FEREASTRA SPRE ADEVĂR

FEREASTRA SPRE ADEVĂR

Îmi doream nespus să evadez din cotidian; paradoxal, o facem în fiecare clipă; de când mă știu nu prea am astâmpăr, desigur, într-un mod pozitiv… La orice vârstă poți acumula o mulțime de lucruri neștiute, nevăzute sau neauzite pentru că lumea asta este mare.
Până în anul 1989, prima fereastră prin care am privit lumea cu alți ochi a fost Republică Democrată Germană, apoi Grecia. Fiecare român a visat mai pe ascuns, mai fătiș, schimbarea… simțeam că lucrurile nu merg bine, erau oameni curajoși și atunci, vă asigur!
Ce ne doream, de fapt?
Eu, personal, o carte, încât să nu mai fiu nevoită să fac sluj în față doamnei de la librărie și să plătesc cartea de cel puțin două ori, așa era atunci, azi vezi bine că nimeni nu mai dă doi bani pe o carte, de aceea carențele de astăzi, deși există tradiție în cultura românească, nu este cazul să dezvolt, împărtășim toți aceeași durere; noroc cu înaintașii noștri care au dat ce au dat culturii și păcat că mulți au reușit azi să o îngroape… Am o vârstă, prea multe speranțe nu mai am, dar trebuie să sosească alți tineri din urmă, avem o datorie și o speranță, altfel țara moare.
Ce ne mai doream?
Puțină libertate de mișcare, „afară” era un cuvânt pe care îl spuneai în șoaptă, eu „ieșisem” și eram datoare să povestesc cum este și pe alte meleaguri. Nu am să uit niciodată primul voiaj în Grecia, un zid întreg de iaurturi, așa cum găsești acum la tot pasul, atunci, la noi, un singur model în niște borcănele din sticlă și un căpăcel de staniol, pe care și pe acela Doamne ferește dacă îl aruncam după ce se termina iaurtul. Borcanul acela ani de zile stătea la loc de cinste în cămara, în el puneai vinete coapte pentru iarnă, un strop de ulei deasupra și fuga la sterilizat, iarna era lungă, bani puțini, iar mâncarea și mai puțină.
Firește, dacă românului i s-ar fi dat puțin mai multă mâncare, puțină libertate de mișcare și puțin acces la cultură, sigur Ceaușescu rămanea până Dumnezeu se îndura de el.
Am fost manipulați și suntem, și de aceea, azi, românul nu mai crede în nimic, este circumspect, nepăsător până la indolență chiar cu persoana să, nu-și îngrijește nici măcar copiii care se nasc fără nici o speranță, trăiesc din can-canuri, se hrănesc cu emisiuni de scandal, care nici măcar nu sunt ale lor, dar asta se pare că liniștește burta. Bârfa, proasta educație, tabloidele azi sunt virtuți, dar nu este vina lor… Este produsul societății în acești 29 de ani. Sistemul s-a implementat cu bună știință și nu din prostie, s-a vrut lucrul acesta, o țară de intelectuali la ce ar fi folosi, prea multe circumvoluțiuni strică și apoi tu, sistem, manipulezi mult mai ușor creiere netede, și iată azi rezultatele.
Uneori îmi este dor de România mea, așa cum o simțeam în suflet, așa cum îmi este dor de măicuța mea.
Sigur, nu sunt nostalgică după sistemul totalitar, dar nici nu avem dreptul să negăm totul, nu avem voie să uităm că uzinele duduiau, că fabricile lucrau poate în trei schimburi, deci erau locuri de muncă asigurate, că salariile erau asigurate etc, nu este cazul să dezvolt, toți am trăit timpul acela.
În megalomania sa, Ceaușescu avea o fixație: „nici o datorie la nimeni !”, și uite așa, românul strângea cureaua până la sugrumare, pentru datoriile externe angajate de Partidul Comunist. Ce a șocat omenirea a fost că ex-secretarul general al Republicii Socialiste România, partid unic, partid comunist, s-a ținut de cuvânt. În 1989 România nu avea nici o datorie străină!
O fi fost bine, o fi fost rău, habar nu am, nu sunt analist politic, știu doar că într-o zi de Crăciun, 25 decembrie 198,9 Nicolae Ceaușescu a fost executat, împreună cu soția sa, Elena Ceaușescu, în mare grabă, într-un proces pe care probabil istoria este singura capabilă să decanteze faptele timpului.
Ne-am bucurat cu toții, ne amintim zilele de 18,19 decembrie, Timișoara, Bucureștiul, apoi flacăra s-a aprins în întreagă țară. Ce a urmat, știm fiecare dintre noi, însă curios, dacă aș întreba pe fiecare dintre cei 22 milioane de locuitori existenți atunci, fiecare mi-ar spune câte o poveste, așa cum a văzut, a auzit, dar mai ales cum a interpretat schimbarea, după puterea de înțelegere, sperând că fereastra spre democrație și aer curat s-a deschis, în sfârșit. Drept este, fereastra s-a deschis, dar atunci când nu te asiguri, de cele mai multe ori se face curent, iar el angrenează tăvăulgul distrugerilor și iată, după 29 de ani încă mai strângem cioburile.
Fac un calcul simplu: în 29 de ani care au trecut, la cârma țării s-au perindat 26 de prim-miniștri și, iertați, am uitat numărul și cronologia președinților care au stat la cârma țării.
Cel mai grav lucru care putem să ni-l imputăm este faptul că nu am înțeles rolul, obligația, dreptul de a ne exercită votul, un exercițiu la îndemnă, dar din varii motive nu ne-am prezentat. Nici după atâția ani nu am înțeles că neprezentarea la vot înseamnă un vot împotrivă noastră.
O altă cauză, la fel de gravă este că nu am fost în stare să gândim noi înșine… Poate prin naștere poporul român să fie influențabil într-atât încât să fie manipulat de oricine?
Privesc cu ochii minții, Centenarul României, 1918-2018, o sută de ani, dintre care aproape 70 i-am trăit eu, cu bune și rele. Aniversăm 100 de când s-a realizat unirea provinciilor românești cu România, cronologic: unirea Basarabiei cu România pe 27 martie 1918, a urmat unirea Bucovinei pe 28 noiembrie 2018 și a culminat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Țara Mamă, România, pe 1 decembrie 1918, Marea Unire de la 1918, așa cum a rămas în istoria românilor. Atunci dorința lor, celor care au militat pentru această Unire, era ca întreagă suflare să trăiască într-un singur stat: România!
Au urmat frământări, lupte, interese, tratative, care au culminat în 28 iunie 1940, când în România o haită de lupi au sfâșiat iar țara, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, pierzând Bucovina, Ținutul Herței și Basarabia.
Am avut bucuria să fiu invitată de Consiliul Mondial Român la Parlamentul European, Bruxelles, Belgia, în 5 septembrie 2018, la o Conferință organizată de Europarlamentarul Mircea Diaconu (ALDE), având ca temă „România și regiunile istorice în anul centenar: Cultură, Identitate, Valori Europene”. La eveniment au participat reprezentanți ai comunității românești din regiunile istorice, dar și din cadrul Uniunii Europene, precum și ai mediului academic, politic și administrativ din România și din Republica Moldova. Conferința s-a desfășurat sub formă unei audieri publice având ca scop identificarea principalelor probleme ale comunității românești din regiunile istorice. Un punct de mare interes al dezbaterilor l-a constituit direcția comună a mișcării unioniste și a integrării europene a Republicii Moldova.
„În pofida unor întâmplări ale ultimilor ani, sau mai bine zis, ale ultimului secol, rămân totuși infinit mai multe lucrurile care ne unesc, prin comparație cu diferențele care ne despart. Iar în unitatea lumii românești, care transcende granițele actuale ale României, stă cheia ieșirii noastre din labirint. În baza acestui crez personal, am răspuns propunerii făcute de Acțiunea 2012 de a reface, în spirit, pentru câteva clipe, România Mare la Bruxelles”, a mărturisit Mircea Diaconu.
Pot să afirm că acolo, am asistat la un act istoric de care am fost mândră și emoționată.
Speram, întreaga delegație, să putem vizita cât mai mult, doar așa îți poți face o părere despre locul în care te afli, dar timpul scurt nu ne-a permis, și, totuși, măreția unei arhitecturi care a fost construită cu mulți ani în urmă, 1629, fascinează, punându-mi legitima întrebare: cum au reușit edilii belgieni să le conserve atât de bine, părând scoase din cutie ca pentru paradă?
Oameni buni, România este parfum, indiferent că nu o să-mi dați dreptate, în țara mea mă simt în siguranță, îmi simt verticalitatea, poate cu toții trebuie să ne amintim că uscăciuni sunt în toate pădurile lumii, însă din copacul genealogic al României au crescut Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Cuza, Vlad Țepeș, Constantin Brâncoveanu, dar și Constantin Brâncuși, George Enescu, Ciprian Porumbescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade, Petre Țuțea, Ana Aslan, Henri Coandă…

Aura Ungureanu