul clasic, pentru cunoaştere. Numeşte acest limbaj rheomond, de la Pantha Rhei, ce înseamnă, „totul curge”. Universul care se înfăşoară şi se desfăşoară, şi conştiinţa, expresie folosită de Bohm, pune în evidenţă omul şi cosmosul ca întreg, într-o ordine implicită, conţinând conştiinţa şi materia. În perspectiva creştină, cuvântul universal este logosul divin care s-a întrupat în persoana divină umană, Isus Hristos.

În perspectiva cercetătorilor de la Princepton, cuvântul unic este cuvântul dat de ştiinţă prin tehnologia informaţiilor şi comunicaţiilor. Viziunea holistă a lui Bohm presupune o ordine implicită ce se dezvăluie fragmentar în diferite moduri de organizare a lumii. Inexistenţa particulelor separate, lucrurile se implică unele în altele, într-o ordine a întregului, aceasta determină o dinamică permanentă. Este un argument ştiinţific din perspectiva fizicii în favoarea globalizării. Fritjof Capra afirmă în lucrarea Taofizica, apărută la Editura Tehnică în 1995, că nu există o deosebire esenţială între mistic şi fizician, deoarece amândoi ajung la aceeaşi concluzie. „Brahman, absolutul obiectiv, Atman, absolutul subiectiv, sunt identice”. Este o pliere a fizicii pe panteismul oriental. Panteismul care îl include, indică o viziune globalistă a lumii, cu un suport ştiinţific şi ideologic. Este în esenţa ei anticreştină.

Prof. univ. dr. Ștefan Păun