FILMUL ROMÂNESC DE ALTĂDATĂ FILMUL ROMÂNESC DE ALTĂDATĂ ÎNTRE OGLINZI PARALELE ÎNTRE OGLINZI PARALELE

Mai curând seamănă destinul filmului, prin sinuozitățile sale cu o viață de om, decât cu evoluția celorlalte arte. Vaste deschideri și rapide înfloriri, retrageri și ezitări mascate, faste acumulări sau explorări nebănuite, încifrări și lirisme – toate acestea, seamănă mai mult cu o tensionată sagă umană, decât cu linia îndeobște cunoscută a manifestărilor artelor surori. Cum spunea cândva Jean-Luc Goddard cinematograful trăiește într-un interior concentrat toate experiențele, toate vârstele creatoare. Pentru istoria filmului autohton există indubitabil o piatră unghiulară de la care se revendică întreaga sa identitate: epopeea Războiului Independenței. Ea se născuse în acel fatidic an 1912, al tragediei Titanicului la puțini ani după ce filmul își mai „inventase” o muză. La acel fragil și timid început de artă filmică, această peliculă realizată cu atâtea sacrificii de doi corifei precum Grigore Brezeanu și Aristide Demetriade sprijiniți de generozitatea unui magnat al acelor vremuri, precum Leon Popescu. Ea încerca cu nerv și patos dramatic să refacă un trecut de glorie, ce nu avea decât 35 de ani. Desigur acest trecut nu era deloc idilizat ci dimpotrivă încerca să recompună, cu mijloacele timpului un întreg cortegiu de evenimente care mai mult de la sine decât conduse reliefau o nebănuită instanță estetică. Trebuie amintit aici faptul că acest act de naștere al unei națiuni nu făcea decât să lase moștenire generațiilor viitoare manifestul unei posibile experiențe cinematografice. În viziunea tânărului și entuziastului Grigore Brezeanu, fiul marelui Iancu Brezeanu, regizorul de film nu mai însemna doar autorul eroilor săi; el era dator să creeze nu doar niște simple personaje istorice, mai mult sau mai puțin veridice, ci niște autentice biografii ce-și vor pune amprenta pe „harta” afectivă a spectatorilor. În același fel va fi procedat și maestrul Jean Georgescu în îndelungata sa carieră, când istorisea acea chinuitoare luptă numai pentru a găsi interpreta potrivită personajului Vetei din faimoasa piesă caragealiană. În cele din urmă o aflase cu nespusă nonșalanță după nenumărate renunțări, pe neuitata Maria Maximilian, genul de actriță perfect integrabilă viziunii sale regizorale. Exista totuși un impediment – logodnicul gelos al acesteia un militar cu prejudecăți, nu o lăsa să participe la filmări. Fără prea multe menajamente mărturisea amuzat micuța cabală maestrul, „am dezlogodit-o și astfel am dat frâu liber micilor arsenale sentimentale din jocul colectiv”. De obicei este dificilă întoarcerea la starea primară a impresiilor fruste, neelaborate, a primelor amintiri cu atât mai greu când este vorba despre personalitatea unor creatori considerați pionieri, artiști ai începutului de drum. Pentru filmul românesc de atunci ei se înscriau într-o amplă pleiadă ce nu făcea decât să reconstituie in nuce marile așteptări ale generațiilor de scriitori și critici ai vremii (se distingeau aici cu precădere Marin Iorda și Jean Mihail, Eftimie Vasilescu, Aurel Petrescu și Ion Șahighian, Ion Timuș, Horia Igiroșianu, Paul Călinescu sau Victor Iliu).

Realismul povestirii, al decorurilor, toate conferă forță imaginii filmice, ca de altfel și surprize provocate în sală, toate nu erau decât dovezi de cinema pur, privite cu mijloace specifice celei de-a șaptea arte. Cinematograful văzut ca spectacol sintetic, simțea instinctiv că nu mai are granițe sau limite impuse arbitrar ci el „nu se supunea” decât acelor capricii de ordin financiar și că evadând din spațiul mărginit al celorlalte arte el nu va mai avea drept bariere decât aventura imaginației.

Odinioară un entuziast artist precum Georges Melies își trimitea compatrioții figuranți în săli de musicg hall, căutând să interpreteze cu fervoare anumite idei utopice la modă, inspirate parcă din romanele lui Jules Vernes, ce nu făceau decât să prefigureze „zborul” cosmic al secolului ce abia se năștea. În ceea ce privește filmul românesc și vârstele lui ele se înlănțuie fertil și devin adevărate repere culturale (plecând de la exuberanța imagistică și psihologică a unui Ion Timuș, Jean Mihail, Paul Călinescu, trecând prin nostalgicul „Vis al lui Tănase”, realizat la Berlin în 1932, și ajungând la epoca filmului vorbitor, cu binecunoscutul ei music-hall pe nume „Bing-Bang” ilustrat de neuitații Stroe și Vasilache, având-o drept parteneră pe liliala Nora Piacentini, în 1935). Tot aici nu se poate lipsi mențiunea că prima ecranizare a unei cărți de Liviu Rebreanu, „Ciuleandra”, în 1930 va reprezenta întâiul film sonor în care s-a vorbit românește (în regia lui Martin Berger avându-i ca protagoniști printre alții, Jeana Popovici-Poenaru, Nicolae Bălțățeanu și Elvira Godeanu). Dincolo de copilăria filmului rămâne o anume realizare cu efect de simbol considerat drept punct de reper în evoluția sa: „O noapte furtunoasă” (1943), cel mai important film produs la noi înainte de 1948, cum îl apreciase istoricul de film Ion Cantacuzino; acest film-matrice a beneficiat de aportul unei generații de aur în peisajul actoricesc la vremii (întreaga pleiadă a Teatrului Național își aflase locul în ecranizarea propusă și modelată de Jean Georgescu: Al. Giugaru, Iordănescu Bruno, Florica Demion, Radu Beligan, George Demetru și Maria Maximilian). Veritabil model de transpunere pe marele ecran, în condiții tehnice destul de dificile realizat în plin război cu un buget minimalist, filmul rezistă și azi probei timpului. Selecția minuțioasă a replicilor, acompanierea lor cu planuri vizuale în contrapunct, montajul savant de inspirație franceză, scenele vii adăugate și adaptate prin intermediul vizualizării povestirii, incluse în textul piesei, tot acest bagaj tehnico-expresiv era guvernat de ochiul atotcuprinzător al unui „ vrăjitor” – Jean Georgescu.

Un alt film demn de a fi înscris în muzeul preferințelor cinefililor, pe nedrept uitat este și „Țara Moților” (documentar etnografic) a lui Paul Călinescu considerat nu doar un simplu documentar ci un veritabil poem cinematografic ce a obținut prima p distincție internațională la un festival de gen, la Veneția în 1939. Rememorându-și cariera, Jean Georgescu vorbind despre actualitatea filmelor sale remarca: „e foarte greu astăzi în cinema să ai pretenția de a face artă. Deoarece ea presupune perfecțiune. Ori în film, depinzi de prea mulți factori și ești supus farmecului întâmplării. Filmul cel mai adesea devine parte din imensa producție a industriei cinematografice. Am trăit și eu astfel de trepidații creatoare. La cele mai multe am contribuit, dacă ar fi să mă gândesc doar la Lanțul slăbiciunilor sau la incorigibilele Telegrame”.

ARMAND STERIADI