GÂNDURI DE ZIUA CRUCII

GÂNDURI DE ZIUA CRUCII

„Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă” (Mt. XXIV, 30).
Sfintei Cruci, care a devenit un obiect sacru, obiect de închinare, Biserica i-a rânduit două sărbători: ziua de 14 septembrie – înălţarea, şi a treia duminică din sfântul şi marele post.
Când spunem post, mai întâi ne aducem aminte de chinurile şi de moartea cea amară a Domnului nostru Iisus Hristos, moarte de bunăvoie pentru păcatele noastre „şi încă moarte pe cruce” (Filipeni II-8). Mântuitorul pe lemnul crucii a fost pironit în cuie, răstignit între doi tâlhari, preamărit şi încununat de jidovi cu cununi de spini, bătut şi scuipat, adăpat cu fiere. A fost târât în faţa nedreptei şi partinicei judecăţi cu nedrepţii şi cu cei fărădelege în aceeaşi osândă, bătut la stâlp şi fără de milă răstignit.
Această cruce o cinstim astăzi, Crucea care a biruit moartea şi a dat viaţă tuturor.
Crucea, de fapt, a fost închipuită şi înainte de Hristos; în Vechiul Testament era prefigurată prin semne, metafore sau obiecte; altar, toiagul lui Aaron, toiagul lui Moise, semnul lui Iezechiel, stâlpul pe care Moise a ridicat şarpele de aramă, binecuvântarea fiilor lui Iosif.
La Iezechiel IX, 46 este prezentat însuşi semnul scriptic al ei care a fost descoperit proorocului. Acest semn reprezintă ultima literă a alfabetului ebraic – tau – care ar fi ca acest semn +.
În limbile semite el apărea sub patru forme:
Crux imissa: +
Crux comissa: T
Crux decusata: X
Crux simplex: I
Desigur, crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos este crux imissa, ţinând cont de poziţia indicată de evanghelii (mâinile şi picioarele pironite, tăbliţa în cele trei limbi cu vina scrisă a Mântuitorului).
Cuvântul cruce are două înţelesuri:
a) Sensul propriu – este povara lemnului pe care l-a purtat Mântuitorul pe umeri (Ioan XXI, 17-19), cele 14 căderi sub cruce, lemnul pe care a îndurat supliciul, lemnul ce a auzit cele şapte cuvinte de pe cruce (Mt. XXVII, 32):
1. Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Lc. XXVII, 32)
2. Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai. (Lc. XXIII, 43)
3. Femeie, iată fiul tău! Iată mama ta! (Ioan XIX, 26-27)
4. Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Mt. XXVII, 46)
5. Mi-e sete! (Ioan XIX, 28)
6. Sfârşitu-s-a! (Ioan, XIX, 30)
7. Părinte, în mâinile tale încredinţez duhul meu (Lc XXIII, 46).
Acest lemn a fost ascuns de iudei care au dat bani mulţi soldaţilor ce păzeau mormântul (Mt. XXVIII, 12) şi tăinuit a rămas aproape 300 de ani până când Constantin, întâiul împărat creştin, prin minunată vedenie pe cer (in hoc signo vinces) a poruncit căutarea ei, dar au fost găsite şi ale tâlharilor şi prin minunea învierii unei fecioare s-a cunoscut care este „fericitul lemn”.
Era în zilele împăratului Constantin cel Mare şi a patriarhului Macarie ce spre a fi în văzul tuturor a ridicat-o în ziua de 14 septembrie 311, la care toată mulţimea a strigat: „Doamne, miluieşte-ne!” şi de atunci până în ziua de azi acest praznic al Înălţării Sfintei Cruci este ţinut cu pioşenie de toţi măritorii creştini.
b) Sensul figurat: „Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”. (Mc VIII, 34)
Fiecare om are suferinţa lui de purtat, are o cruce mai· grea sau mai uşoară, dar nimenea nu poate duce crucea pe care a dus-o Hristos – păcatele tuturor oamenilor – spre a surpa peretele despărţitor al vrajbei.
Astfel devine – ceea ce în vechime era un instrument de ocară, de necinste şi de tortură, pedeapsă pentru criminali, beţivi, tâlhari, lacomi şi blestemaţi (Deut XXI, 20-23) – mijlocul de împăcare a oamenilor cu Dumnezeu, al înfrățirii tuturor oamenilor, căci Hristos este pacea noastră „… şi să-i împace cu Dumnezeu uniţi într-un trup prin cruce, omorând prin ea vrăşmăşia” (Ef II 14-16). Din momentul jertfirii lui Hristos, crucea devine „Crucea Domnului” (Gal VI, 14), „Crucea lui Hristos” (I Cor I, 17 – Gal VI, 12).
Sf. Ap. Pavel arată că prin cruce s-a împăcat cerul cu pământul: „El să împace cu sine toate, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Col I, 14-20). Jertfa de pe lemnul crucii şi-a dat roade prin propovăduirea apostolilor care au fost primii întemeietori de Biserici.
Încă dintru începuturi ea nu a fost cinstită şi preţuită de toţi într-un fel, cei ce o cinsteau erau prigoniţi (Gal VI, 12), unii se sminteau în ea şi se purtau ca vrăşmaşi ai crucii; despre aceştia apostolul zice: „Căci mulţi despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea (Filip III, 17-19). Aceştia din urmă sunt de două feluri: închinătorii ei, dar care o tăgăduiesc cu faptele şi o înjură, şi cei eretici care o socot idol sau chip cioplit”.
În altă parte Sf. Ap. Pavel vorbeşte despre roadele şi binefacerile crucii precum şi de efectele asupra celor ce nu cred: „Cuvântul crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor I, 18).
Pentru Iisus Hristos crucea n-a fost numai obiectul pătimirii şi altarul jertfei sale, ci a fost şi mijlocul proslăvirii Sale în firea omenească cu care a pătimit: „Părinte proslăveşte-Mă acum la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan XVII, 5).
În drumul spre Emaus lui Luca şi Cleopa le zice: „Au nu trebuia să pătimească acestea Hristos ca să intre în slava Sa?” (Lc XXIV,16).
De aceea se cuvenea – zice sf. Atanasie cel Mare – şi era potrivit să moară pe cruce pentru noi şi e dreaptă socotinţa că mântuirea tuturor nu se putea desăvârşi decât prin cruce, asta pentru că nu s-a făcut nevăzut nici pe cruce.
„Multe sunt – zice sf. Ioan Hrisostom – simbolurile crucii care este trofeul biruinţei: simbolul înfrângerii a ajuns al biruinței; în locul Evei, Maria, în locul lemnului cunoştinţei binelui şi răului, lemnul crucii; în locul morţii lui Adam, moartea lui Hristos. Diavolul a biruit pe Adam printr-un pom, Hristos a doborât diavolul la pământ prin cruce, un lemn a ascuns gol pe cel robit, dar alt lemn a arătat tuturor din înălţime, gol, pe cel învingător…”.
Acestea le-a săvârşit pentru noi crucea care este trofeu contra demonilor, sabie contra păcatului, sabie prin care Hristos a străpuns şarpele.
Crucea este voinţa Tatălui, slava Unuia Născut, bucuria Duhului, podoaba îngerilor, siguranţa Bisericii, lauda lui Pavel, zidul sfinților, lumina întregii lumi.
Căci după cum când cineva aprinzând lumina într-o casă unde este întuneric şi ţinând-o dreaptă, alungă întunericul, tot astfel când lumea era cuprinsă de întuneric, Hristos a aprins ca pe o lumină crucea şi ţinând-o dreaptă a risipit toată întunecimea pământului. Şi după cum lumânarea are sus în vârf lumina tot astfel şi crucea a avut în vârf strălucind pe Soarele Dreptăţii. Mai departe zice acelaşi sfânt părinte: prăzile de război sunt atârnate sus în vârful crucii, căci după cum un împărat viteaz, învingând într-un război greu pune în vârful trofeului cuirasa, scutul şi armele tiranului şi ale celor învinşi, tot astfel şi Hristos învingând în războiul contra diavolului a atârnat în vârful crucii ca pe un trofeu toate armele lui: moartea, blestemul, ca să vadă trofeul toţi şi puterile de sus care sunt în ceruri, şi oamenii de jos care sunt pe pământ şi chiar demonii răi care sunt învinşi.
Sfântul Maxim mărturisitorul zice despre cei ce vor să urmeze cu crucea lor pe Hristos: „Simon se tălmăceşte ascultare; Cirenean promptitudine. Deci tot cel ce este gata spre ascultarea Evangheliei şi suportă bucuros mortificându-şi mădularele de pe pământ, ostenelile pentru virtute prin filozofia făptuitoare s-a făcut un Simon Cireneanul. El cultivă virtutea de bunăvoie, căci are pe umeri crucea şi urmează pe Hristos manifestând o vieţuire după Dumnezeu şi cu totul retrasă de la cele pământeşti”.
Revenind la primul înţeles al crucii socotim că nu numai cuvântul crucii care este puterea lui Dumnezeu, ci însăşi crucea materială şi semnul care şi-l fac creştinii săvârşesc…o lucrare, o mărturisire de credinţă.
Crucea este nelipsită din viaţa creştinilor, o vedem peste tot, în biserici, pe turnurile bisericilor, pe casele creştinilor, la intrarea în sate sau oraşe, în intersecţii, la căpătâiul de veci, ea nefiind numai un simbol al suferinţei ci şi un mijloc de mântuire şi proslăvire cu sfinţii. Crucea este arma cu care Hristos a dezbrăcat începătoriile demonice pe care le-a dat ocară în văzul tuturor (Col. II, 15). Zilei de astăzi marele Ioan Gură de Aur îi adresează cuvintele: „Astăzi Domnul nostru Iisus Hristos este pe cruce şi noi sărbătorim ca să aflăm că ea este sărbătoare şi prăznuire duhovnicească. Mai înainte crucea era nume de condamnare, dar acum a ajuns un lucru de cinste, mai înainte era simbolul osândirii, iar acum este temeiul mântuirii. Crucea ne-a ajuns pricină a mii de bunătăţi, crucea ne-a eliberat de rătăcire, crucea a luminat pe cei ce stăteau în întuneric, crucea ne-a împăcat cu Dumnezeu pe noi care ne războiam cu El, ne-a făcut ai Săi pe noi care eram departe de El, ne-a făcut să fim aproape de El. Crucea a ajuns distrugerea duşmăniei, crucea a ajuns siguranţa păcii, vistieria miilor de bunuri date nouă. Din pricina crucii nu mai rătăcim în pustietate căci am cunoscut calea cea adevărată, nu mai locuim în afara palatelor împărăteşti, căci am găsit uşa, nu ne mai temem de săgeţile cele aprinse ale diavolului căci am văzut izvorul. Datorită crucii nu mai suntem în văduvie, căci am primit mirele, nu ne mai temem de lup căci avem pe Păstorul cel Bun, din pricina crucii nu mai tremurăm în faţa tiranului …”. Biserica noastră numeşte crucea „armă asupra diavolului” şi „păzitoare a poporului Său”, altarul pe care Hristos s-a jertfit pentru răscumpărarea lumii, altarul „de mare sfinţenie” fiind uns cu ungere sfântă (Isaia XXX, 25-26), deoarece noi, creştinii, când i ne închinăm, nu lemnului, aurului, argintului, într-un cuvânt nu materiei ne închinăm, ci noi cinstim chipul crucii gândind la Iisus Hristos cel răstignit, că de ar fi lemn sau aur sau argint în alt chip creştinii nu i se vor închina.

Iar preoţii când slujesc liturghia sau botează, sau vlădicii când hirotonesc preoţi ori diaconi, tot prin cruce le plinesc acestea. Crucea este străjerul nostru închipuind-o la orice început de rugăciune, de lucru, înainte de culcare etc.
În legătură cu felul în care se face semnul Sfintei Cruci, vechile cazanii învaţă: „orice creştin adevărat are lângă sine pururea Sfânta Cruce. De aceea să nu o facem îndărăpt şi schimonosit cum mulţi din creştini sunt cari nu ştiu nici crucea să-şi facă, ci când vor să-şi facă cruce, numai ce mătăhăesc cu mâna cum ar amăgi oarece; dar aceea nu este cruce, ci o jucărie. Că ce cruce este aceea când îşi pune mâna nici întrun umăr, nici într-altul, nici în frunte, nici în pept? Ci se cade să ştie tot omul creştin, într-acest chip să-şi facă cruce: întâi să-şi împreune trei degete ale mâinii drepte pentru Sfânta Treime: degetul cel mare şi cu cele două care sunt lângă dânsul. De aicea întâi să puie pe frunte, a doua oară la pântece, a treia oară la umărul drept, a patra oară în umărul cel stâng – deci când faci aşa atunci închipuieşti cruce cu adevărat. Şi acuma care este tâlcul crucii? Când ne punem mâna în frunte şi de acia o pogorâm la pântece noi zicem că Domnul nostru Iisus Hristos a fost şi este Dumnezeu adevărat, iar pentru spăşenia noastră a pogorât din ceriu jos pe pământ şi de pre pământ s-a pogorât încă şi mai jos adică în iad de unde a scos sufletele ce se munceau. După aceea când punem mâna în umărul drept şi d-aicea pe cel stâng atuncea noi zicem că dacă a scos sufletele drepţilor din iad, s-a suit iar la ceriu şi a şăzut de-a dreapta Tatălui şi iar va veni judecător a toată lumea de va pune drepţii de-a dreapta, iar păcătoşii de-a stânga. Pentru aceea ne rugăm să nu ne puie de-a stânga ci să ne învrednicească să stăm de-a dreapta cu drepţii.
Aceasta închipuieşte crucea când o facem pe feţele noastre” (Cazania lui Varlaam, 1643).
Semnul sfintei cruci să-l facem cu evlavie, cu smerenie, să biruiască puterea Ei în noi, puterea Celui ce s-a răstignit pe ea şi care locuieşte în ea şi poate face şi acum minunile ce s-au făcut în vremile de demult.
Păcatul acestui veac este lăcomia trupului, a lumii acesteia care ţine în strânsoare inima şi mintea noastră să nu putem cugeta că ori de ce neam am fi, ori împărat ori sărac, ori slugă ori stăpân, ori episcop ori cel din urmă închinător, într-un chip vom muri, în pământ vom merge şi de lut ne vom face (Facere III 19), vom fi goi şi smeriţi, fără să ne folosim unul altuia cu nimic, nici frate la frate, nici părinte la fiu, nici o putere a acestei lumi nu va stăpâni acolo. Iar dacă, văzând închinarea noastră ereticii, procleţii, tricleţii şi cei ce s-au făcut anatema şi marantă ne ocărăsc şi ne batjocoresc râzând de noi şi întru nimic socotindu-ne, să urmăm pilda Aceluia, care pe cruce înaintea noastră mai multe decât acestea a îndurat rugându-se Părintelui Său: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Lc. XXIII, 34).
Ci tu, Sfântă Cruce pe care te cinstim azi, ajută-ne să ne învrednicim a sta de-a dreapta Înfricoşătorului Judecător împreună cu sfinţii Săi şi cu dânşii să dobândim cinstea binelui de veci întru împărăţia cerului pentru mila şi iubirea Sa de oameni a Domnului nostru, Carele este lăudat şi mărit în veci şi întru anii nehotărâţi, nesfărşiţi şi netrecuţi. Amin!

TEOFIL BRADEA
Din volumul „Carte tristă și-ncâlcită“, Editura „Piatra Seacă“, 2009