FOLOSIREA E-URILOR, ADITIVILOR ALIMENTARI, ÎNTRE BENEFICII ȘI PIERDERI

FOLOSIREA E-URILOR, ADITIVILOR ALIMENTARI,
ÎNTRE BENEFICII ȘI PIERDERI

Folosirea aditivilor alimentari este o măsură de „avarie“ și în niciun caz un substitut pentru o dietă alimentară suficientă și variată. Cum orice aditiv alimentar este de presupus că are anumite efecte asupra consumatorului, este firesc să fie urmărite și cunoscute aceste efecte, îndeosebi efectele adverse, nedorite; de aici enunțarea unui principiu care se impune respectat: dacă suntem în situația să folosim un aditiv alimentar, să folosim unul care are mai multe beneficii decât efecte adverse, iar efectele adverse să fie acceptabile și nu critice.
La nivel global, piața aditivilor alimentari se apropie repede de valoarea de 100 de miliarde de dolari SUA (în 2003 era de peste 50 miliarde USD, iar 10 ani mai târziu depășea 82 de miliarde USD). Aproape o treime din această piață revine Europei, iar pieței SUA îi revine peste o treime. Primele patru țări europene la acest capitol sunt Italia, Germania, Marea Britanie și Franța.
Sunt multe discuții referitoare la ce este și ce nu este un aditiv alimentar, discuții care au generat opinii preluate în documente oficiale: aceste opinii sunt diferite de la o țară la alta.
Aditivii alimentari sunt ingrediente care se folosesc la prepararea unor produse alimentare în scopul îmbunătăţirii siguranţei, valorii nutriţionale şi/sau aspectului acestora. Folosiţi încă din antichitate pentru obţinerea de alimente, aditivii alimentari s-au diversificat, numărul celor autorizaţi pentru folosire de către Uniunea Europeană (Regulament 1333/2008) ajungând la 362.
Normele privind utilizarea aditivilor alimentari sunt emise de Comunitatea Europeană, fiind unice pentru toate statele membre UE. Analiza şi evaluarea siguranţei pentru consum este realizată de Autoritatea Europeana pentru Siguranta Alimentelor (EFSA), procedura de testare fiind extrem de riguroasă şi urmărind obţinerea de informaţii privind posibilele efecte pe termen scurt, mediu sau lung ca urmare a consumului prelungit de produse ce conţin aditivi alimentari. Cercetările de acest tip dureazǎ luni sau chiar ani, în funcţie de complexitatea aditivului alimentar care este testat. Pe baza rezultatelor obţinute se calculează Consumul Zilnic Admis, respectiv cantitatea estimată dintr-un aditiv alimentar, exprimată în raport cu greutatea corporală, care poate fi consumată zilnic, pe parcursul întregii vieţi, fără riscuri pentru sănătate. Consumul Zilnic Admis este un concept utilizat de organismele regulatorii din întreaga lume, cum ar fi Organizaţia Mondială a Sănătăţii, EFSA, Autoritatea pentru Alimente şi Medicamente a Statelor Unite, pentru confirmarea limitelor sigure de consum al aditivilor alimentari. Se aplică persoanelor de orice vârstă, copii şi adulţi. În ultimii douăzeci de ani, metodele analitice folosite pentru testarea aditivilor au evoluat, ajungând să fie de 1000 de ori mai precise în detectarea substanţelor pe care aceştia le conţin.
Din momentul în care EFSA a stabilit că un aditiv este sigur pentru consum, Comisia Europeană poate iniţia legislaţia necesară pentru a specifica modul de utilizare al aditivului respectiv si a-l include in lista celor permisi. De asemenea, se redactează şi specificaţiile care asigură că aditivul care va fi utilizat va avea aceeaşi compoziţie şi puritate ca produsul care a fost testat iniţial.Specificaţiile pentru utilizare sunt agreate de experţii tehnici din toate ţările membre ale Uniunii Europene, sub conducerea Comisiei. În continuare, Comisia înaintează propunerea sa spre acceptare Consiliului şi Parlamentului European. Propunerea conţine condiţiile în care aditivul poate fi utilizat, specificând tipurile de alimente şi cantitatea maximă în care poate fi utilizat.
În momentul in care s-a dovedit siguranţa utilizării sale şi a fost inclus pe lista aditivilor permişi, aditivul primeşte un număr E. Binecunoscutul număr E este astfel o garanţie pentru siguranţa produselor alimentare.Legea siguranţei alimentare obligǎ ca aceştia să fie trecuţi pe etichete cu numele lor obişnuit sau cu numele ingredientelor.
Tot ce există în natură este compus din substanţe de natură chimică. Unii aditivi sunt obţinuţi din surse naturale, cum ar fi soia, porumbul sau sfecla roşie. Alţi aditivi nu există în natură şi trebuie obţinuţi pe cale artificială, prin sinteză chimică. Spre exemplu, acidul ascorbic sau vitamina C, este exact aceeaşi substanţă, indiferent că se regăseşte într-o portocală sau este realizată în laborator.
Din punctul de vederea al siguranţei nu există diferenţe între aditivii naturali şi cei sintetici. Fie că aditivii sunt extraşi din plante sau din ţesuturi animale, produşi din microorganisme sau sintetizaţi într-un laborator, pentru un toxicolog aceştia intră în aceeaşi categorie. Toţi sunt substanţe chimice care pot avea sau nu proprietăţi toxice. În ceea ce priveşte analiza siguranţei folosirii lor pentru consum în scopul reglementării utilizării lor, procesul este identic pentru toţi aditivii, indiferent de originea substanţei chimice.
Lista aditivilor folosiţi în special în produsele procesate este extrem de lungă, fiind 27 de categorii mari:
1. „îndulcitori” sunt substanţe utilizate pentru a da un gust dulce produselor alimentare sau utilizate pentru îndulcitorii de masă;
2. „coloranţii” sunt substanţe care adaugă sau redau culoare produselor alimentare şi includ componente naturale ale produselor alimentare sau alte substanţe naturale care nu sunt de regulă consumate ca alimente de sine stătătoare şi care nu sunt de obicei utilizate ca ingrediente caracteristice în alimentaţie. În sensul prezentului regulament, preparatele obţinute din produse alimentare şi din alte materii prime comestibile naturale obţinute prin extracţie fizică şi/sau chimică conducând la o extracţie selectivă a pigmenţilor în raport cu constituenţii nutritivi sau aromatici sunt considerate coloranţi;
3. „conservanţi” sunt substanţe care prelungesc durata de stabilitate la depozitare a produselor alimentare prin protejarea acestora împotriva deteriorării cauzate de microorganisme şi/sau care previn creşterea microorganismelor patogene;
4. „antioxidanţi” sunt substanţe care prelungesc durata de stabilitate la depozitare produselor alimentare prin protejarea acestora împotriva deteriorării cauzate de oxidare, precum râncezirea grăsimii şi schimbarea culorii;
5. „substanţele suport” sunt substanţe folosite pentru a dizolva, dilua, dispersa sau a modifica fizic un aditiv alimentar, aromă alimentară, enzimă alimentară sau nutrient şi/sau altă substanţă adăugată unui aliment în scopuri nutriţionale sau fiziologice fără a-i altera funcţiile (şi fără a exercita un efect tehnologic propriu) în scopul de a facilita manipularea, aplicarea sau folosirea acestuia;
6. „acidifianţi” sunt substanţe care măresc aciditatea unui produs alimentar şi/sau îi conferă un gust acru;
7. „corectori de aciditate” sunt substanţe care modifică sau controlează aciditatea sau alcalinitatea unui produs alimentar;
8. „agenţi antiaglomeranţi” sunt substanţe care reduc tendinţa particulelor individuale dintr-un produs alimentar de a adera una la alta;
9. „antispumanţi” sunt substanţe care previn sau reduc formarea spumei;
10. „agenţi de încărcare” sunt substanţe care contribuie la creşterea volumului unui produs alimentar fără să contribuie semnificativ la valoarea sa energetică;
11. „emulsifianţi” sunt substanţe care fac posibilă formarea sau menţinerea unui amestec omogen de două sau mai multe faze imiscibile, ca uleiul şi apa, în produsele alimentare;
12. „săruri de topire” sunt substanţe care transformă proteinele din brânză într-o formă dispersată şi, astfel, determină distribuţia omogenă a grăsimilor şi a altor componente;
13. „agenţi de întărire” sunt substanţe care fac sau menţin ţesuturile fructelor sau legumelor tari sau crocante sau interacţionează cu agent gelatinizant pentru a produce sau întări un gel;
14. „potenţatori de aromă” sunt substanţe care ameliorează gustul şi/sau mirosul existent al unui produs alimentar;
15. „agenţi de spumare” sunt substanţe care fac posibilă formarea unei dispersii omogene a fazei gazoase într-un aliment lichid sau solid;
16. „agenţi gelatinizanţi” sunt substanţe care dau textură unui produs alimentar prin formarea unui gel;
17. „agenţi de glazurare” (inclusiv lubrifianţii) sunt substanţe care, aplicate pe suprafaţa externă a unui produs alimentar, îi conferă acestuia un aspect lucios sau acţionează ca un strat protector;
18. „agenţi de umezire” sunt substanţe care împiedică uscarea produselor alimentare, contracarând efectele unei atmosfere cu un nivel scăzut de umiditate, sau stimulează dizolvarea unei pudre într-un mediu apos;
19. „amidonul modificat” este o substanţă obţinută prin unul sau mai multe tratamente chimice din amidon comestibil, care poate suferi un tratament fizic sau enzimatic şi poate fi fluidificată sau albită prin acizi sau baze;
20. „gaze de ambalare” sunt gazele altele decât aerul, introduse într-un container înaintea, în timpul sau după plasarea unui produs alimentar în container;
21. „agenţi de propulsare” sunt gazele, altele decât aerul, care scot un produs alimentar dintr-un container;
22. „agenţi de afânare” sunt substanţe sau combinaţii de substanţe care eliberează gaz, mărind astfel volumul aluatului sau al cocii;
23. „agenţi de sechestrare” sunt substanţe care formează complecşi chimici cu ionii metalici;
24. „stabilizatori” sunt substanţe care, adăugate unui produs alimentar, fac posibilă menţinerea stării fizico-chimice a acestuia; stabilizatorii includ substanţele care permit menţinerea dispersiei omogene a două sau mai multe substanţe nemiscibile într-un produs alimentar, substanţele care stabilizează, conservă sau intensifică culoarea existentă a unui produs alimentar, precum şi substanţele care măresc capacitatea de legătură a produsului alimentar, inclusiv formarea de legături încrucişate între proteine permiţând legarea bucăţilor de alimente din alimentele reconstituite;
25. „agenţi de îngroşare” sunt substanţe care, adăugate unui produs alimentar, cresc vâscozitatea acestuia;
26. „agenţi de tratare a făinii”, alţii decât emulsifianţii, sunt substanţe care se adaugă făinii sau aluatului pentru a îi îmbunătăţi calităţile panificabile;
27. „potenţiatori de contrast” sunt substanţe care, atunci când sunt aplicate pe suprafaţa externă a fructelor sau legumelor după ce anumite părţi predefinite ale acestora au făcut obiectul unei depigmentări (de exemplu, prin tratament cu laser), contribuie la distingerea acestor părţi de restul suprafeţei prin colorarea lor în urma interacţiunii cu anumite componente epidermice.
Aditivii alimentari ar trebui să fie folosiţi în beneficiul consumatorilor, chiar dacă ei satisfac şi necesităţile producătorului. Sunt acceptaţi în principal pentru următoarele scopuri:
• refacerea aspectului iniţial al produselor alimentare a căror culoare a fost modificată prin prelucrare, depozitare, ambalare şi distribuţie;
• ameliorarea atractivităţii vizuale a produselor alimentare;
• colorarea produselor alimentare care în mod normal sunt incolore.

Aproape toate produsele prelucrate, dar şi cele neprelucrate, au adăugaţi aceşti aditivi. Cei care provoacă probleme toxicologice minime se pot adăuga în aproape toate produsele alimentare prelucrate, iar printre aceştia se numără carbonatul de calciu (E 170), acidul lactic (E 270), acidul citric (E 330), pectinele (E 440), acizii graşi (E 570), azotul (E 941). Iată care sunt, însă, şi aditivii cu utilizare limitată: – Natamicina (E 235) nu se poate utiliza decât drept conservant pentru tratarea suprafeţei brânzei şi a cârnaţilor uscaţi – Acidul eritorbic (E 315) nu se poate utiliza decât ca antioxidant în anumite produse pe bază de carne şi peşte – Ferocianura de sodiu (E 535) nu se poate utiliza decât ca agent antiaglomerant în sare şi înlocuitorii acesteia. Concluzia ar fi că extrem de scurtă rămâne lista produselor care nu conţin aditivi alimentari, iar printre acestea se numără anumite tipuri de pâine, unele tipuri de mâncăruri preparate, anumite cereale pentru micul dejun, etc.
Lumea medicală rămâne însă pe poziția de critic al utilizării de aditivi alimentari pentru scopuri considerate subiective și stăruie ca utilizatorii acestor produse să se concentreze pe aspecte de fond: consolidarea sănătății, recuperarea pierderilor de energie și vitalitate în activitățile solicitante impuse de ritmul vieții cotidiene. Denaturările și falsificările aditivilor alimentari constituie o temă generatoare de temeri îndreptățite.
În principiu, cercetătorii acceptă că aditivi alimentari sunt siguri, dar sunt periculoase pentru oamenii sănătoși, cărora le pot crea dezechilibre; dozele exagerate determină reacții neplăcute ale organismului (între care și durerile de cap și greața); pe termen lung, se suprasolicită ficatul și se instalează osteoporoza; de asemenea, rinichii sunt deseori victime ale supraconsumului de aditivi alimentari; utilizarea concomitentă a mai multor aditivi alimentari constituie prilej sigur de neplăceri; efectele nedorite nu se instalează în mod egal la toți consumatorii de suplimente: există diferențe majore de la un organism la altul.
Iar efectele unei lumi fără E-uri nu s-ar opri aici. 89 de milioane de tone de alimente ajung anual la gunoi în Uniunea Europeană (însemnând cam 179 de kilograme pe locuitor). Până în 2020, avertizează un studiu al Comisiei Europene, risipa ar putea crește cu circa 40%, ajungând la 128 de milioane de tone anual. Gospodăriile (42% din total) și producătorii (39%) își împart aproape egal responsabilitatea pentru mâncarea aruncată în UE. Toate acestea au loc în situația în care foarte multe din alimentele vândute pe continent conțin aditivi care le fac mai puțin perisabile. Ce s-ar întâmpla dacă mâncarea de la supermarket nu ar conține conservanți sau substanțe care să împiedice dezvoltarea de microorganisme? „Cel mai probabil, ar crește mult cantitatea de alimente aruncate. Pentru noi, asta ar însemna majorarea cantităților de deșeuri care trebuie ridicate, transportate și neutralizate“, consideră reprezentantul unei companii de salubritate din nordul țării. „La tarifele actuale, o astfel de situație ne-ar duce pe pierdere. Astfel încât am fi nevoiți să creștem prețurile“, adaugă acesta.
Mai toate potențialele schimbări pe care le-ar aduce renunțarea la E–uri se traduc,
așadar, în costuri mărite. Iar acesta este un argument aproape imbatabil, așa că șansele ca aditivii să dispară din viața noastră sunt cvasiinexistente. Ceea ce face ca „salvarea“ să fie mai degrabă individuală. „Fiecare poate să aibă o alimentație sănătoasă, depinde cât de tare își dorește și de ce eforturi este dispus să facă pentru acest lucru“, spune medicul Alina Jiletcovici.Problema este dacă o astfel de atitudine poate fi îmbrățișată de majoritatea oamenilor. Monica-Ioana Tosa, profesor doctor în cadrul catedrei de Biochimie și Inginerie Biochimică a Universității „Babeș-Bolyai“, crede că o alimentație la scară largă fără E-uri nu mai este posibilă în secolul XXI.
„Criza alimentară preconizată deja în anii ‘70, peste care se suprapune criza economică actuală, însoțită de polarizarea puterii economico-financiare și de accentuarea diferențelor între clase sociale și între țări, ne obligă să acceptăm alimente neconvenționale, pentru a caror obținere E-urile sunt esențiale“, consideră aceasta. La rândul său, Luminiţa Anca Georgescu crede că lumea modernă nu va exista fără aditivi. „E ca şi cum, după descoperirea focului, am renunţa la el. Industria alimentară, de la noi sau din orice altă ţară civilizată, nu poate exista, actualmente, fără aditivi“, conchide aceasta.

Maria Petrescu – sociolog