GRIGORE ALEXANDRESCU (22 februarie 1810, Târgoviște – 25 noiembrie 1885, București)

GRIGORE ALEXANDRESCU

22 februarie 1810, Târgoviște – 25 noiembrie 1885, București

Grigore Alexandrescu s-a născut la 22 februarie 1810 (după cum reiese din înștiințarea mortuară), în mahalaua Lemnului din Târgoviște, ca al patrulea copil al vistiernicului Mihai Lixăndrescu și al Mariei Fusea, care cobora dintr-o familie de mici boieri. Din spusele lui Ion Ghica, ar reieși anul 1812, iar, din câteva fraze ale poetului din Târgoviște, acesta ar fi văzut lumina zilei în 1814.
Știm puține despre anii copilăriei – cât ne împărtășesc unele versuri din „Adio. La Târgoviște” ori din „Satiră. Duhului meu”. Amintirea copilăriei fericite îi va provoca regrete adolescentului orfan. Pierzându-și părinții, prin 1827, în timpul epidemiei de ciumă, copilul va rămâne sărac și descumpănit. Ca și contemporanul său, Vasile Cârlova, și-a însușit carte grecească și franțuzească în orașul natal. După cum ne spune într-o notă autobiografică, a învățat „în Târgoviște, în școala și sub direcțiunea profesorului grec Rafail (în casele lui Nae Hiotu), unde se predau limba greacă modernă și declamațiunea; apoi în școala lui Mitilineu pentru limba elină”. Mai târziu, la școala lui Vaillant, a dobândit faimă prin cunoștințele lui de franceză și prin bogăția lecturilor și a memoriei extraordinare. La București, unde vine prin 1830, este găzduit un timp de un unchi, părintele Ieremia. În podul Mitropoliei s-a răsfățat printre circa o mie de volume, apoi, ca elev la Colegiul Național „Sfântul Sava”, din București, coleg cu Ion Ghica, îi uimește pe toți cu talentul său poetic.
Îl va cunoaște pe scriitorul Ion Heliade Rădulescu și chiar va locui câtva timp la el. Acesta îi va publica prima poezie, „Miezul nopții”, în „Curierul românesc”, urmată de elegia „Adio. La Târgoviște”. Grigore Alexandrescu își va îmbogăți cunoștințele citindu-i pe anticii greci Xenofon, Tucidide, Plutarh, pe clasicii secolelor XVII și XVIII și pe primii romantici francezi. În această perioadă, prin 1831, Ghica, elev la școala lui Vaillant, a făcut cunoștință cu „un tânăr… înfășurat într-un surtuc cafeniu, oacheș, foarte oacheș, părul negru, sprâncenele groase îmbinate, ochii căprii și scânteietori, mustața îi mijea pe buză”. Prietenia care a început pe băncile școlii lui Vaillant, apoi la „Sf. Sava”, și-a dovedit trăinicia vreme de zeci de ani. Lui Ghica îi datorăm prețioase amintiri despre Grigore Alexandrescu, amintiri ce compensează – ca în general la Ghica – unele nepreciziuni cronologice, prin culoare și prin darul de a portretiza.
În casa lui Ion Ghica, Grigore Alexandrescu a cunoscut unele personalități care-l vor sprijini pe poetul tânăr și sărac: Iancu Văcărescu, Grigore Băleanu, Ion Câmpineanu și Eufrosin Poteca. Raporturile lui Alexandrescu cu Heliade s-au rupt după câțiva ani, ajungând la o violentă ostilitate. În tipografia lui Heliade și sub probabila îndrumare a acestuia și-a tipărit, în 1832, prima sa culegere de poezii, „Eliezer și Neftali” (traduceri din Florian, Byron și Lamartine, plus zece poezii originale). Câțiva ani, Grigore Alexandrescu a locuit în casa lui Ion Ghica. Atunci a îmbrățișat cariera militară, ca iuncher, alături de alți ofițeri progresiști, precum frații Golescu, frații Crețulescu, Voinescu II. A fost trimis la Focșani cu misiunea „de a întreba de pașaport pe toți câți voiau să treacă șanțul care despărțea partea orașului moldovenesc de cea muntenească și să taie la răboj oile care veneau dintr-un mal în celălalt al Milcovului”. A demisionat în 1837.
Un an mai târziu, a publicat la tipografia lui Carcalechi alt volum de poezii, de dragoste, meditații și fabule, printre care și faimoasa „Boul și vițelul”. După plecarea lui Ion Ghica la studii la Paris, Alexandrescu se mută în casele lui Tache Ghica pentru o perioadă de șase ani. Operele poetului capătă acum trăsături pe care le întâlnim în poemul „Anul 1840”, apărut în numărul din mai 1840 al revistei „Dacia literară” a lui Kogălniceanu, ce se apropie de ideile anului revoluționar 1848. Oficialitățile l-au închis pentru o perioadă de trei luni, timp în care poetul a tradus „Meropa” de Voltaire. Numele lui Grigore Alexandrescu devine de notorietate internațională. Versurile lui vor apărea în culegeri de poezii în limbile franceză, engleză și italiană, alături de cele ale lui Iancu Văcărescu și Ion Heliade Rădulescu. Va face o călătorie de o lună împreună cu Ion Ghica pe la mănăstirile de pe valea Oltului. Au vizitat Cozia și Tismana, ajungând până la Turnu Roșu, înainte de a le veni aprobarea oficială cu recomandări „neapărat trebuincioase ca să călătorească cineva în țară la noi…”. Alexandrescu va alcătui după aceea „Memorialul de călătorie” și va povesti momente trăite în excursia lor pe itinerarul propus.
Unele fragmente au fost publicate în revista „Propășirea”, în 1844, altele, precum despre Mănăstirea dintr-un lemn, Bistrița, Polovragi au apărut în „Vestitorul românesc”, în anul următor. În poezie, roadele călătoriei se văd în „Umbra lui Mircea. La Cozia”, „Răsăritul lunii. La Tismana” și „Mormintele. La Drăgășani”. Opera lui Alexandrescu se maturizează.
Tot în această perioadă scrie câteva dintre fabulele sale cele mai populare – „Câinele și cățelul”, „Toporul și pădurea”, „Oglindele”, epistolele către Alecu Donici și Voinescu II.
În această perioadă, se intensifică legăturile poetului – ca și ale celorlalți scriitori munteni ai timpului – cu literații moldoveni și cu publicațiile lor. Sunt manifestări ce exprimă lupta pentru unitatea națională și comunitatea de ideologie și aspirații progresiste. Grigore Alexandrescu va publica poezii în „Dacia literară” și în „Propășirea”. În 1842, apare, sub îngrijirea lui Alecu Donici, cel de al treilea volum de „Poezii” al lui Grigore Alexandrescu. Domnitorul Gheorghe Bibescu îl aprecia pe poetul nostru, dar acesta nu dorește să ajungă poet de curte. În 1847, își publică la București o nouă ediție a poeziilor, sub titlul „Suvenire și impresii, epistole și fabule”. Nu se cunosc multe fapte cu privire la participarea poetului la revoluția din 1848, dar această contribuție este neîndoioasă. „Fără să fie printre cei din fruntea mișcării revoluționare, convingerile lui nu l-au ținut departe de ea”, scrie Ovid Densușianu în „Literatura română modernă”, III, București, 1929. Se pare că a ocupat funcții de stat și a colaborat la „Popolul suveran”, afirma Silvian Iosifescu în 1957, în prefața cărții „Opere complete”, vol. l, de Grigore Alexandrescu.
În „Concordia” din 30 martie 1857, poetul închină viitorilor deputați ai României poezia „Unirea Principatelor”, în care îi observăm entuziasmul patriotic: „Când citim în vechea carte a istoriei străbune / Virtuți mari, ilustre fapte ale nației române, / Care inimă stă rece? care suflet nemișcat? / Cine n-are dor să vază țara sa în fericire, / Cu legi bune, cu legi drepte, în tărie și-n unire, / Cultivând artele păcii pe al său pământ bogat?”.
În perioada aceasta, poetul ocupă diferite funcții, precum cea onorifică de membru în comitetul teatral, dar și membru activ al Arhivelor Statului, apoi director al Eforiei Spitalelor.
După Unire, refuză propunerea de a intra în minister, primind doar un loc în Comisia Centrală de la Focșani. Acolo se căsătorește, la 29 mai 1860, cu Raluca Stamatiu. Acum dă semne de alienație mintală. Este internat la București, la spitalul Pantelimon, și foarte repede înlocuit din funcție la Comisia Centrală. Boala aceasta avea să-și lase urme asupra inteligenței și creației lui. „Timp de 25 de ani – scrie George Călinescu în „Istoria literaturii române” – poetul se clătină, ca și Hölderlin, între luciditate și eroare…”. Totuși, nu se poate vorbi de o totală absență și de încetarea bruscă a creației. Prin anumite jocuri politice s-a ajuns la răzbunări prin comisii medicale „ce ne sunt ades fatale”, după cum scria în „Noaptea Sfântului Botez”, publicată postum de Ion Ghica.
Creația lui Grigore Alexandrescu a coborât treptat în acești ani, fără a înceta cu desăvârșire. În perioada când se lupta împotriva pecetluirii ca bolnav de demență, a publicat mai multe fabule: „Catârul cu clopoței”, „Mielul murind”, „Castorul și alte lighioni”, „Zugravul și portretul”, apărute toate în „Românul” din 1861. În același an își continuă polemica veche cu Ion Heliade Rădulescu, publicând „Confesiunea unui renegat”. În 1863 își alcătuiește o ultimă ediție a poeziilor, introducând unele modificări de influență latinistă. Vrea să intre în politică. În 1874, Bonifaciu Florescu îl întâlnește pe poetul epistolelor și fabulelor pe străzile din Târgoviște și-l descrie a fi „slab și palid ca o umbră”. În 1882, poetul septuagenar publică în „Cimpoiul” traducerea primelor cânturi din „Gerusalemme liberata”. Îl va fi izbit – cum presupune George Călinescu – asemănarea dintre soarta lui și nebunia lui Tasso? Va fi fost o ultimă replică dată lui Heliade Rădulescu această traducere a epopeii din care, cu câteva decenii în urmă, și acesta publicase un cânt în „Curierul de ambe sexe”? În orice caz, acesta este ultimul semn ce ni l-a mai dat scrisul lui Grigore Alexandrescu.
Poetul s-a stins în noaptea de 25 spre 26 noiembrie 1885. În amintirile lui, Ion Ghica scrie indignat despre contrastul dintre înmormântarea unui puternic al vremii, „fost de zece ori ministru, acoperit de sus până jos cu cruci, stele și cordoane” și aceea a poetului dus la groapă într-un dric sărac, însoțit de câțiva cunoscuți. Opera lui Grigore Alexandrescu se întinde pe mai bine de trei decenii și cuprinde versuri satirice (fabule, epistole, satire), poezii erotice și meditații, iar în proză – „Memorialul de călătorie”.

Poeziile de dragoste, inspirate de Eliza ori de Emilia, și meditațiile se întâlnesc mai mult în opere de tinerețe. Nu mai apar după 1850. Dar fabule a scris în toți cei treizeci de ani de creație. Prefacerile anilor prin care a trecut poetul se regăsesc în clasicizanta fabulă, cât și în meditația romantică. Este un om al vremurilor sale, un scriitor al generației pașoptiste. Chiar în prefața volumului din 1842, poetul arată „că am avut datoria să fac aceea ce am putut, să pun și eu o piatră cât de mică la zidirea obștească, căci eu sunt din numărul acelora care cred că poezia, pe lângă neapărata condiție de a plăcea, condiție a existenței sale, este datoare să exprime trebuințele soțietății și să deștepte sentimente frumoase și nobile care înalță sufletul prin idei morale și divine până în viitorul nemărginit și în anii cei vecinici”.
Opera lui Grigore Alexandrescu este, mai ales în prima ei parte, predominant romantică, la care se adaugă, la fel ca și la alți scriitori ai vremii (Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi etc), note clasice și realiste. Caracterele clasice sunt incontestabile, vezi în „Satiră. Duhului meu” sau în fabule. Îmbinarea clasicismului cu romantismul la Grigore Alexandrescu și la alți români ai vremii se deosebește de ceea ce se întâmpla la scriitorii din Occident, la care romantismul s-a afirmat și s-a dezvoltat contra clasicismului, contestându-i acestuia estetica. La noi, speciile literare se amestecă. Plac și unele și altele, se împrumută, se imită, dar există multă originalitate la autorii noștri. Alexandrescu își începe scrisul traducând și prelucrând din Lamartine și Byron, dar și din La Fontaine ori Florian. Împrumută de la Boileau tiparul epistolei și de la Lamartine – meditația. Influențe există și din Musset, Lamartine, Voltaire, Byron, dar fondul este autohton.
„Anul 1840” este piatra de hotar în creația poetului. Este o veritabilă profesiune de credință și una dintre cele mai nobile chemări la lupta pentru libertate pe care o cunoaște literatura noastră: „O an, prezis atâta, măreț reformator! / Începi, prefă, răstoarnă și îmbunătățează, / Arată semn acelor ce nu voiesc să crează; / Adu fără zăbavă o turmă ș-un păstor”. Alexandru Ghica chiar s-a înspăimântat citind în poem despre faptul că „de-mbunătățiri rele cât vrei suntem sătui”.
Poeziile create de Grigore Alexandrescu în urma călătoriei pe Valea Oltului arată deplina lui maturitate artistică. Dincolo de entuziasmul romantic se întrevede o perspectivă mai realistă decât la ceilalți poeți români ai timpului în înțelegerea epocilor îndepărtate ale istoriei. Apoteozând eroismul cu care poporul român a luptat împotriva celor care încercau să-l subjuge, poetul nu se lasă furat cu totul de mirajul epocilor de glorie militară, pentru că repetatele războaie deveneau pentru popor vremuri „triste și amare”. Constatăm orientarea poetului spre satiră, după ce în „Satiră. Duhului meu”, autorului „Primăverii amorului” încă nu-i era clară poziția sa față de versificație: „Poet cum poci a mă crede, când al lirei Dumnezeu / Încă nu vrea să-mi arate care este felul meu?”.
Oricare ar fi specia literară pe care și-o alege poetul, aluzia ironică îl readuce direct în contemporaneitate. Predilecția pentru fabulă a lui Alexandrescu și a altor scriitori ai vremii se explică prin posibilitățile superioare de satiră politică pe care le oferă specia. Tot în „Epistola către Văcărescu” își arată fabulistul debutant orientarea spre a vorbi fără sfială punând pe seama altor elemente manifestarea oamenilor: „Apoi când în elegie destul nu poci să vorbesc, / Și s-arăt fără sfială toate câte socotesc, / Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea, / Și-mi ridică cu-nlesnire sarcină oricât de grea…”.
Prin Grigore Alexandrescu, fabula se impune plenar în literatura română. Poeziile de acest tip alcătuiesc la el o adevărată „comedie umană” în miniatură, realizând un tablou cuprinzător și pitoresc al societății românești de la mijlocul veacului al XlX-lea. Versul este alert, limba neforțată, mânuită cu siguranță, replicile personajelor sunt vii, desfășurate cu spontaneitate, în tensiune dramatică.
Sunt larg cunoscute fabulele precum „Câinele și cățelul”, „Boul și vițelul”, „Toporul și pădurea”, „Dreptatea leului”, „Vulpea liberară”. Morala multora este menționată în diferite conversații semnificative, precum: „Adevărat vorbeam / Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei, / Că voi egalitate, dar nu pentru căței. / Aceasta între noi adesea o vedem, / Și numai cu cei mari egalitate vrem”.
Sau „Boierule, zise, așteaptă afară / Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu. / – Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară. / N-am astfel de rude și nici voi să-l știu”. Ori „Se află vreo țară, unde l-așa-ntâmplare / Să se jertfească leul? Nici una mi se pare, / Nu știu cum se urmează, nu pricep cum se poate, / Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate”. Și o morală mai scurtă: „Cunosc mulți liberali, la vorbă ei se-ntrec, / Dar până la sfârșit cu oase se înec”.
În reușitele și chiar în eșecurile versificației lui Grigore Alexandrescu se simte același efort de a face versul mai suplu, de a-l transforma într-un instrument mai docil pentru idee. În vederea aceluiași scop introduce mai multe cezuri ori versul liber, ca și înaintașii săi, transformând povestirea în scenetă. Expresiile stilistice evoluează de la convențional la expresiv.
Optimismului lui Grigore Alexandrescu ne alăturăm și noi, încheind tot cu versurile lui din „Cometei anonsate pentru 13 iunie”: „Căci noi avem de lucru în Țara Românească; / Legi vechi și ruginite avem să le-nnoim…”.

CLEOPATRA LUCA