FORȚELE NAVALE ROMÂNE Navigatorii de strajă la litoralul țării

Navigatori din cele mai vechi timpuri, românii au străbătut spaţiul geografic cuprins între Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră folosind la începuturi ambarcațiunile rudimentare, care au evoluat până în prezent la nave cu dimensiuni, puteri și dotări tehnice impresionante. Aşa cum afirma marele istoric Nicolae Iorga, „toată viaţa noastră trecută a fost orânduită după ape”, toate căile navigabile, de la râurile interioare, fluviul Dunărea și până la Marea Neagră au fost folosite de românii temerari pentru a se conecta cu restul lumii și pentru a-și apăra litoralul și căile de comunicații maritime.

Pentru aceasta a fost nevoie de structuri militare pentru apărare încă din timpul domnitorilor ţărilor româneşti, care au acordat o atenţie deosebită Dunării de Jos, gurilor Dunării şi ţărmului Mării Negre. Astfel, Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti, a unit pentru prima dată Dobrogea, inclusiv Silistra, cu Valahia, în 1388-1389, ajungând „domn pe amândouă părţile, pe toată Podunavia până la marea cea mare”, după cum se autointitula în documentele emise, devenind ctitorul flotei noastre maritime.

În Moldova, organizarea unei flote maritime a început încă din timpul voievozilor Roman I şi Alexandru cel Bun care, în actele emise se autointitulau „domni ai Moldovei de la munte până la mare”. Continuatorul politicii lor navale a fost Ştefan cel Mare care a desăvârşit opera de organizare a Marinei, dotând-o cu corăbii, celebrele pânzare, construite în şantierele navale de la Chilia şi Cetatea Albă. În secolul al XVII-lea, domnitorul Mihai Viteazul, a manifestat aceeaşi preocupare pentru construirea de nave şi dezvoltarea navigaţiei, bătăliile navale ale flotilei valahe din timpul domniei sale fiind consemnate în documentele vremii. În epoca fanariotă, în timpul domniei lui Alexandru Moruzi a fost organizată pentru prima dată în Muntenia, o flotă în care navele erau utilizate nu doar ca nave comerciale, ci şi în scopuri militare.

Odată cu renaşterea armatei naţionale permanente (1830), în Principatele Române s-au conturat nucleele unor flotile militare prin achiziţia de nave de luptă din Imperiul austro-ungar. Unirea Principatelor Române în 1859, a atras după sine, unificarea flotilelor celor două ţări surori la 22 octombrie 1860, noua marină militară purtând denumirea de „Corpul Flotilei”. În urma câştigării independenţei şi implicit a ieşirii la mare, Marina Română, dotată în 1880 cu o primă navă maritimă – canoniera Griviţa – a beneficiat până la primul război mondial, de trei programe de dotare cu mijloace de navigaţie.

În urma acestor programe, Marina Română a fost dotată în anul 1881 cu bricul Mircea, navă cu vele şi vapori, trei şalupe canoniere, trei nave torpiloare și alte nave de luptă fluviale. Programele de înzestrare au continuat și în primul deceniu al secolului XX. În timpul Primului Război Mondial, Marina Militară Română a îndeplinit misiuni diverse, precum atacul de la 14 august 1916 al flotei austroungare în portul Rusciuk, acţiunea navelor Escadrei de Dunăre în apărarea capului de pod de la Turtucaia şi protejarea retragerii trupelor române din această zonă, precum şi susţinerea flancului drept al armatei de uscat din Dobrogea de către navele Flotei de Operaţiuni, sub focul artileriei germane. Unirea în 1918 a tuturor teritoriilor româneşti într-un singur stat a permis în perioada postbelică, dezvoltarea flotei militare, care a fost dotată cu noi tipuri de nave.

Navelor maritime cumpărate în cadrul programului naval li s-au adăugat nave primite ca despăgubiri de război de la fostul Imperiu Austro-Ungar. Perioada anilor ’30 a fost benefică pentru Marina Militară. Astfel, încă din anul 1930, în dotarea Marinei Regale au mai intrat distrugătoarele Regele Ferdinand şi Regina Maria, iar în 1931 a sosit în ţară nava-bază pentru submarine, Constanţa. În anul 1936 a intrat în serviciu primul submarin românesc, Delfinul. Operaţiunea de renovare şi modernizare a monitoarelor, începută în 1936 a fost încheiată în anul 1940, când monitorul Basarabia, cu armamentul nou şi modernizat integral, putea fi considerat cea mai modernă unitate fluvială din lume. În 1939, la Galaţi a fost lansată la apă prima navă militară de construcţie românească, puitorul de mine Amiral Murgescu. Navele au fost folosite la îndeplinirea misiunilor complexe încredinţate Marinei Regale în anii celui de-al Doilea Război Mondial.

În urma semnării, la 11 septembrie 1945, a Convenţiei de retrocedare a navelor comerciale şi militare româneşti, guvernul sovietic a restituit 18 nave maritime de război şi 23 de nave comerciale. La sfârşitul anilor ’70 şi la începutul anilor ’80 au fost construite o serie de nave militare maritime în şantierele navale româneşti, modernizând flota navală militară după procesul de casare a navelor vechi. După Revoluţia din decembrie 1989, reînviindu-se tradiţia apărării fluvio-maritime cu nave de tipul monitoarelor, în compunerea Brigăzii 24 Fluviale Brăila au început să intre, odată cu anul 1993, monitoarele de tip nou, construite în Şantierul Naval Drobeta-Turnu Severin.

Au urmat apoi fregatele Tip 22, achiziţionate din Marea Britanie şi adaptarea elicopterelor Puma pentru misiuni navale. Forțele Navale Române, a treia categorie de forțe a Armatei României poate fi considerată cea mai complexă specialitate militară. Navele de luptă moderne sunt adevărate fortărețe dotate cu sisteme de armamente complexe, precum sistemele de rachete antinavă, tunuri cu tragere super-rapidă de diferite tipuri și calibre, instalații pentru lansarea torpilelor și sisteme pentru lansarea grenadelor reactive. Pentru ca armele să poată fi utilizate de marinarii militari cu succes, navele sunt dotate cu sisteme de comandă asistate de calculator, instalații de bruiaj, sisteme de luptă electronică și o multitudine de diferite sisteme radar.

Pentru ca toate acestea să funcționeze concertat cu scopul îndeplinirii misiunilor primite, o navă de luptă poate avea un echipaj format din 205 marinari militari (din care 18 ofițeri), cum este cazul Fregatei Ferdinand, sau 270 marinari militari (din care 25 ofițeri), cum este cazul Fregatei Mărășești. Forțele navale pot fi considerate a doua cea mai costisitoare componentă a Armatei României, după forțele aeriene, pentru că, odată realizată investiția de dotare cu necesarul de nave, acestea pot fi folosite perioade îndelungate, modernizările fiind realizate doar la sistemele de armamente, la cele electronice și radare. Forţele Navale au în dotare nave de luptă şi unităţi combatante aflate în subordinea Comandamentului Flotei. Astfel, pe mare, acţionează trei fregate din care două Tip 22, fregatele Regele Ferdinand şi Regina Maria şi una tip M, fregata Mărăşeşti.

De asemenea tot pe mare se află patru corvete, trei nave purtătoare de rachete, trei vedete torpiloare, patru dragoare maritime, un puitor de mine, precum şi divizionul de nave speciale. Pe fluviu acţionează trei monitoare, cinci vedete blindate şi 12 vedete fluviale grupate în două divizioane. O structură nouă în cadrul Forţelor Navale o reprezintă Grupul de Elicoptere, care are în compunere trei elicoptere IAR 330 Puma Naval, care pot opera de pe puntea fregatelor. În structura organizatorică a Forţelor Navele se află şi Centrul de Scafandri, Batalionul de Infanterie Marină, Centrul Radioelectronic şi Observare, Direcţia Hidrografică Maritimă, Baza Navală, Batalionul Stat Major şi Deservire, Centrul de Informatică, Centrul de Instruire, Simulare şi Evaluare, Centrul de Medicină Navală și Academia Navală „Mircea cel Bătrân”.

Misiunea de bază a Forţelor Navale Române este să apere interesele şi drepturile suverane ale României pe mare şi pe fluviul Dunărea, independent sau în cooperare cu alte forţe, în cadrul creat de aderarea la NATO şi UE. Forţele Navale sunt indispensabile pentru asigurarea suveranităţii maritime şi protecţiei resurselor maritime ale României și trebuie să apere şi să menţină accesul la mare al României şi să protejeze căile maritime de comunicaţii. Cel mai înalt comandament din structura de organizare este Statul Major al Forțelor Navale (SMFN), ce se află în subordinea directă a Statului Major General, atât din punct de vedere operaţional, cât şi administrativ. Structura operațională a SMFN este Componenta Operațională Navală, aflată sub comanda Comandamentului Operațional Întrunit. Comandamentul Flotei este structura aflată în subordinea administrativă a SMFN şi este subordonată Componentei Operaţionale Navale.

În noul cadru politico-strategic european România a promovat constant o diplomaţie navală activă, axată în principal pe cooperarea şi colaborarea cu flotele militare ale altor state, realizarea şi dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu flotele din Marea Neagră şi din bazinul mediteranean, precum şi pentru întărirea şi diversificarea acţiunilor internaţionale în domeniul militar. În acest sens, forţe şi mijloace din unităţile Forţelor Navale au participat în ultimii ani la numeroase exerciţii de antrenament atât de comandament, cât şi la exerciţii de antrenament în teren.

În acest moment Forţele Navale pun la dispoziţia NATO şi UE un pachet de forţe format din două fregate, o grupă de scafandri EOD şi o grupă de forțe speciale. Agenda internaţională a Forţelor Navale a inclus participările ofiţerilor la diferite reuniuni importante în străinătate și participarea navelor la diferite misiuni importante. Astfel, prezenţa constantă a unor nave din Forţele Navale la exerciţiile NATO organizate în Marea Mediterană, este dovada interesului deosebit acordat instruirii structurilor care fac obiectul ofertei de forţe.

Participarea la iniţiativele regionale şi exerciţiile bilaterale în Marea Neagră, au avut o contribuţie benefică la dezvoltarea relaţiilor bazate pe încredere şi de bună vecinătate. Cea mai importantă misiune internaţională la care Forţele Navale au fost prezente, este operaţia ACTIVE ENDEAVOUR, singura operaţie care se desfăşoară în baza prevederilor articolului 5 din Carta NATO. Nu trebuie uitaţi ca participanţi la diferite misiuni internaţionale nici scafandrii sau infanteriştii marini. Scafandrii sunt capabili să desfăşoare acţiuni militare în spaţiul maritim, fluvial şi terestru, pe comunicaţiile maritime şi fluviale, să apere obiectivele economice şi militare din zona economică maritimă exclusivă sau cele ordonate prin misiune în cadrul operaţiilor Alianţei.

Infanteriştii marini pot îndeplini cu succes atât misiuni convenţionale cât şi operaţii speciale cum ar fi: acţiuni de tip comando, recunoaşteri, interzicerea, intercepţia, escortarea sau controlul traficului fluvial. Pentru a-şi putea îndeplini misiunile în Delta Dunării, în zona lagunară şi de a lungul Dunării, puşcaşii marini sunt instruiţi pentru paza portuară şi paza obiectivelor de importanţă deosebită, pentru lupta împotriva desantului maritim, a desantului aerian, a grupurilor de cercetare-diversiune şi a grupărilor teroriste.

Şi dacă vorbim de reprezentare internaţională şi vizite, trebuie menţionată participarea Navei Şcoală „Mircea” la marşurile de instrucţie şi reprezentare pe mările şi oceanele lumii, având la bord studenţi de la Academia Navală „Mircea cel Bătrân” şi elevi de la Şcoala Militară de Maiştri a Forţelor Navale, „Amiral Ion Murgescu”. După anexarea Crimeii de către Rusia și izbucnirea războiului din Ucraina situația de securitate în regiune s-a deteriorat în mod constant, fapt care a determinat ca spațiul Mării Negre să facă parte din strategia NATO. Un alt motiv este, sigur, Rusia care încearcă să transforme Marea Neagră într-un lac rusesc. Însă NATO nu poate permite acest lucru, pentru că la Marea Neagră se află trei state membre ale alianței, România, Bulgaria, Turcia și doi parteneri importanți, Ucraina și Georgia. Geopolitica zonei impune adaptarea misiunilor viitoare ale Forţelor Navale pentru a putea răpunde cât mai bine noilor provocări asimetrice.

Astfel, Forţele Navale trebuie să fie capabile să acţioneze pentru protecţia mediului, căutarea şi salvarea pe mare, reducerea consecinţelor dezastrelor, diplomaţia navală, prevenirea contrabandei şi a traficului ilegal şi controlul activităţii în zona economică exclusivă, supravegherea căilor de comunicaţii, controlul pericolului de mine, interdicţia traficului terorist şi cu arme de distrugere în masă, protecţia infrastructurii maritime şi a căilor de comunicaţii, participarea la operaţii aliate, apărarea naţională dinspre mare.

Pentru realizarea obiectivelor şi angajamentelor militare pe care România şi le-a asumat în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, Forţele Navale au în vedere programe de înzestrare pe termen mediu şi lung. Sunt propuse sau se află în diferite stadii de derulare 6 programe majore de înzestrare: etapa a doua de modernizare a fregatelor Tip 22, realizarea sistemului de supraveghere maritimă, achiziţionarea a patru vânătoare de mine, achiziţionarea a patru corvete, realizarea unui sistem integrat de comunicaţii pentru Forţele Navale și a unui sistem de identificare amic-inamic. În prezent, Forţele Navale Române deși se află într-un stadiu de modernizare cu capabilități noi, este capabilă să acţioneze pe mare, în aer şi sub apă. Acestea dețin capacităţi de proiecţie în afara Mării Negre, constituind o forță importantă a statului român. Marinarii militari sunt adevărați navigatori aflați de strajă pe Marea Neagră și pe fluviul Dunărea pentru apărarea litoralului și granițelor țării.

Col (r) Antonio Marinescu