GALA GALACTION (16 APRILIE 1879 – 8 MARTIE 1961)

GALA GALACTION
(16 APRILIE 1879 – 8 MARTIE 1961)

„Pune un hotar, Stăpâne, nenorocirii noastre! Ajungă Sfinţiei Tale atâta jertfă! Ajungă atâta risipă. Atâta jaf la vulturi, din mana bietei ţări şi din carne anoastră”. („La Vulturi!” – Gala Galaction, 1912)

Această sfâşietoare rugă este rostită de bătrânul baci Dănilă, unul dintre personajele nuvelei „La Vulturi!”, rugă ce îşi păstrează valabilitatea de peste un secol şi devine emblematică pentru nefericita şi dramatica noastră soartă. Ar trebui rostită astăzi de întregul neam al urmaşilor getodacilor din carnea cărora se înfruptă atâţia „vulturi” străini şi autohtoni, ce şi-au însuşit hulpavi mana bietei noastre ţări. Cu această tulburătoare secvenţă am pătruns în opera lui Gala Galaction, „unul dintre poeţii de frunte ai prozei româneşti”, cum îl numeşte Mircea Zaciu în al său dicţionar „Scriitori români”. Grigore Pişculescu a desfăşurat timp de cincizeci de ani o prodigioasă activitate literară concretizată în volume de schiţe, nuvele, povestiri, romane, amintiri, însemnări de călătorie şi traduceri.
Pseudonimul Gala Galaction şi l-a creat în timpul unei călătorii cu trenul, ascultând glasul roţilor ce apare în mintea sa: „gála-gala; gála-gala”, ritmicitate căreia îi adaugă, conform modei timpului, terminaţia „(c)tion” de origine franceză, astfel că multă vreme numele i-a fost pronunţat Gala Galacsion, respectându-se sorgintea terminaţiei. Mai târziu s-a aplicat principiul fonetic al limbii noastre, astfel că acum pronunţăm cum se scrie – Galaction. Gala Galaction, pe adevăratul său nume Grigore Pişculescu, s-a născut în 16 aprilie 1879, în vatra „schitului Dideşti” de lângă Roşiorii de Vede, judeţul Teleorman (sat aşezat la confluenţa pârâului Tecuci cu râul Vedea), în familia arendaşului Nicolae Pişculescu şi a Chiriachiei (născută Ostreanu). A făcut şcoala primară şi elementară în satul natal şi la Roşiorii de Vede, liceul la Bucureşti, la „Sf. Sava”.
În 1899 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, dar în 1900 o părăseşte şi trece la Facultatea de Teologie. În 1909 îşi ia doctoratul în teologie la Cernăuţi; din acest an devine defensor ecleziastic; se preoţeşte în 1922.
Încă din 1896 îşi făcuse debutul literar în „Adevărul ilustrat” cu povestirea „Pe terasă”. Urmează o multitudine de colaborări la revistele „Viaţa socială”, „Literatură şi artă română”, „Revista idealistă”, „Viaţa românească”, „Rampa”, „Flacăra”, „Facla”, „Înfrăţirea”, „Cronica” ş. a. În 1914 are loc debutul editorial cu volumul „Bisericuţa din răzoare”.
După 1919 îmbracă „bluza luptei revoluţionare a proletariatului” publicând articole în „Socialismul”, „Tineretul socialist”, „Chemarea”, „Luptătorul”, „Cuvântul liber”, articole pe care le strânge în volumele „O lume nouă” (1919) şi „Răboji pe bradul verde” (1920).
În perioada interbelică a colaborat la „Viaţa românească”, „Dimineaţa”, „Adevărul literar şi artistic”, „Revista fundaţiilor regale” ş. a. A călătorit în Ungaria, Grecia, Orientul Apropiat, Italia. Impresiile şi trăirile din timpul călătoriei la „locurile sfinte” constituie cuprinsul volumului „Scrisori către Simforoza – În Pământul Făgăduinţei” din 1930. În aceeaşi perioadă interbelică tipăreşte: 1924 vol. „Toamne de odinioară”; 1928 „Caligraful Terţiu”; 1930 „Roxana”; 1932 „Papucii lui Mahmud”; 1933 „Doctorul Taifun”; 1935 „La răspântie de veacuri”. În 1943 publică piesa de teatru „Riţa Crăiţa”; în 1938 realizează, împreună cu preotul Vasile Radu, versiunea românească a Bibliei. În aceleaşi decenii este profesor de teologie, militant democrat şi antifascist.
După Al Doilea Război Mondial activează susţinut în paginile presei postbelice: „Victoria”, „Veac nou”, „Jurnalul de dimineaţă” etc; colaborează la „Scânteia” şi „România liberă”; prezidează mitinguri, ţine conferinţe în diferite oraşe. În 1946 este deputat în Marea Adunare Naţională, vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1946). Din 1947 este membru al Academiei. În 1954 a primit „Ordinul Muncii” clasa I. Din cauza unei congestii cerebrale suferite în 1955 îşi petrece ultimii ani din viaţă în inactivitate. S-a stins în 8 martie 1961 la Bucureşti.
Întreaga operă a lui Gala Galaction este traversată de spiritul iubirii de oameni, al carităţii şi al toleranţei, spirit alimentat de doctrina evanghelică.
Povestirile sale îmbrăţişează dureri şi frământări omeneşti, puternice conflicte sociale şi morale, care scot în evidenţă personaje înzestrate cu exemplară tărie sufletească şi frumuseţe morală aparte.
Una dintre capodoperele scriitorului şi ale nuvelisticii româneşti, în general, este nuvela „De la noi la Cladova”, care înfăţişează zbuciumul sufletesc al popii Tonea care se zbate între dorinţa de a-şi împlini iubirea pentru Borivoje şi conştiinţa căderii în păcat. Nu uită că este slujitor al Domnului şi că tânăra sârboaică este soţia jupânului Traico. Borivoje se îmbolnăveşte din cauză că popa nu răspunde iubirii ei înflăcărate. În clipa ultimă a vieţii, Borivoje îşi mărturiseşte dragostea într-o spovedanie făcută popii la pieptul căruia moare într-o unică îmbrăţişare mistică – prima şi ultima pe care şi-a permis-o preotul dominat de o morală exemplară.
O altă capodoperă este nuvela „La Vulturi!”, care înfăţişează o pagină din trecutul zbuciumat al poporului nostru, evenimentele dramatice narate de autor petrecându-se pe fundalul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din anul 1821. Într-o zi cu soare dulce şi pace adâncă, în satul de pe malul Iablanicioarei, de la poalele Scripetelui, munţii în care în care-şi aveau cuiburile vulturii stăpânitori ai văzduhului, cade ca un trăsnet vestea că în sat au năvălit turcii.
Agripina, fata cea mai mică a starostelui ciobanilor de pe Scripete, îşi ia cei trei copii şi începe să urce pieptiş muntele, căci trebuie să-i anunţe pe ciobani de grozăvia ce a căzut peste sat. Povara este grea, deoarece copiii obosesc şi trebuie să-i ducă pe rând în cârcă, pe Măriuca şi pe Vlad; pe cel mic, sugar, îl duce în şorţul prins la brâu. Ajunsă în Valea Brăcinelului, îşi dă seama că nu-l mai poate căra pe Păunaş şi-l ascunde într-o căpiţă de fân, continuându-şi drumul până la stână. Ciobanii îşi dau seama de nenorocirea abătută asupra lor după gesturile disperate ale Agripinei, care „avea umbletul şi schimele unei nebune”.
Ciobanii pun la adăpost oile, singura lor avere, şi apoi coboară în poiană pentru a-l lua pe cel mic. În apropierea căpiţelor văd şorţul Agripinei şi scutecele sugarului, toate sfâşiate şi pline de sânge. Păunaş fusese devorat de vulturi!
Nevinovata jertfă a nepotului se adaugă unui lung şir de suferinţe îndurate de-a lungul vieţii: de trei ori agoniseala i-a fost distrusă de năvălitori, ginerele era în oastea lui Tudor, fiica lui cea mică îşi creştea singură cei trei copii şi ducea povara gospodăriei. Singura speranţă era ajutorul dat de Dumnezeu, căruia îi înalţă ruga sa tragică şi simbolică, ce aminteşte mileniile din viaţa zbuciumată a înaintaşilor getodaci. Cei mai cumpliţi „vulturi” au fost romanii, cărora le-au urmat alte cârduri de păsări răpitoare ce s-au înfruptat din truda neamului său paşnic şi cuminte. Moş Dănilă, ca personaj, întruchipează spiritul de jertfă pe altarul libertăţii neamului, răbdarea, tenacitatea, tăria de caracter, ataşamentul faţă de familie, puritatea sufletească, hărnicia neamului din care se trage. Demnă urmaşă a tatălui său, Agripina este soţie credincioasă, mamă iubitoare, femeie harnică, puternică şi curajoasă, reprezentând astfel pe înaintaşele noastre din rândul cărora s-au ridicat cândva Amazoanele.
Nuvela „Lângă apa Vodislavei” aduce în prim plan demnitatea umană, demnitatea unui cioban care fusese grav jignit de un negustor bogat, care îl pusese să tragă la jug. Răzbunarea ciobanului este crâncenă: îl omoară pe negustor nesuportând umilirea de cândva.
Nuvela „Gloria Constantini” este considerată de G. Călinescu „o nuvelă solidă”, care denunţă consecinţele grave, tragice ale demenţei declanşate de foamea de aur trăită de Constantin, fiul românului Tudor Fierescu şi al unei turcoaice, familie din zona cosmopolită a Dunării, Corabia. Fire neliniştită, Constantin este un aventurier mereu în căutare de aur şi amor. Merge până acolo cu nesăbuinţa încât atrage pe soţia fratelui său vitreg într-o relaţie intimă. Pe ea o cheamă când găseşte o comoară, dar este descoperit de fratele vitreg pe care îl omoară. Cei doi trec Dunărea în Bulgaria, dar sunt ucişi de grănicerii bulgari, crima şi păcatul fiind astfel crunt pedepsite, conform normelor morale ale preotului membru al unui tribunal ecleziastic. Scriitor realist cu accente veriste (verism – curent apărut în Italia sec. XIX ca variantă a naturalismului francez), Gala Galaction surprinde realitatea istorică şi socială a vremii sale sau a unor timpuri apuse, dar rămase în conştiinţa poporului de la care le-a preluat prin istorisirile ascultate în copilărie. Împletind aceste reminiscenţe cu observaţiile directe ale unor acute frământări şi reflecţii, autorul creează impresionante scene ale luptei de clasă sau ale zbaterii sufletului uman între virtute şi ispită. Tot o ispită devoratoare – bogăţia şi faima – trăieşte şi personajul nuvelei „Moara lui Califar”, Stoicea, care, pentru a le obţine, face pact cu diavolul. Stoicea, „Flăcău chipeş şi curajos”, „stejar în port, oţel în braţ”, adevărat Făt-Frumos, merge la moş Califar, morarul, ca să se „procopsească” şi văzând că acesta (întruchipare a Diavolului) nu-i poate procura avere decât în vis, îi sfarmă ţeasta, apoi se aruncă în iazul morii, pavat cu oase omeneşti (dovadă că şi alţii sfârşiseră în iaz neîndurând mizeria şi sărăcia şi neputând trăi fericirea doar în vis). Această nuvelă se înscrie în categoria creaţiilor fantastice, deoarece moş Califar este un vraci ce trăieşte la moara părăsită de trei sute de ani „o viaţă blestemată şi sunt afurisit să nu pot să mor decât omorât”. Stoicea împlineşte destinul: „ţine atunci! Creierii vrăjitorului se sleiră pe pod”.
Tot în sfera fantasticului se înscrie şi acţiunea nuvelei „Copca Rădvanului”. Mură Lăutarul este îndurerat că domniţa Oleana se mărită şi obţine favoarea de a-i însoţi pe însurăţei la drum. Atunci se întâmplă ceva diavolesc: „Rădvanul zbura pe cale. Şirag de rădvane şi butci veneau pe urmă… Dar, când au ajuns unde e astăzi Copca, pământul a pierit… şi rădvanul miresei şi alte două-trei s-au dus în apa Oltului, în Copca Rădvanului”… Apele Oltului săpaseră malul pe dedesubt… necurat lucru… Vioara lui Mură şi Oleana a ţâşnit din Olt în văzduh „şi a luat foc şi zbura pe apă şi ardea cât o căpiţă şi cânta şi juca”. După ce Oltul este dezvrăjit, morţii ies afară. Mură şi Oleana au pe cap, în chip de cununii, două căldări sparte, bătute cu piroane.

Romanul „Papucii lui Mahmud”, considerat mai degrabă o parabolă pe ideea cosmopolitismului religios, aduce în prim plan o problemă de conştiinţă. Un pantofar făptuieşte în stare de beţie un omor asupra unui prizonier turc, în 1877, fără a suporta consecinţele penale ale crimei. Cuprins de remuşcări, nu-şi află liniştea sufletească decât după ce cutreieră întreaga peninsulă balcanică, confecţionând încălţăminte pe care o dă de pomană tuturor desculţilor pe care îi întâlneşte. Ajunge la perechea o mie exact când păşeşte în Turcia, unde moare cu sentimentul de a îmbrăţişa, într-un extaz ce îl fericeşte, picioarele turcului ucis, străpunse de cuie şi de a primi binecuvântarea mâinilor aceluiaşi, de asemenea, marcate de stigmatele crucificării.
Pantofarul este înmormântat de un prieten turc din Constantinopol în cavoul familiei, aşa cum românul îngropase victima sa în cavoul familiei sale.
Această creaţie transmite ideea că schisma între confesiuni este un nonsens şi că fiecare om se poate mântui.
Gala Galaction rămâne în literatura noastră un povestitor iscusit, creator de viaţă, un analist al pasiunilor dotat cu un mare simţ al dramaticului, făuritor de scene memorabile. Ceea ce îi particularizează în chip izbitor eposul şi întreaga operă este faptul că toate relatările evoluează pe un amplu fond liric, poematic. Prozatorul scrie întotdeauna cu o totală participare intelectuală şi afectivă, rămânând un povestitor subiectiv, indiferent dacă formula este a povestirii, a nuvelei sau a romanului.
Nota de subiectivitate este potenţată de frecventele descrieri de natură, fiind, evident, un îndrăgostit de peisaj, aidoma unui pictor însetat de culoare, de pitoresc. Realizează astfel tablouri de natură care încântă prin eleganţa şi graţia desenului, prin prospeţimea cromatică, suavitatea nuanţelor şi inventivitatea combinării formelor. Receptiv la toate frumuseţile firii, pretutindeni creează adevărate feerii.
Peisajul rămâne un fascinant decor ce răspunde nevoii de feeric, de vis şi de stilizare a prozatorului cu chipul său de patriarh, cu impunătoarea sa barbă evocatoare a chipului lui Leonardo da Vinci sau Lev Tolstoi.
Despre impresionanta sa operă au scris: D. Caracostea, Felix Aderca, N. Iorga, Perpessicius, T. Vianu, O. Papadima, P. Constantinescu, C. Cioproga, Ov. Crohmălniceanu, Adriana Nicoliu, Dinu Pillat, G. Călinescu.
Opera lui Gala Galaction rămâne o lectură ce impresionează profund pe iubitorii de literatură de toate vârstele.

FLOAREA NECŞOIU