GNOMUL CARPATIN (II)

GNOMUL CARPATIN (II)

Ca o introducere, până ajungem la locul cu pricina, de intrare în subteran, o stâncă abruptă de peste o sută de metri, pe care am văzut-o în pliante şi pe care am pozat-o de câteva ori fără a avea nici cea mai mică bănuială că aş putea intra pe acolo într-o lume demult apusă, dar în egală măsură prezentă şi cutremurătoare pentru viitor.
Interlocutorul meu „piticul” mă previne să nu folosesc aparatele actuale „murdare” de înregistrare. De fapt nu am de ce pentru că nu m’ar crede nimeni.
„Peştera” în care am intrat, seamănă la început cu un tunel modern care se termină într-o „perdea” luminată de undeva de sus, de un fascicul de raze solare, pentru ca un eventual aventurier să spunem speolog să nu poată cerceta nimic mai departe.
Pătrundem într-un sanctuar de forma unui stup de albine de felul celor care se dezvoltă în mod sălbatic.
Construcţia este de formă conică, cu un fel de circulaţie a aerului prin mijlocul ei pe verticală şi care culmea, corespunde cu un vârf de munte pe lângă care am trecut adeseori, localnicii spunând că e un curent de aer ce vine din adâncuri şi care este foarte benefic.
Are o înălţime de vreo treizecişisase de metri, e important acest amănunt, că valorile de calcul, pentru toate elementele vieţii care odinioară au fost acolo sunt în „pas” sexagesimal adică fiind cu baza şase. Precizează că nu are corespondent cu cel utilizat de locuitorii muritori ai Terrei, precum cele cunoscute ca Pascal ori Delphi, pentru bunul motiv că „inspiraţia” este echilibrul de şase (îi spun cel al Stelei lui Daria; DA!)
Şi el de unde e, continui aşa ca pentru mine…El şi alţii au preluat-o de la noi. Calculul pe „6” este mult mai exact, mai apropiat de natura umană; şi corpul omenesc are multipli de şase.
În interiorul „stupului” care are 36 metri înălţime şi 216 m la bază, am refăcut în minte valorile în metri după ce le-am transformat din unităţile lui de măsură, mi se deschid ochiului o sumedenie de lucruri, în cea mai mare parte inexplicabile pentru un conştientizator de secol XXI.
Fiind acolo în prima decadă a lunii august, că aşa m-a condus „piticul antic”, am zărit o imensă piramidă (hologramă) a vârfurilor Toaca şi Piatra Ciobanului.
Îmi explică „interlocutorul” că piramida Keops pe care am vizitat-o prin anii’90 (precum şi celelalte Kephren şi Mikerinos) are „inspirate” dimensiunile din această formaţie ideală. Egiptenii s-au abătut un pic, îmi spune.
Mă minunez, vorbind singur, învârtindu-mă la baza acelei construcţii. Mă copilu’. Ce ai zis? Îmi răspunde. Păi tu eşti aşa ca un copil, că eu aşa te privesc. De ce în timpuri străvechi, o serie de civilizaţii au vrut săşi construiască piramide? Îmi răspunde. „Noi” le-am dat modelul pogorât pe acest pământ de aici, modelul ideal care să le slujească lor, indiferent din ce zonă a pământului, ar face parte, pentru a-şi edifica centre de reflexie. Şi ce s-a ales din ele? Au devenit prin vanitatea conducătorilor lor, centre de putere; şi aşa au dispărut toate acele seminţii. Bine, dar au rămas piramidele, mai mult sau mai puţin conservate. De ce?
De fapt, ce arată că semeţia, nu duce la nimic, acele construcţii izvorâte din inflexiuni cosmice au rămas, cei ce s-au folosit de ele au dispărut.
Da, au dispărut! Ar părea nostalgic. Au dispărut pentru că „seva” secolelor şi mileniilor a dispărut, pentru că o distugere totală, ne distruge şi pe noi ca păzitori ai istoriei omeneşti continue. S-a petrecut asta undeva?
Da, chiar în apropiere de voi. Planeta războiului, Marte (cum îi spuneţi voi, cu cei doi sateliţi, Phobos şi Deimos) a patra planetă dinspre Soare, a fost vie, a fost locuită. Are calote glaciare ca pe Terra, are apă, are resurse minerale uriaşe, un munte gigantic de 26 km altitudine. Şi totuşi din lupta a două seminţii identice (de aceea pe pământ nu e recomandată această stare) s-au războit vreme de peste o sută de ani, până când au distrus tot, inclusiv formele arhaice de control, precum noi sau eu, adică acei continuatori ai forţelor benefic ancestrale, călăuzite de data aceasta de cifra şapte. Pe Marte dacă veţi ajunge (problema e că trebuie să fim şi noi de acord) veţi întâlni piramide, asemănătoare celor de pe Pământ, construcţii diverse, demult părăsite şi forme de viaţă inferioară, rămasă după distrugerea totală. Ce au realizat? Nimic. Şi pe aici poate avea loc o asemenea catastrofă? Deocamdată nu. Preocuparea voastră e să limitaţi proliferarea rasei umane. Nu! Nu acesta-i sensul. Trebuie să lăsaţi lenea deoparte şi să găsiţi resursele pentru supravieţuirea tuturor, nu să îi suprimaţi prin diverse experimente. Să vă distrugeţi o parte din semeni că sunt „excedentari” ca număr. Aveţi obligaţia să-i puneţi la treabă.
Dar la noi? La noi au rămas amprentele originale, care nu vor putea fi distruse niciodată, pentru că esenţa lor este în sufletele tuturor generaţiilor după marea migraţie care s-a produs dinspre aceste locuri spre lumea întreagă ca şi cultură, port, meşteşuguri, construcţii şi altele.
Oamenii de ştiinţă, au ajuns la concluzii pe care le ştim dintotdeauna. Că un corp, precum şi lumina, nu se poate deplasa cu mai mult de 300.000 km/s. Dar când dintr-un punct aceasta pleacă pe direcţii opuse, care este viteza totală? Nu e nevoie de teleportare, entităţile circulă în spaţiul cosmic cu viteze de nebănuit. Voi sunteţi la nivel de motoare, nu peste mult timp (oricum tu nu vei mai fi în formă fizică) populaţia umană va migra spre alte „zări” având la bază alte tehnologii şi atunci, unii vor fi liberi. De fapt atunci va trebui să vă regândiţi soarta voastră.
De ce? Aceia care vor avea acces la tehnologie vor încerca să subjuge pe cei care au rămas în „urmă”. Şi cu noi cum va rămâne? Aici vom interveni noi. Nu putem lăsa ca un echilibru stabilit să se destrame.
Dar de Eridan, poţi să-mi spui ceva? Da, Eridan era numele dat Dunării de către vechii daci. El, fluviul, îi păzea pe daci de năvălitorii feluriţi, veniţi dinspre sud, către acest pământ moştenit de la zei.
Dunărea a fost „botezată” de egipteni, numit fluviul dacilor Istru, romanii ca Danuvius, Eridan, ca nume ancestral pierzându-se o vreme, apoi ca un făcut Epsilon Eridani de data aceasta ca stea aflată la doar zece ani lumină din Alpha Centauri, este o gigantică stea albastră. „Muzica” provenită din această parte a Universului, seamănă cu cea a clopotelor din Piaţa San Pietro în anumite zile de sărbătoare. De acolo au venit semnale de viaţă inteligentă, pe care „noi” le ştim şi la anumite secvenţe de timp, interacţionăm.
Pe lângă asta aveţi la dispoziţie „comunicaţiile” sub forma sunetelor emise de planete, de forme inteligente din diverse constelaţii. Acestea reprezintă elemente de comunicare care deocamdată nu le înţelegeţi.
Iar acum hai să-ţi arăt „stupul”. La bază sunt 36 de camere cu tot confortul pentru tot atâtea familii. Ei dacă se înmulţesc lasă pe urmaşi mergând la nivelul superior şi aşa mai departe până când se sting sau până ating starea de nemurire şi atunci îşi aleg un teritoriu ca „păzitori”.
Construcţia în sine este de o uluitoare simplitate, dar în acelaşi timp de o funcţionalitate desăvârşită.
Dar conducătorii? Sunt la ultimele niveluri, ei au nevoie de prea puţine lucruri materiale, fiind în vârstă, legăturile afective faţă de cei aşezaţi la nivelele inferioare nu le întunecă sub nici o formă capacitatea de a fi corecţi în luarea deciziilor. În final, şase hotărăsc şi stau acolo, până iau o decizie consensuală.
Aici a rămas un fel de celulă încastrată într-un munte, pe lângă o fostă pajişte de odinioară.
Dar cum era organizarea generală? Cei care „conduceau” această structură au rămas „împietriţi” în vremuri, pentru că au luat hotărârea ca să diriguiască viaţa pe acest teritoriu uriaş, sorbind din „apa nemuririi”.
Există oare aşa ceva? Da! Vrei să-ţi ofer o poţiune? Nu! Doresc să rămân muritor, nu am curajul vostru de a domina timpul şi cu atât mai puţin de a influenţa destinele.
Dar ce este „apa nemuririi”? În basme s-a transmis de „noi” precum „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” sau „elixirul tinereţii”; ei bine aceasta există şi o dată luată o cantitate de noi ştiută fie la echinocţiul de primăvară ori de toamnă, te transformă, încet, în nemuritor. Dacă poţi să-mi spui pe rând cum te transformă.
Inhalarea aşa-zisului aur monoatomic, de fapt o uriaşă concentrare energetică, te trece într-o altă stare, în care dispar funcţii vitale, precum digestia, reproducerea, respiraţia, evident masticaţia şi altele şi devii dependent numai de energia pământului şi a soarelui, iar cei aleşi (despre care deocamdată nu vreau să pomenesc) numai de energia Căii Lactee. Energiile tale vor fi focalizate doar spre a face bine unor semeni care la rândul lor vor propaga sau nu, spre cei care au înclinaţii negative şi care voi spuneţi că vor ajunge în iad. Se poate accepta şi o asemenea dihotomie, de a împărţi tulpina umană unică în două părţi, una bună şi alta rea cu reflexul în mentalul mistic asupra vieţii de apoi? Această tranşare bruscă poate reprezenta pentru unii o infatuare iar pentru alţii o deznădejde şi acest lucru nu e benefic, conduce în final la gesturi extreme, neconforme cu echilibrul universal.
Să lăsăm divagaţiile; ce faceţi voi (deocamdată te-am cunoscut doar pe tine) şi cu ce vă ocupaţi. Tu eşti un STOIKA, de fapt eşti o poartă (asta reprezintă numele tău) între două lumi.
Bine dar tu?! Sozimo şi tu reprezinţi acelaşi concept.
Păzesc o poartă, spre a nu fi invadată de neaveniţi, dar permeabilă pentru cei care noi considerăm că pot fi iniţiaţi.
Pot fi şi eu acela? Te grăbeşti, eşti doar un umil şi întâmplător cunoscător, până acolo e cale lungă şi nu sunt (suntem) sigur că poţi duce o asemenea povară.
De ce povară?
Adesea vă întrebaţi voi, când un semen a ajuns la 100 de ani, de pildă, dacă acest lucru este o ofrandă dată de Cel de Sus sau e o pedeapsă? Depinde din ce unghi de vedere priveşti. Dar să fi dăinuitor de peste 2500 de ani, de pildă, şi să nu ai nici un fel de orizont al finalităţii, oare tu, măcar tu, cam cum îl poţi interpreta, gândi, accesa, în mentalul tău să nu mai pun la socoteală că dacă şi vei povesti cuiva, vei fi considerat nebun?
Mda! Mă cam şantajezi într-un anume sens. Şi de fapt ce ai cu mine? Păi, tu m’ai „agăţat” într-o dis-dedimineaţă înrourată, ţi-am simţit de departe privirea pătrunzătoare în spatele meu, şuieratul respiraţiei şi iarba trosnind, îndreptându-te spre mine şi atunci mi-am zis că unui muritor, deşi mi s-a părut inutil la început, trebuie să îi transmit un mesaj de demult, să ştie că el şi alţii ca el nu sunt singuri, că oricâte urgii se vor revărsa pe aceste meleaguri, există o speranţă de viitor şi aceasta are înfăţişarea unui omuleţ ancestral, un gnom, cum îi spun omologii mei din nordul îndepărtat al pământului şi că aceştia formează un scut de apărare al fiinţei umane.
Poţi să-mi adaptezi numele din Zosim în urmaşul meu Simon, fiul lui Iona, care l-a slujit pe Iisus, devenit ulterior Petru.
Bine, bine, dar avem acum religii monoteiste, precum Budhismul, Ortodoxia, închinătorii lui Mahomed şi alţii. Cum rămâne cu ei, cu cei care îi considerăm sfinţi şi oricum această structură care ţine în frâu miliarde de semeni.
Trebuie să ţii minte, că toţi (aproape toţi) vectorii de credinţă, ca şi copii ori chiar adolescenţi nu au avut înclinaţii de conducători spirituali, chiar dacă unii încearcă să forţeze nota.
Îndemânarea lor s-a produs, după ce s-a hotărât în sfatul nostru universal, că ei pot fi cei aleşi de a determina o cotitură în istoria neamurilor lor.
De ce nu, unul singur? Există unul singur în sufletele tuturor trăitorilor; acesta este imaterial, e deasupra tuturor, chiar dacă fiecare şi-L închipuie în fel şi chip.
Cei care fizic au propăvăduit religiile sunt diferiţi; altfel nici nu se putea.
Văd înţeleptule cum deruleazi tu istoria! Văd că imaginea ta, Zosim, tremură; vreau să-mi detaliezi mai multe, am uriaşe semne de întrebare pe care nu le pot desluşi încă!
Stai! Mai dă-mi o ultimă lămurire. Cum e cu fiinţele oameni-şopârlă care vin adesea pe aici, cu omuleţii verzi din Tibet care au ochii perfect rotunzi, cu oamenii cu pielea gri şi multe alte arătări.
Pe scurt ei aparţin diverselor civilizaţii existente în Univers şi, ca şi mine, vin să „inspecteze” ce s-a ales cu o civilizaţie ori alta şi dacă nu există o continuitate şi dacă nu le este pe plac ce se întâmplă pe acolo, ocupă acea nişă.
Bine, dar de ce nu ocupă zona Marte? Nu prezintă interes. Dar dacă oamenii vor să-şi facă o bază permanentă, acolo vor avea de întâmpinat rezistenţa „călătorilor” iar noi ne vom mai gândi dacă să intervenim sau nu, să ajungă tereştrii actuali sau să-i înlăturăm. De ce această îndârjire? Păi, pe Lună, astrul nopţii, a supravieţuit cale de mulţi ani, în condiţii limită, o comunitate umană distrusă cu câţiva ani în urmă de o superbombă lansată din America. Dacă vouă nu vă convine ceva, de ce nouă să ne convină ce vreţi voi?
Considerând că „audienţa” a durat destul de mult îi spun un pe curând, cu siguranţă ne vom revedea. Îmi aruncă din fugă, înainte să se „topească” în dogoarea unui molcom asfinţit: Studiază, dacă poţi, „Arhiva regilor” sau tezaurul de la Sinaia, e o infimă parte a istoriei acestui pământ… Iar omuleţul meu s-a „topit” în razele de soare apune; destăinuindu-mi deja prea multe, iar identificarea locului şi a semnificaţiilor sale ancestrale evident că nu îi erau pe plac.
La revedere gnom dac carpatin, la revedere stătător şi proteguitor al acestor meleaguri.

FLORIAN LAURENŢIU STOICA