Gnomul carpatin

„La noi au rămas amprentele originale…„

Ce să fie această expresie ca denumire, menţionată ori dezvoltată în diverse publicații? Este o creatură mitică, subterană, apropiată de elementele ancestrale ale pământului. Se spune că ar fi un spirit despre care se crede că locuieşte în interiorul pământului, păzind bogățiile lui ascunse. Ca nume, ar proveni din zona franceză, gnomè. Că el, produs al pământului, la atingerea razelor de soare se transformă atunci când anumite condiții converg consensual, în stare de stană de piatră, e o concluzie a celor care nu cred în această magnifică dăinuire pământească. Alteori, se transportă spre alte zări de nepătruns ochiului uman sub alte forme care nu pot fi observate imediat, dar care veghează.

În sens literal, cuvântul a fost fabricat de Paracelsus în anul 1541. Acest nume a fost dat unor pitici diformi, supranaturali, care după părerea cabaliştilor locuiesc în pământ, unde păzesc comori. Femeile lor se numesc gnomide.

Gnomii carpatini pot fi întâlniți de cei care cutreieră Carpații, îndeosebi îi observă cutezătorii munţilor; aceia care, cu un rucsac în spate şi puține merinde, admiră din plin frumuseţile naturii, trăiesc cu şi prin ea. Pe unul l-am întâlnit şi eu; fără a interacționa (la început), pentru bunul motiv că ei, gnomii, aparţin unei lumi continue şi unitare, că sunt legaţi de pământ, de planeta noastră, faţă de alţii care au evadat spre alte lumi.

Că noţiunea de gnom nu este într-un anume sens considerată a fi autohtonă şi că pentru început, spre a trezi interesul cititorului, oarecum am împrumutat-o poate fi scuzabil. Pentru acest teritoriu, în limitele graniţelor noastre extinse şi nu numai, apreciez că acest personaj este eternul PELAGEU – un fel de pelasg, apropiat ori izvorât din Gea şi scoborâtor din zeii DACI. El, acest PELAGEU, este pogorâtor din munte pentru că ancestral a fost legat de marea Sarmatică.

E indiscutabil că această problemă a fost trecută într un fel de derizoriu printr-o „incantaţie” media consistentă, cum ar fi „Noi trăim în interiorul unei sfere artificiale”, sau „cel mai mare secret al sistemului nostru solar”, Luna, a fost un asteroid, transformat într-o navă spaţială extraterestră acum 14.000 de ani, sau că Dacii au ajuns primii pe lună, Iisus, marele iniţiat din Dacia, urmaşii lui Noe, pelasgii din Retezat etc.

Putem construi oricâte module pentru perioade, asupra cărora nu avem decât izvoare istorice indirecte ori colaterale.

Dar o întâlnire cu un omuleţ, dăinuitor peste milenii, nu poate fi decât o sursă uluitoare de informaţii pe care deocamdată nu le avem, dar care, pentru unii dintre noi, stătători pe acest pământ străvechi, punctiform, ni le prezervăm, considerăm că ne aparţin şi ne sunt la îndemână.

Într-o dimineață târzie, spre prânz, eram pe un versant al muntelui Rarău, iar la o oarecare distanţă, pe un meterez, cred că era un fel de om; am avut impresia că surâdea. Nu avea mai mult de 1,60 m înălţime, se afla la circa 20-25 m distanţă de mine. Ca îmbrăcăminte avea un fel de „geacă” din lână, pantaloni (ițari) tot din lână, opinci în picioare şi o cuşmă de oaie pe cap. Avea o barbă colilie, iar mâinile neverosimil de mari. Ochii lui erau ceva ce nu poate fi explicat. O combinaţie între ochi de sticlă şi o flacără care îţi pătrunde până în străfundul sufletului şi te hipnotizează, te transformă numai din privire în sclavul său, în sclavul său mental şi mnemonic. „Discuția” a fost destul de scurtă, apreciez acum, fără grai, numai telepatic, dar, derulând episoadele, a fost întinsă pe milenii.

„Ce trebuie să ştii este faptul că civilizaţiile terestre parcurg cicluri de 10.000 de ani (ai voştri) şi la sfârşitul acestei perioade se parcurge traiectoria de la, să spunem, „sălbatici”, „primitivi” până la stadiul de a interacționa la nivel galactic”. Aşa a debutat „discuția”.

„Dar Atlantida (Insula lui Atlas), fiind pomenită tangențial de către Platon, Timaios ori Critias?” „Versiune: pe care v-aţi însuşit-o este o localizare a ei între Gibraltar s Grecia de atunci. Vechii descriptori, cei de mai sus, nefiind contemporani cu această civilizaţie, au preluat informații orale; oricum toate vagi”.

Cel mai aproape de adevăr (şi el însă foarte departe Teopompus din Chios descrie ca fiind un ţinut în ocean (Marea Mediterană n.a.) numit Meropis. Regele Midas Frigiei arată că aceşti atlanți aveau talia dublă faţă de cea a oamenilor obişnuiţi. Locuiau în cetăți uriaşe, aveau armate de milioane de luptători, putând ocupa orice teritoriu.

Mai târziu, Francis Bacon descrie o societate utopică pe care o fixează în America. Între atâtea ipoteze, eu pot să-ți clarific simplu această poveste. Atlantida se întinde din nordul Africii actuale, Spania, Orientul Mijlociu Anglia, până spre țările nordice dar actuala civilizație le ignoră.

Atlanții, cum le spuneţi voi, erau de două categorii, cei corpolenți, vânjoşi, luptători, care făceau parte din „masa muncitoare” care depăşeau adesea 2,5 m înălţime, puânda ridica uşor 5-600 kg şi cei de talie în accepțiunea noastră normală, până la 1,75 m”.

„Unde era reala diferenţă? Primii puteau căra greutăți uriaşe, dar nu puteau construi, cei uriași erau de fapt supușii celor mici”. Cei din urmă, cu ajutorul minții, adunându-se în grupuri coagulative, puteau muta din loc greutăți imense. Aşa au luat fiinţă primele piramide (cele vechi), Zidul Uriaș de apărare din Oceanul Atlantic, contrucțiile din Bucegi, Stonehenge. Ultimul are 30 de blocuri imense de piatră (multiplu de 6). A fost construit cu 3.000 ani în.Ch (de fapt cu mult mai mult), data fiind departe de adevăr. Nu este nici opera Druizilor, cum nici cele menționate mai sus nu au ca date de referinţă cele câteva mii de ani î.Ch.

În realitate, atlanții reprezintă o secvenţă temporală terestră în care o societate, amplu răspândită pe cel puţin trei actuale continente, şi-a dezvoltat capacităţile tehnologice, într-o confrerie de tip binom; uriaşi forţă brută şi «piticii» ca forță psiho-mentală. Au reuşit să lase urme, uriaşii au «dispărut» sub pământ, «piticii» au evoluat în spațiul intergalactic”.

„Sunt secvențe care nu se circumscriu acestui interval?”

„Desigur. A avut loc o întrepătrundere în dezvoltarea acestei evoluţii. Cu 7.000 de ani înaintea construirii primei piramide mai acătării sub ingineria unor „arhitecți” veniți din spațiu, din constelația Alpha Centauri, din binomul 61 Cygni cum îi spuneţi voi. Noi am fost constrânşi, acum 5.000 de ani ante Christos şi perioada după, să împingem civilizaţia de pe acest teritoriu pe care ne aflam mai întâi spre zona Indiei actuale, apoi spre civilizaţia minoică ce abia ce începuse şi în fine, ceva mai târziu, către Imperiile din zona Persiei de azi”. „Si de ce atâta tevatură?”

„Pentru că oamenii, aşa cum îi percepem noi, trebuie să se afle într-o continuă „lucrare”, atât cei de demult cât şi cei actuali, nu trebuie să aibă stare, să nu aibă o păguboasă linişte ori nelucrare. Pacea este un ideal pe care îl visați, dar nu va fi realizat niciodată de către voi, pentru că frământarea umană trebuie să fie asemănătoare cu frământarea mărilor şi oceanelor. Voi înşivă ați ajuns la concluzia că „Somnul raţiunii naşte monștri”, pictată de către unul dintre pictorii şi gravorii voştri, Francesco Goya. Şi acest concept deja produce în prezent efecte. Crizele economice provocate tot de voi, multe comunități intră în colapsuri care nu mai pot fi gestionate, o lume întreagă fierbe în cazanele nu ale iadului vostru, ci ale neînţelegerilor, iar războiul izvorât din pacea pe care o proclamați este la tot pasul”.

„Cum a fost posibil acest lucru, fără a fi acuzat de oarecari derapaje mintale”.

Mi-a explicat că el şi mulţi ca el apar periodic, fie în Retezat, în Bucegi, Parâng şi în alte zone ale ţării ca să vadă ce se mai întâmplă pe la „noi”.

Ei spun că păzesc un imens teritoriu care nu va fi nicicând distrus, chiar dacă în acest areal au loc cutremure ori războaie devastatoare. Asemeni lor se află alţii şi pe alte meleaguri bântuite de cutremure, precum Japonia, America de Sud şi apropierea de aceste zone telurice nu trebuie să ne sperie, ci să ne adune, că în aceste zone a fost, este şi va fi o civilizaţie continuă şi dezvoltată. Îl întrerup – „dar California?”.

„Aici, băiete, e o altă problemă; nu face parte din interesul nostru. – Detaliază-mi! În cel mult o sută de ani nu va mai exista, aceasta va deveni o insulă a Pacificului”.

„Bine, asta se cam ştie, dar cu restul lumii?”. „Omule viu, asta deocamdată nu trebuie să ştii concret pentru că îţi va dispărea interesul pentru viitor. Oricum, o altă evoluţie conflictuală în prezent se „coace” pe continentul European.

Poate fi un război scurt, dar deosebit de distrugător.

Dar Japonia, de ce este „tocată” continuu de fel de fel de nenorociri? Cutremure, distrugeri de tot felul, cu ce au greşit acei oameni ce locuiesc acolo? Oamenii nu, dar ei mai demult s-au desprins din marele Imperiu de la Apus (al Chinei). Au considerat că se pot dezvolta independent. Au reuşit, devenind un fel de tigrişor asiatic. Marele tigru, însă, din care şi ei proveneau se va dezvolta teribil pentru cel puţin cinci sute de ani şi va domina întreaga lume. Chiar întreaga lume? Da, aşa le este hărăzit şi nu vor avea pace până nu îl vor şi realiza. Asta e, istoria se scurge ineluctabil”.

„Bine, hai să o luăm cu ale noastre”.

„Aici lucrurile sunt foarte simple. Motivul e că s-a păstrat structura de demult a acestui areal. Hai să-ți arăt.

Înainte de a te iniţia în alte sfere, pe care un om de rând, chiar cu un nivel superior de cultură, nu le poate pricepe, vreau să te întreb dacă te poţi desprinde de prezent, dacă ai curajul să laşi totul deoparte. Pentru ce? Pentru cunoaştere, pentru a accede la un alt nivel, inaccesibil pentru chiar un inițiat. Şi pentru ce? E, aici chiar e o întrebare crucială. Poţi rămâne ignorant şi să trăieşti în cuibul tău, cu aceiași ignoranti, mulţumiţi de viața lor, fără a-şi face probleme pentru ziua de mâine, fără a avea nici un fel de proiecţie pentru viitor”.

„Contează clipa, momentul; acum trăiesc şi nu mă interesează nimic. Cel care îmi „oferă” o viață veşnică, indiferent de religie, este bine că o face, – sunt mulțumit de această proiecţie, dar în afara faptului că sunt un desăvârşit supus, altceva nu am ce face, nu pot influenţa şi nici nu vreau în nici un fel să cunosc „paradisul” vieţii mele. Există un „Diriguitor” care mă va ajuta în toate cele, sunt convins de această soluţie şi nici nu-i caut variante”.

„Bine, aşa percepeți voi actuala configuraţie a vieţii, dar hai să te conduc într-o altă dimensiune în care poţi să participi ca pământean.

Apelativul meu rămâne în continuare „PELAGEU”, dar pentru tine, că vrei să extinzi această noţiune, înclin să fiu de acord ca să mă consideri un gnom. M-ai catalogat încă de la început că eu sunt un gnom şi că, de fapt, aş aparţine altor ţinuturi. Greşeşti. „Gnom” reprezintă de fapt o prescurtare a unor primare noţiuni. Gn – provine de la „Gnosis” (în greceşte – cunoaştere, ca un termen cuprinzător asupra tuturor lucrurilor pământului) şi „OM” – tot din greceşte (nu din sanscrită sama), homo ca formă unanim acceptată la romani de homo sapiens. Gnom ar fi un fel de cunoscător universal, ca formulă prescurtată. Cum ar fi cel care cugetă asupra sensului vieţii şi asupra lucrurilor de pe pământ şi nu numai”.

Ca o introducere, până ajungem la locul cu pricina de intrare în subteran, o stâncă abruptă de peste o sută de metri, pe care am văzut-o în pliante şi pe care am pozat-o de câteva ori fără a avea nici cea mai mică bănuială că aş putea intra pe acolo într-o lume demult apusă, dar în egală măsură prezentă şi cutremurătoare pentru viitor.

Interlocutorul meu, „piticul”, mă previne să nu folosesc aparatele actuale „murdare” de înregistrare. De fapt nu am de ce, pentru că nu m-ar crede nimeni. „Peştera” în care am intrat seamănă la început cu un modern tunel actual şi care se termină într-o „perdea” luminată de undeva de sus, de un fascicul de raze solare, pentru ca un eventual aventurier, să spunem speolog, să nu poată cerceta nimic mai departe.

Pătrundem într-un sanctuar de forma unui stup de albine de felul celor care se dezvoltă în mod sălbatic.

Construcţia este de formă conică, cu un fel de circulație a aerului prin mijlocul ei pe verticală şi care, culmea, corespunde cu un vârf de munte pe lângă care am trecut adeseori, localnicii spunând că e un curent de aer ce vine din adâncuri şi care este benefic.

Are o înălţime de vreo treizeci şi şase de metri, e important acest amănunt, că valorile de calcul pentru toate elementele vieţii care au fost acolo sunt în „pas” sexagesimal, adică fiind cu baza şase. Precizează că nu are corespondent cu cel utilizat de locuitorii muritori ai Terrei, precum cele cunoscute ca Pascal ori Delphi, pentru bunul motiv că „inspirația” este echilibrul de şase (îi spun cel al Stelei lui Daria; DA!).

„Şi el de unde e, continui aşa, ca pentru mine…”. „El şi alţii au preluat-o de la noi. Calculul pe „6” este mult mai exact, mai apropiat de natura umană; şi corpul omenesc are multiplii de şase”. Oricum sistemul binar folosit de voi acum, îl veţi abandona.

În interiorul „stupului”, care are 36 metri înălţime şi 216 metri la bază, am refăcut în minte valorile în metri după ce le-am transformat din unitățile lui de măsură, mi se deschid ochiului o sumedenie de lucruri, în cea mai mare parte inexplicabile pentru un conştientizator de secol XXI.

Fiind acolo în prima decadă a lunii august, că aşa m-a condus „piticul antic”, am zărit o imensă piramidă (hologramă) a vârfurilor Toaca şi Piatra Ciobanului. Îmi explică „interlocutorul” că piramida Keops pe care am vizitat-o prin anii ’90 (precum şi celelalte, Kephren şi Mikerinos) are inspirate” dimensiunile din această formație ideală. „Egiptenii s-au abătut un pic”, îmi spune.

Mă minunez, vorbind singur, învârtindu-mă la baza acelei construcții. „Mă copilu”!”. „Ce ai zis?”. Îmi răspunde: „Păi tu eşti aşa, ca un copil, că eu aşa te privesc. De ce, în timpuri străvechi, o serie de civilizaţii au vrut să-şi construiască piramide? Îmi răspunde. „Noi” le-am dat modelul pogorât pe acest pământ de aici, modelul ideal carr să le slujească lor, indiferent din ce zonă a pământului ar face parte, pentru a-şi edifica centre de reflexie. Şi ce s-a ales din ele? Au devenit, prin vanitatea conducătorilor lor, centre de putere; şi aşa au dispărut toate acele seminţii. Bine, dar au rămas piramidele, mai mult sau mai puţin conservate”. „De ce?”

„De fapt ce arată că semeţia nu duce la nimic, acele construcţii izvorâte din inflexiuni cosmice au rămas, cei ce s-au folosit de ele au dispărut.

Da, au dispărut! Ar părea nostalgic. Au dispărut pentru că „seva” secolelor şi mileniilor a dispărut, pentru distrugere totală, ne distruge şi pe noi ca păzitori ai istoriei omeneşti continue”. „S-a petrecut asta undeva?”.

„Da, chiar în apropiere de voi. Planeta războiului, Marte (cum îi spuneţi, cu cei doi sateliți, Phobos şi Deimos), a patra planetă dinspre Soare, a fost vie, a fost locuită.

Are calote glaciare ca pe Terra, are apă, are resurse minerale uriaşe, un munte gigantic de 26 km altitudine. Şi, totuşi, din lupta a două seminţii identice (de aceea pe pământ nu e recomandată această stare) s-au războit vreme de peste o sută de ani, până când au distrus tot, inclusiv formele arhaice de control, precum noi sau eu, adică acei continuatori ai forţelor benefic ancestrale, călăuzite de data aceasta de cifra şapte. Pe Marte, dacă veți ajunge (problema e că trebuie să fim şi noi de acord), veţi întâlni piramide, asemănătoare celor de pe Pământ, construcţii diverse, demult părăsite şi forme de viaţă inferioară, rămasă după distrugerea totală. „Ce au realizat?”. Nimic. „Și pe aici poate avea loc o asemenea catastrofă?”. „Deocamdată nu”. „Preocuparea voastră e să limitaţi proliferarea rasei umane. Nu! Nu acesta-i sensul. Trebuie să lăsați lenea deoparte şi să găsiţi resursele pentru supravieţuirea tuturor, nu să îi suprimați prin diverse experimente. Să vă distrugeți o parte din semeni că sunt „excedentari” ca număr. Aveți obligația să-i puneţi la treabă”.

„Dar la noi?”. „La noi au rămas amprentele originale, care nu vor putea fi distruse niciodată, pentru că esenţa lor este în sufletele tuturor generațiilor după marea migraţie care s-a produs dinspre aceste locuri spre lumea întreagă ca şi cultură, port, meşteşuguri, construcţii şi altele.

Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzii pe care le ştim dintotdeauna. Că un corp, precum şi lumina, nu se poate deplasa cu mai mult de 300.000 km/s. Dar când dintr-un punct aceasta pleacă pe direcţii opuse, care este viteza totală? Nu e nevoie de teleportare, entitățile circulă în spațiul cosmic cu viteze de nebănuit. Voi sunteți la nivel de motoare, nu peste mult timp (oricum tu nu vei mai fi în formă fizică) populația umană va migra spre alte „zări” având la bază alte tehnologii şi atunci unii vor fi liberi. De fapt atunci va trebui să vă regândiți soarta voastră.”. „De ce?”. „Aceia care vor avea acces la tehnologie vor încerca să subjuge pe cei care au rămas în urmă”. Şi cu noi cum va rămâne? Aici vom interveni noi. Nu putem lăsa ca un echilibru stabilit să se destrame”.

„Dar de Eridan, poți să-mi spui ceva? „. „Da, Eridan era numele dat Dunării de către vechii daci. El, fluviul, îi păzea pe daci de năvălitorii feluriţi, veniţi dinspre sud către acest pământ moştenit de la zei.

Dunărea a fost „botezată” de egipteni, care au numit-o fluviul dacilor, Istru, romanii i-au zis Danuvius, Eridan, ca nume ancestral, pierzându-se o vreme, apoi, ca un făcut, Epsilon Eridani, de data aceasta ca stea aflată la doar zece ani lumină situată în constelația Alpha Centauri, este o gigantică stea albastră. „Muzica” provenită din această parte a Universului seamănă cu cea a clopotelor din Piaţa San Pietro în anumite zile de sărbătoare. De acolo au venit semnale de viață inteligentă, pe care „noi” le cunoaştem şi la anumite secvențe de timp interacţionăm.

Pe lângă asta, aveți la dispoziţie „comunicaţiile” sub forma sunetelor emise de planete, de forme inteligente din diverse constelații. Acestea reprezintă elemente de comunicare pe care deocamdată nu le înţelegeţi.

„Iar acum hai, să-ți arăt «stupul»”. La bază sunt 36 de camere cu tot confortul pentru tot atâtea familii. Ei, dacă se înmulţesc, lasă pe urmaşi, mergând la nivelul superior şi aşa mai departe până când se sting sau până ating starea de nemurire şi atunci îşi aleg un teritoriu ca „păzitori”.

Construcţia în sine este de o uluitoare simplitate, dar în acelaşi timp de o funcționalitate desăvârşită. „Dar conducătorii?”. .”Sunt la ultimele niveluri, ei aunevoie de prea puține lucruri materiale, fiind în vârstă, legăturile afective faţă de cei aşezaţi la nivelurile inferioare nu le întunecă sub nici o formă capacitatea de a fi corecți în luarea deciziilor. În final, şase hotărăsc şi stau acolo, până iau o decizie consensuală. Aici a rămas un fel de celulă încastrată într-un munte, pe lângă o fostă pajişte de odinioară”. „Dar cum era organizarea generală?“ „Cei care „conduceau” această structură au rămas „împietriți” în vremuri, pentru că au luat hotărârea ca să diriguiască viaţa pe acest teritoriu uriaş, sorbind din «apa nemuririi»”.

„Există oare aşa ceva?”. „Da! Vrei să-ţi ofer o poţiune?”. „Nu! Doresc să rămân muritor, nu am curajul vostru de a domina timpul şi cu atât mai puţin de a influenţa destinele”. „Dar ce este «apa nemuririi»?”. „În basme s-a transmis de «noi» precum «tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte» sau «elixirul tinereţii»; ei bine aceasta există şi o dată luată o cantitate de noi ştiută, fie la echinocţiul de primăvară ori de toamnă, te transformă, încet, în nemuritor”. „Dacă poţi să-mi spui pe rând cum te transformă”.

Inhalarea aşa-zisului aur monoatomic, de fapt o uriaşă concentrare energetică, te trece într-o altă stare, în care dispar funcții vitale, precum digestia, reproducerea, respiraţia, evident masticaţia şi altele şi devii dependent numai de energia pământului şi a soarelui, iar cei aleşi (despre care deocamdată nu vreau să pomenesc) numai de energia Căii Lactee. Energiile tale vor fi focalizate doar spre a face bine unor semeni care, la rândul lor, vor propaga sau nu, spre cei care au înclinaţii negative şi care voi spuneţi că vor ajunge în iad. Se poate accepta şi o asemenea dihotomie, de a împărţi tulpina umană unică în două părţi, una bună şi alta rea, cu reflexul în mentalul mistic asupra vieții de apoi? Această tranşare bruscă poate reprezenta pentru unii o infatuare, iar pentru alţii o deznădejde şi acest lucru nu e benefic, conduce în final la gesturi extreme, neconforme cu echilibrul universal.

Să lăsăm divagațiile; ce faceţi voi (deocamdată te-am cunoscut doar pe tine) şi cu ce vă ocupați. Tu eşti un STOIKA, de fapt eşti o poartă (asta reprezintă numele tău) între două lumi”.

„Bine, dar tu?! Sozimo, şi tu reprezinţi acelaşi concept. Păzesc o poartă, spre a nu fi invadată de neaveniți, dar permeabilă pentru cei care noi considerăm că pot fi inițiaţi. Pot fi şi eu acela?”. „Te grăbeşti, eşti doar un umil şi întâmplător cunoscător, până acolo e cale lungă şi nu sunt sigur că poţi duce o asemenea povară”. „De ce povară?”. „Adesea vă întrebați voi, când un semen a ajuns la 100 de ani, de pildă dacă acest lucru este o ofrandă dată de Cel de Sus sau e o pedeapsă? Depinde din ce unghi de vedere priveşti. Dar să fii dăinuitor de peste 2.500 de ani, de pildă, şi să nu ai nici un fel de orizont al finalităţii, pe care nici nu mi-l doresc, oare tu, măcar tu, cam cum îl poți interpreta, gândi, accesa în mentalul tău, să nu mai pun la socoteală că, dacă vei povesti cuiva, vei fi considerat nebun?”.

„Mda! Mă cam şantajezi într-un anume sens. Şi, de fapt, ce ai cu mine?”. „Păi tu m-ai agăţat” într-o dis-de-dimineaţă înrourată, ți-am simțit de departe privirea pătrunzătoare în spatele meu, şuieratul respirației şi iarba trosnind, îndreptându-te spre mine şi atunci mi-am zis că unui muritor, deşi mi s-a părut inutil la început, trebuie să îi transmit un mesaj de demult, să ştie că el şi alţii ca el nu sunt singuri, că oricâte urgii se vor revărsa pe aceste meleaguri, există o speranţă de viitor şi aceasta are înfățișarea unui omuleț ancestral, un gnom cum îi spun omologii mei din nordul îndepărtat al pământului şi că aceştia formează un scut de apărare al fiinţei umane.

Poți să-mi adaptezi numele în Zosim sau în urmaşul meu Simon, fiul lui Iona, care l-a slujit pe Iisus, devenit ulterior Petru”.

„Bine, bine, dar avem acum religii monoteiste, precum Budhismul, Ortodoxia, închinătorii lui Mahomed şi alţii. Cum rămâne cu ei, cu cei pe care îi considerăm sfinţi şi, oricum, această structură ţine în frâu miliarde de semeni”.

„Trebuie să ții minte că toţi (aproape toţi) vectorii de credinţă, ca şi copii ori chiar adolescenţi, nu au avut înclinaţii de conducători spirituali, chiar dacă unii încearcă să forţeze nota.

«Îndemânarea» lor s-a produs după ce s-a hotărât în sfatul nostru universal că ei pot fi cei aleşi de a determina cotitură în istoria neamurilor lor”.

„De ce nu unul singur?”. „Există unul singur în sufletele tuturor trăitorilor; acesta este imaterial, e deasupra tuturor, chiar dacă fiecare şi-L închipuie în fel şi chip. Cei care fizic au propăvăduit religiile sunt diferiți; altfel nici nu se putea”.

„Văd, înțeleptule, cum derulezi tu istoria! Văd că imaginea ta Zosim tremură, vreau să-mi detaliezi mai multe, am uriaşe semne de întrebare pe care nu le pot desluşi încă!

Stai! Mai dă-mi o ultimă lămurire. Cum e cu ființele oameni şopârlă care vin adesea pe aici, cu omuleții verzi din Tibet care au ochii perfect rotunzi, cu oamenii cu pielea gri şi multe alte arătări”.

„Pe scurt, ei aparțin diverselor civilizaţii existente în Univers şi, ca şi mine, vin să „inspecteze” ce s-a ales cu o civilizaţie ori alta şi, dacă nu există o continuitate şi, dacă nu le este pe plac, ocupă acea nişă”.

„Bine, dar de ce nu ocupă zona Marte?”. „Nu prezintă interes. Dar dacă oamenii vor să-şi facă o bază permanentă, acolo vor avea de întâmpinat rezistența călătorilor”, iar noi ne vom mai gândi dacă să intervenim sau nu să ajungă tereştrii actuali sau să-i înlăturăm”. „De ce această îndârjire?”. „Păi pe Lună, astrul nopții, a supravieţuit cale de mai mulţi ani, în condiții limită, o comunitate umană, distrusă cu câţiva ani în urmă de o superbombă lansată din America. Dacă vouă nu vă convine ceva, de ce nouă să ne convină ce vreţi voi?”.

Considerând că „audiența” a durat destul de mult îi spun un ,,pe curând”, cu siguranţă ne vom revedea. Îmi aruncă din fugă, înainte să se „topească” în dogoarea unui molcom asfințit: „Studiază, dacă poți, „Arhiva regilor” sau tezaurul de la Sinaia, e o infimă parte a istoriei acestui pământ”. Iar omulețul meu s-a „topit” în razele de soare apune; destăinuindu-mi deja prea multe, iar identificarea locului şi a semnificaţiilor sale ancestrale evident că nu îi erau pe plac.

La revedere, gnom dac, carpatin, la revedere stătător şi proteguitor al acestor meleaguri.

Florian Laurențiu Stoika