Gabriela Stanciu Păsărin

Scriitoarea Gabriela Stanciu Păsărin, s-a născut la 18 decembrie în 1950 în București, ca unic copil al unei familii de intelectuali – mama din Brăila și tatăl din Buzău. Cursurile primare le face la Școala nr.172 din cartierul Bucureștii-Noi, apoi urmează cursurile Liceului nr.6 – secția de uman. În paralel, urmează și cursuri de artă plastică, pictură-sculptură, la Școala de Muzică si Arte plastice. Încă de la vârsta de 15 ani să înceapă să scrie, poezie și proză. În 1967, la 17 ani devine membră a Cenaclului „George Călinescu” al Casei de Cultură „Modern Club”, unde continuă să scrie. În 1969, debutează în Revista „Țara visurilor noastre” a Liceului nr.1 din Oradea (înființată la 1 dec. 1937), unde publică pe parcursul anilor 1969-1971. În 1971 este admisă la Facultatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București. Ca studentă, face parte timp de doi ani din Colectivul de redacție al Revistei studenților arhitecți „Buletin A”, unde scrie diverse articole și reportaje. În 1973 obține Premiul I la Concursul de Reportaje, organizat de Asociația Studențească. După absolvirea Facultății de Arhitectură, își completează studiile urmând Cursul de Limbă Franceză la Universitatea Populară, obținând o diplomă de absolvire. În 1990 semnează grafica ziarului „Bună ziua!”. În 1991 se ocupă de grafica ziarului „Divertis”, unde face parte din Colectivul de redacție. În 1993 devine membru al Uniunii Arhitecților din Romania. În 2001 devine membru fondator al Ordinului Arhitecților din Romania. În 2003, înființează Firma „Proprio dell’Arte cu profil de arhitectură și editare. În 2006 face grafica pentru coperta volumului de versuri „Poeme” al scriitorului Gheorghe Duță Micloșanu, care va fi editat prin firma „Proprio dell’Arte”. În 2007 înființează „Biroul Individual de Arhitectură Gabriela-Aura Păsărin”.

Volume apărute:
2018 – AM FOST SAU NU? (vol,1) – roman
2019 – AM FOST SAU NU? (vol.2) – roman
– ELEGII DIN CAIETUL ALBASTRU – poezii
– NORA DIN SUFLET – roman
– TEO, DORA și TEODORA (vol.1) – roman
– EA ERA O FLOARE – povestea
2020 – TEO, DORA și TEODORA ediția a 2a – roman
2020 – IMAGINI DINTR-O CLEPSIDRĂ – proză scurtă

EXRTRASE DIN OPERĂ:
Fragment din romanul
Am fost sau nu? (vol. 1):

„…Marți 24 octombrie 1972 – În toate aceste zile, în care nu ne-am mai întâlnit decât întâmplător pe holurile școlii, arătam amândoi ca niște oameni bolnavi, deși ne purtam printre ceilalți, cât se putea de normal. Am constatat că din ziua aceea la bufet, ultima, n-am mai fost în stare să-mi mai storc nici o lacrimă, deși simt că-mi explodează sufletul și am o nevoie imperioasă să plâng. E ca și când, atunci când mi-a spus să nu plâng, Tudor mi-ar fi închis robinetul lacrimilor. Sunt împietrită. Astăzi, a venit la mine în atelier, cu aerul lui rece și indiferent, ca să-mi aducă aminte că eram invitați la Marina și Răzvan, niște prieteni comuni care stau la două blocuri de el. Invitația fusese făcută cu o săptămână în urmă. Era ocazia cu care, puteam să exersez intrarea în linia „normalității”, lângă Tudor ca, coleg. Ne-am întâlnit în fața blocului. Arăta foarte bine, dar și eu, căci suferința interioară îmi crea o anume aură care mă făcea să arăt mai bine ca de obicei. De altfel și Marina și Răzvan ne-au lăudat pe rând, dar și împreună, minunându-se ce pereche potrivită suntem. Am râs, am glumit, am băut, i-am lăsat să se bucure de iluzia că mai suntem încă o pereche. La întoarcere, am urcat la Tudor să bem cafeaua pe care n-o băusem la ei, și mai ales, ca un test pentru noua noastă relație colegială. În momentul în care m-a ajutat să-mi scot pardesiul și ne-am atins, totul, absolut totul a dispărut și n-a rămas decât iubirea noastră pe care tocmai încercam să o ucidem, izbucnind mai puternică decât o știam, mai aprigă, mai arzătoare. Ne-am mistuit, unul pe altul, cu disperarea condamnaților la moarte! Era târziu și nu ne puteam nici mișca, nici vorbi, nici gândi. Am stat așa un timp, nemișcați, într-o liniște apăsătoare în care parcă așteptam să murim, să dispărem așa, sau să ne salveze cineva. …” În principiu lucrurile între Mara și Tudor, erau clare. Rațional, hotărâseră de comun acord săși încheie acea relație fără viitor, dar să-și salveze de platitudinea ucigătoare a vieții, acea legătură specială, care însemna iubirea lor. În realitate, era foarte greu ca acest lucru să se întâmple așa cum îl imaginaseră, căci sentimentele nu se pot supune rațiunii decât înăbușindu-le. La acest lucru nu se gândiseră încă, motiv pentru care, orice apropiere îi copleșea, făcându-i să sufere. Ultima lor întâlnire fusese atât de devastatoare încât aproape îi speriase. Nevoia unuia de celălalt, crescuse parcă proporțional cu încercarea lor rațională de a o anihila. Câteva zile nu se mai văzuseră, dar era greu să nu se întâlnească pe holurile facultății și atunci, se străduia fiecare, să păstreze acea aparență de normalitate, de colegialitate, însă privirile îi trădau. Era un chin. Pe patru noiembrie se împlinea un an de la primul lor sărut, care declanșase tot ce-a urmat. Un an de iubire. Deși știa că nu trebuie să se întâmple așa, în adâncul sufletului, Mara aștepta un semn de la Tudor. Se întâmplă cu totul altfel decât în așteptările ei. Ca și când ar fi fost premeditat totul, Tudor îi apăru în față, de mână cu Vera, care era, cât putea ea de radioasă. Da, era un semn, unul dur. Luată pe neașteptate, Mara se agăță de privirea lui Tudor care, parcă voia să-i spună, „Să nu plângi!”. În ultima clipă, încropi la repezeală un zâmbet, răspunzându-i la salut, și dând colțul, intră repede într-un atelier gol, unde începu să zbiere pe tăcute, ca un animal rănit, fără glas. Și nu putea plânge! Nu mai putea! Tudor o făcuse special, nu ca să o incite ci ca s-o stingă, s-o oblige să-și înăbușe acel sentiment chinuitor. El era deja obișnuit să-și înăbușe sufletul. În cele din urmă, Mara înțelesese mesajul și hotărî că exact asta trebuia să facă. Instinctiv, ajunse la concluzia că dintr-o iubire, nu te poate salva decât o alta…”

Fragment din romanul Teo, Dora și Teodora:

„… La un moment dat, glasul șoptit a lui Teo, pluti prin liniștea care se așternuse. – Ai făcut vreodată baie în mare, noaptea? Cred că este o senzație indescriptibilă… Mă uimea iar. Teo era mereu imprevizibilă, în tot ce făcea. – Da, am făcut de câteva ori. – Singur? – Da, singur. Aici la Tuzla n-am venit decât singur. Și era adevărat, chiar dacă după cum mă privea de iscoditor, știam că nu mă crede. Idila cu Silvia nu începuse la Tuzla ci în București, nu mințeam. Continuă nonșalant: – N-ai vrea să mergem pe plajă? Sub luna asta plină, cred că acum, totul este mirific acolo. Era lună plină, exact ca în prima noastră noapte. Ne-am dus. Pe plaja pustie luna părea imensă, făcând ca marea să pară de argint si plaja ca un țărm de pe altă planetă. Era într-adevăr magic acel tablou în care tocmai pășeam împreună. Eram doar noi doi, rupți de orice realitate. Teo se dezbrăcase de tot ce avea pe ea, rămânând complet goală ca o silfidă în lumina lunii și luându-mă de mână, mă trase ușor spre ea, mângâindu-mă și dezbrăcându-mă în același timp și pe mine. Continuă apoi să mă tragă după ea în apă. Mă simțeam ca și atunci în seara în care mă făcuse al ei, incapabil să mă opun sau să fac altceva decât ce voia ea. Eram amândoi în apă, goi, îmbrățișați sărutându-ne și iubindu-ne, mângâiați si ocrotiți de marea care parcă împărțea acea iubire cu noi. Totul era magic, straniu și total. Alunecam unul în brațele celuilalt plutind și la propriu și la figurat în apa călduță, pierzându-ne unul în altul, ca vrăjiți, parcă nedorind să ne mai întoarcem vreodată la mal. O țineam în brațe privindu-i ochii voalați și gura senzuală întredeschisă, prin care parcă sufletul ei voia să iasă și să se îmbrățișeze definitiv cu al meu. Era de o frumusețe stranie. Parcă nu pe Teo a mea o țineam în brațe ci o plăsmuire a mării, care mă învăluia, mă amețea și mă înspăimânta totodată. Nu știu cât ne-am iubit acolo în mijlocul mării dar am ajuns acasă ca niște zombi, prăbușindu-ne unul în brațele celuilalt fără cuvinte, adormind nemișcați. Dimineață, trezindu-mă cu ea în brațe am iubit-o iar și iar, cu disperarea presimțirii că era pentru ultima dată în brațele mele…”

Versuri din volumul
Elegii din caietul albastru:

Atunci
Într-o zi,/ îmi voi lăsa/ trupul odihnindu-se/
pământului – leagăn,/ pornind nevăzută în patru
zări./ Voi fi atunci,/ pe malul mării în asfințituri/ și-n
foșnetul frunzelor de tei bătrân,/ în cântecul trist/
și-n dansul nebun/ și-n jocul copilului ce-ți iese în
drum,/ voi fi/ în atingerea mâinilor dragi mângâind/
și-n sufletul aceluia care,/ cel mai mult m-a iubit./

Invitație la dans
Da, Domnișoara dansează/ de atunci,/ încă mai
dansează,/ după ritmul fiecărei zile./ Iat-o, tocmai
sfârșind un reverance./ Face o piruetă lungă/ peste
gravitatea unor zile negre,/ un salt grațios/ peste
câțiva ani zbuciumați,/ improvizează/ pe o perioadă
incertă/ un pas la dreapta,/ altul la stânga,/ apoi,
intuind un moment mirific,/ se ridică într-un zbor
înalt/ după care,/ eschivând o cădere nefericită,/
încheie cu un gest straniu, final!/

Doina Bârcă