GOLGOTA ROMÂNĂ

GOLGOTA ROMÂNĂ

Golgota se presupune că provine din craniile celor care au fost răstigniți, cum ar fi craniul unui om chiar și al miticului Adam. Ca semantică această aserțiune te duce instantaneu cu gândul la Sfântul Mormânt.
Prin anii ‘90, într-un pios pelerinaj privat, închinându-mă la acest sacru lăcaș al creștinătății, am avut, după ce mi-am pus fruntea pe triunghiul de marmură originară a veșniciei Mântuitorului, am perceput o cu totul altă perspectivă a lucrurilor și vremurilor pe care le trăiam atunci și pe mai înainte cu prisosință.
Acea inițiatică atingere mi-a schimbat pe mai departe întreaga conduită viitoare; dar, acest pasaj face parte dintr-o cu totul altă dimensiune a apropierii de Dumnezeu fără o legătură cauzală directă cu dinamica actuală a bulversărilor. zilnice induse în mințile locuitorilor acestei țări de către cei care ne-au condus și încă ne conduc.
Cei care colindă minunatele meleaguri autohtone, pot vedea fie din fuga mașinii ori pe jos o sumedenie de tumuli, mulți vandalizați, care adesea nu sunt de sorginte naturală ci dimpotrivă. Acolo, zac în majoritatea lor, osemintele unor conducători/ ostași necunoscuți.
Se spune că autostrada Transilvania este blestemată să nu se mai termine niciodată, pe motiv că, anumite persoane, cunoscătoare, au trasat parcursul ei spre distrugerea unor asemenea tumuli ori vestigii antice/ medievale, spre a șterge un trecut ce ar putea fi reconstituit care să nu mai poată fi maculat de vrăjmașii noștri. Rămâne de văzut, pentru că pe moment erudiții, istoricii, arheologii, tac, nu au nici un fel de reacție; oare de ce?
Cuvântul Golgota înseamnă în transcrierea din Noul Testament din aramaică (limba de comunicare a lui Iisus – Gûlgatâ), Biblia spunând că este un drum al oaselor, un loc de osândire a condamnaților “locul de decapitare”.
Dacă în acea perioadă de început a creștinismului decapitarea era un mod frecvent și se va vedea pe mai departe inutil, de a abate religa, în plan mirean și mă refer la teritoriul românesc, avem nenumărate exemple – Mihai Viteazul, Brâncoveanu și fiii, înăbușirea răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan. O altă formă de suprimare a lui Gheorghe Doja, ori Tudor Vladimirescu iar spre vremurile noastre Canalul, deportările în Bărăgan ori Gulagul sovietic.
Ei și mulți alții, care s-au jertfit pe această Golgotă a neamului românesc nu trebuiesc uitați; pe craniile lor călcăm noi acum ca să trăim o viață mai bună.
Că oășenii, în dansul lor unic, păstrat de milenii spun: “noi cântăm din zongoră și batem pământul cu picioarele ca să ne audă cei de sub noi, că suntem vii, că ne bucurăm și că nu-i uităm, că ei au fost viața noastră și noi pentru cei ce ne vor urma”.
Teritoriul românesc este plin de golgote: Ip și Trăznea, gropile comune de la Canal, pădurile pline de gropi cu osemintele anticomuniștilor, gropile comune din închisori unde au fost aruncați de-a valma unii care încă mai trăiau și multe, enorm de multe crime comise în ultimul secol.
La toate acestea se adaugă și cei peste 150.000 de soldați și civili români părăsiți/ deportați în URSS. În aceste două categorii intră și Gen. Grigore Stoika omorât la Aiud și scriitorul Cezar Stoika deportat în Siberia omorât în închisoare.
Spre vremurile noastre vin la rând și cei peste 1400 de morți de la Revoluție/ lovitura de stat din ‘89, pentru vreo 400 ar fi Ceaușescu de vină, pentru ceilalți să ne spună ceva credibil tov. Iliescu.
Și pe această consistentă “temelie” de oase, ce mai bântuie pe la noi, acum când suntem într-o adâncă democrație (așa se spune) că am aderat la valorile europene în care unii mai și credem, că acest stat precum scrie în Constituție asigură drepturi egale tuturor. Nu se prea spune nimic de obligații. Prin ‘90 așteptam cu sufletul la gură ca ticluite ale politicienilor să ne aducă tuturor o bunăstare instantanee. S-a produs, dar cum și pentru cine?
Tov. Iliescu i-a invitat/ chemat pe atunci pe mai marii județelor la o discuție frățească. Au venit toți sau aproape, cu gipane și mașini scumpe. Cel dintâi s-a înverzit, a înțeles pe deplin și încă de la începutul anilor ‘90 că așa zisa revoluție a eșuat. Și ca tacâmul să fie complet l-a uns în calitate de consilier la Palatul Cotroceni pe neînduplecatul, invincibilul, susținător al punctului 8 de la Timișoara, Claudiu Iordache să-i fie “sfetnic”. A fost înăbușită din fașă în acest mod, orice fel de inițiativă civică de se reforma din temelii statul român postcomunist, iar pe mai departe totul este o istorie de vis urât.
Cei de atunci ca și prezenții s-au cocoțat pe un munte de cranii aparținând celor care au crezut în perenitatea statului român, care s-au jertfit pentru acest ideal. Mâinile celor care devalizează țara sunt pline de sângele eroilor noștri. Trebuie doar să se uite în oglindă, să se privească și în clar de lună să rostească un fel de crez al lor, familiei, apropiaților “am furat poporul român, am distrus țara asta, sunt un criminal, merit să îmi primesc pedeapsa divină, iar urmașii mei să fie blestemați pe vecie!”. Oare cum se vor comporta cu sinele? Deoarece fiecare dintre noi va da cu “subsemnatul” de îndată ce intră în viața de apoi, dar pentru unii va fi prea târziu.
Țara aceasta a noastră “dodoloață” care în prezent nu prea mai este, suferă din temelii de trădătorii de neam, de cei care, ca sfătuitor al actualului guvern ce ar trebui ca desculț să calce pe osemintele din cimitirul în care și-a ascuns odoarele ca să simtă răceala oaselor strămoșilor.
Dar mai este și o Transilvanie, un Banat ori un Maramureș istoric, departe de Capitala noastră dragă, pe motiv că toți derbedeiașii post ‘90, nu au legat regiunile istorice între ele, ca să aflăm acum într-o decuplare aproape totală că trenurile noastre circulă mai încet decât în Primul Război. Rușine bărbatului de la CNDAIR care ne dă explicații cât și celor de la infrastructura CFR; niște maimuțoi plătiți pe bani grei ca mutrele lor să apară pe TV.
De la îndeletniciri cotidiene este cazul să ne concentrăm atenția pe marile probleme ale țării. Bunăoară, justiția română că tot se joacă țonțoroiul pe ea de mai bine de doi ani, și nu numai pe ea, se află într-o totală degringoladă fiind acaparată de decidenții politici actuali.
Urmăresc flash-uri de corespondență. S-a terminat cu independența justiției. Parchetele din România devastate de Toader (n.r. Ministrul actual al justiției). Procurorul General nu mai poate informa soluții. Secția “politică” vrea dosarul Tel-Drum. Guvernul se amestecă nepermis în justiție.
Pentru a detensiona cele spuse până în prezent din Putna-Vrancea un râs (dolofan) a fost exportat în Slovenia. Este vorba la mijloc de înțelegeri transfrontaliere de înmulțire a unor specii pe cale de dispariție. Și la noi au dispărut înainte de ‘90, iar acum chiar că aserțiunea se potrivește perfect că au sucombat râsul, leul și elanul; a fi luate aceste “animale” nobile doar ca o demonstrație metaforică. Râsul că acum a devenit un rictus, leul că este din ce în ce mai greu de dobândit, fiind într-o profundă stare de devalorizare iar elanul chiar că nu îl mai întâlnești, fiind mimată implicarea în actul productiv; nu și în alte “acte” aducătoare de beneficii informale. În realitate nu prea mai avem motive de râs, de bucurie adevărată, atenția publică fiind concentrată pe disputele zilnice între politicieni. Îl urmăresc de câte ori am prilejul pe marele patriot, actorul Dorel Vișan; spicuiesc dintr-un interviu câteva idei. Cei mai corupți vorbesc de corupție/ școala produce analfabeți/ presa să latre la hoți, nu la lună/ un popor bolnav e manipulabil/ justiția românească se vânează singură ș.a. Detaliază subiecte deja cunoscute: privatizările frauduloase (am tăiat la fier vechi, fabrici unele nou nouțe, exportând 55 de milioane tone de metal), cumpărarea unor întinse suprafețe de pământ de către străini, la fel pădurile pe bani de nimic.
Seara, când un om obișnuit își face sumarul zilei, alături de munca și traiul fiecăruia mental cu ce se alege?
“Că bunăstarea promisă se va prăbuși instantaneu/ Pe capul lor; adulând după afișe un derbedeu/ În sforăitoarea lui campanie pozând ca semizeu/ Amărâtului. Trezit la realitate că are statutul de plebeu”. (fragment poezie FLS)
Politicieni, istorici, oameni de cultură din afara țării noastre, privesc spre noi cu o nedisimulată suspiciune din perspectiva filogenezei istorice. Mai toți conducătorii noștri marcanți au fost omorâți, cu complicitatea autohtonilor, au fost surghiuniți, umiliți, la loc de cinste au fost puși detractorii lor iar în finala țara a fost condusă de fanarioți, împrumutați, alogeni ori trimiși dinspre Moscova ori de aiurea. Toți cei ce ne-au condus în ultimele aproape două secole ( cu una, două excepții) nu au avut nici o legătură cu oasele strămoșilor noștri, dimpotrivă. Bogățiile țării au fost topite (artefactele de la Sinaia), exportate (tezaurul de la Moscova/ Londra), iar valori incomensurabile au părăsit această țărișoară iar hemoragia continuă și în prezent. Se pune o firească întrebare, cu ce am greșit și în fața cui?
Acum se încearcă o culpabilizare a bisericii catolice de inacțiune a ei față de comunitatea evreiască, de către Hittler și acoliții lui. În acest sens se cere și Papa acceptă să se desecretizeze pe acest domeniu arhivele Vaticanului. Putem cere și noi desecretizarea completă a arhivelor existente în sinagogile din România, spre a ne lămuri asupra atrocităților comise de autoritățile române în perioada postbelică precum și asupra cauzelor acestora. Este necesară o dezbatere publică asupra acțiunilor și politicienilor care au cauzat crime de neimaginat asupra poporului român în perioada 1945-1952. Sunt teme deschise care trebuiesc odată și odată declasificate și lămurite.
Osemintele care zac nesfințite în multe locuri din țară cer cu prisosință aceste clarificări. Eforturile d-nei Lucia Hossu Longin din “Memorialul durerii” de clarificare/ lămurire a unor asemenea episoade istorice tragice sunt lăudabile, dar tabloul general trebuie analizat în totalitatea lui, morții cer acest lucru.
Asupra “oaselor strămoșilor” în cei aproape treizeci de ani de democrație, înlăuntrul căreia unii din conaționalii noștri care înainte de intrarea în politică umblau în “teneși” devenind apoi milionari în €, nu au avut bunul simț să se refere niciunul asupra acestei răni sângerânde, poate doar regretatul Corneliu Vadim Tudor, fie-i țărâna ușoară, a observat această temă, evident cu inerentele lui greșeli de exprimare patetică. Frământările interne actuale au ajuns la un nivel de mocnită revoltă generalizată; și pe care motiv? Iată unul dintre ele sub forma unei poezii:
“Nu se știe”

Nu se știe, nu se știe
Poate este o prostie
Generată de hoție

Toată lumea se întreabă
De ce este atâta grabă
Noaptea când atenția e slabă

Să se dea o ordonanță
Ce are menirea hoață
Să-i scoată pe infractori în față

Să nu-i bage la pârnaie
Cel umil n-are o lețcaie
Iar bogații o fac de oaie

Nu se știe când poporul
Nervos, înlăturând poporul
Se va întoarce cu toporul

Neostoit va lovi cu sete
În burtoși, nu în perete
Fără milă și regrete.

Este o exprimare cum s-a spune neaoșe, fără valențele izvorâte de exemplu din “Divina comedie” a lui Dante Alighieri scrisă între anii 1304-1321, descriind coborârea lui în infern, trecerea în Purgatoriu și în final unirea cu Divinitatea. Atributul de “divina” i-a fost acordat de Boccaccio ca o preasfințire a acestei capodopere. Este în fapt o operă filozofică descriind cele nouă cercuri ale cunoașterii de atunci: limbul/ desfrânații/ mâncăii/ zgârciții și risipitorii/ ereticii/ violenții, sinucigașii/ cămătarii/ proxeneții, lingușitorii/ maniacii/ ghicitorii/ și în fine trădătorii. Toate aceste categorisiri umane, ca specii oprindu-se undeva pe parcursul lor dintre infern și divinitate, populează și în prezent, cu prisosință mapamondul iar în particular teritoriul țărișoarei noastre dragi. Indiferent ce faci “lasciate ogni speranza voi ch’ entrate!” ( “voi ce intrați, lăsați orice speranță!”). Aceste cuvinte scrise pe poarta infernului – văzute de acest mare vizionar – se cuvine a fi “injectate” în creierul fiecărui individ ajuns pe craca puterii și poate în acest fel va gândi, acționa și relaționa într-un cu totul alt mod, decât în grobienele altercații verbale zilnice fără niciun fel de finalitate pentru acest brav popor român.
Nu pot încheia acest eseu fără o maximă extraordinară a scriitorului Ioan Slavici: “Omul e-n omenire ca picătura de apă în valurile râului și nici n-adaugă intrând în focul vieții, nici scade ieșind din el”.
Aminte trufașilor trecători prin această lume!

Florian Laurențiu STOICA