Horia – simboluri-cheie ale revoluției din anul 1784

Revoluția în expresie națională și socială Măreția lui HORIA reiese din ceea ce a gândit, inițiat și pus în aplicare: răscoală, insurecție sau revoluție. Același ziar belgian a numit tumultul sângeros drept „răscoala țăranilor români”, constatând că gazetele vorbeau despre evenimentul respectiv atât de diferit, cu atâtea contraziceri, încât „a fost foarte dificil până acum a se forma păreri juste”. Ziarul londonez „The Times” numea evenimentul, insurecție: „Procurându-şi astfel armele prin propria lor isteţime, au intrat imediat în război cu opresorii lor. Au ales un desperado îndrăzneţ să le fie căpetenie; se numeşte Hora sau Horiah, care a fost de mai multe ori condamnat la moarte pentru crime cumplite. Acestea sunt cauzele adevărate ale insurecţiei, care va fi de aceea mai greu de stins în timp scurt, deoarece insurgenţii se tem să se încreadă în promisiunile care li se fac, cu condiţia de a preda armele şi a se întoare la îndatoririle lor”. Istoricii români au numit răzvrătirea sângeroasă a țăranilor români din Transilvania în diferite feluri: Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria, Răscoala lui Horia, Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, Răscoala lui Horea, Revoluția populară de sub conducerea lui Horea etc.

HORIA a gândit tumultuoasa răzvrătire a țăranilor români împotriva asupririi străine, ca revoluție – cu un nucleu politico-militar conducător, un program revoluționar bine definit și forțe armate proprii, de susținere și apărare a cuceririlor realizate, precum și cu adeziunea gloatei, care să sprijine acțiunile privind dărâmarea regimului despotic. Precum se știe, la 5 noiembrie 1784 un mare grup de răsculați (insurgenții) au ajuns la marginea orașului Deva, dar n-au reușit să cucerească orașul. Drept urmare, la 11 noiembrie 1784, HORIA a adresat nobilimii refugiate în oraș un ultimatum, care rezuma ideile politice și sociale ale răzvrătirii, glăsuind astfel: „Nobilul comitat, împreună cu toți stăpânii de moșii și cu toată seminția lor, să jure pe cruce; nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea. Nobilii stăpâni pe moșii să părăsească odată pentru totdeauna moșiile nemeșești. Și ei să plătească dare ca poporul de rând. Dacă comitele și nobilii stăpâni de moșii se vor învoi la aceasta, țăranii le făgăduiesc pace, iar în semnul păcii să ridice pe cetate, pe la marginile orașului, pe prăjini cât mai înalte, steaguri albe”. Căpeteniile românilor răsculați au cerut, în mod imperativ, eliberarea țăranilor arestați, preconizând eliberarea națională și fondarea unei „republici populare”. HORIA și-a organizat oastea după criterii și principii militare. El a fost conducător suprem, urmau conducători-căpitani principali – Cloșca, Crișan și Ion Horia (fiul lui Horia, zis „Horia cel tânăr”) – apoi sute de căpitani de cete numiți de HORIA și ortacii săi apropiați, precum și alte sute de căpetenii de cete mai mici, aleși de sate. Acest fapt i-a conferit răzvrătirii numele de război al iobagilor români împotriva nobilimii ungare, în fapt revoluție populară. HORIA a acordat o atenție deosebită pentru organizarea teritoriului eliberat de sub stăpânirea nobilimii ungare. Prin satele prin care a trecut, a numit căpitani, dintre care sunt cunoscuți: Ion Petruţa şi Ionuţ Dandea – la Bucium, Toma Petruţ – la Muşca, popa Pop Simion – la Lupşa etc.

Pentru pregătirea acesteia, HORIA a acționat în trei direcții:

• — propaganda în taină, dar și pe față, între țăranii iobagi din Transilvania, până în județele Maramureș, Satu Mare, Bihor, Arad și în Banat;
• — intervenția la „drăguțul de Împărat” din Viena;
• — intervenția la domnii celor două Principate românești- Moldova și Valahia -, pentru ajutor armat, la nevoie, sau pentru a le oferi adăpost.

SIMBOLURILE-CHEIE

Simbolurile revoluției conduse de HORIA au fost CRUCEA – simbolul credinței și VATRA (DACIA fiind simbolul vetrei).
a. Crucea

Crucea a fost simbolul care i-a mobilizat pe răsculaţi și i-a determinat pe iobagi să-şi unească forţele împotriva nobilimii ungare. În 28 octombrie 1784, în târgul care avea loc în Brad, CRIŞAN – pe numele său adevărat, Gheorghe Marcu Giurgiu (născut în anul 1733, în comuna Vaca, comitatul Hunedoara) -, i-a convins pe moți să se revolte, arătându-le o cruce de aur pe care HORIA ar fi primit-o de la Împăratul însuşi drept scrisoare de încredinţare. În 31octombrie 1784, duminica, un număr de (500- 600 de moți, țărani iobagi, s-au adunat în curtea bisericii din Mesteacăn, pentru a asculta nerăbdători veștile bune pe care le aducea CRIȘAN. După ce preotul din Mesteacăn a slujit liturghia, CRIŞAN a comunicat mulţimii adunate acolo că HORIA avea poruncă de la Împăratul să-i conducă pe români la Alba Iulia, unde urmau să primească toţi arme. Un bărbat din mulţime a exclamat: „Da bine, de unde ne spui asta, ce semn ai ca să credem că astea sunt poruncile Înălţatului împărat, să le creadă toată ţara?”. Atunci unul dintre tovarășii lui CRIȘAN a scos de sub haină o cruce tare aurită şi zise: „Credeţi în asta?” La vederea crucii, mulţimea adunată acolo a exclamat: „Credem”. Atunci CRIȘAN a spus: „Dacă credeţi, veniţi şi urmaţi-mă”. Astfel, la îndemnul lui CRIȘAN, iobagii, s-au hotărât să plece la Alba Iulia pentru a se pune în slujba Împăratului. Deci, întreaga cheie simbolică a revoluției a fost exprimată prin expresia „a jura pe cruce”. Liantul ideologic al unităţii de acţiune în ținuturile controlate de răsculaţi a fost credința creștină, ortodoxă. În republica țărănească preconizată de HORIA, dreptul la viață politică și socială îl aveau, cu prioritate, românii ortodocşi și apoi cei care jurau pe crucea bizantină şi se botezau în credința ortodoxă. De aceea, certificatul străinului pentru a fi primit în vatra stăpânită de HORIA era botezul ortodox. Aceste fapte explică de ce alături de HORIA și de țăranii români răzvrătiți au luptat mulți preoți ortodocși, precum: Avram din Uibărești – care în timpul atacului de la Ribița, a îndemnat poporul la luptă din turnul bisericii; Dănilă din Crișcior – la casa căruia nobilii trebuiau să aducă răspunsul la ultimatumul din 11 noiembrie 1784, căci altfel va fi atacată Deva; Dumitru din Certeje – care în anul 1782 l-a însoţit pe Horea la Viena, spre a cere dreptate pe seama celor asupriţi; Dumitru din Cinciș și Mihai din Băcia – luați prizonieri împreună cu alți țărani, de locotenentul Kallyani; Gheorghiță Nicola din Albac – căpitan şi duhovnic al lui HORIA; Ioan din Leheceni, care, în piaţa Vaşcăului a strigat: „De ar aduce Dumnezeu pe răsculați aici, căci de nu ne va fi mai bine, mai rău nu poate să fie”; Ionaș Cazan din Mesteacăn; Ioniță Dadei – care a dus o circulară a lui HORIA la Lupşa, apoi la Mujina; Niculae din Orăștie – care a trecut în Valahia să ceară ajutor pentru răsculaţi; Nicolae Raţ din Maierii Bălgradului – care a scris testamentele lui HORIA ȘI CLOȘCA – i-a împărtăşit și i-a însoţit la locul de supliciu. Petre Iancu din Lupşa căruia, la o adunare, Cloşca i-a cerut „să ia cu sine Sfânta Cuminecatură spre a putea împărtăşi pe cei ce se vor îmbolnăvi”; Vasile din Pintic – care i-a adunat pe săteni noaptea în biserică şi le-a citit o scrisoare a lui HORIA, îndemnându-i să fie gata pentru începerea răscoalei, care va fi vestită prin tragerea clopotelor; Zaharia din Bratea – care i-a chemat pe ţărani cu arme la sine acasă. Au fost şi alţi preoţi ortodocşi care au susținut lupta lui Horia.

Furia iobagilor români, ținuți de veacuri într-o cruntă stare de neomenie, s-a revărsat împotriva nobililor unguri (reformaţi), a funcţionarilor austrieci (catolici), dar și împotriva românilor uniți cu biserica Romei – percepuți ca „trădători” sau colaboratori ai autorităților habsburgice represive. De aceea, intelectualii Blajului, reprezentând Şcoala Ardeleană, precum și clericii „uniți” cu biserica Romei, nu au pactizat cu românii ortodocși răsculaţi. Opinia românilor „uniţi” faţă de răzvrătirea iobagilor români, ortodocși, a fost sintetizată de către episcopul greco-catolic Alexandru Şterca Şuluţiu, în lucrarea „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni”, scrisă pe la anul 1850. Aceasta a fost definită ca resurecţie ţărănească violentă de factură creştin-ortodoxă. Autorul, care se trăgea dintr-o familie greco-catolică din Cărpeniș (Munţii Apuseni) a povestit peripeţiile familiei sale în vremea răscoalei, percepută de HORIA drept „colaboraţionistă” cu autorităţile austriece.

b. Vatra

Vatra a constituit temeiul fundamental al ridicării iobagilor români la luptă pentru emancipare politică și socială. Țăranii români din Ardeal erau conștienți că Ardealul era țara lor și nu a nobilimii ungare. În preajma izbucnirii revoluției, un țăran român din Gârbou (comitatul Cluj) pe nume Florea Cosma i-a spus contelui Szent Pal adevărul fără înconjur: „Țara este a noastră, a voastră este Ungaria” și că „în scurtă vreme vă vom scoate de aici”. HORIA și-a legat numele de simbolul vetrei neamului, care cuprindea spațiul vechii Europe, tranșat între marile imperii vecine: habsburgic, țarist și otoman. Românii ortodocși (poporul de jos) l-a numit CRAI — cu multiplele lui înțelesuri: domnitor, împărat, rege, toate încorporând în mintea românilor de rând semnificația străvechii instituții voievodale. HORIA a fost conștient că izbânda revoluției și scoaterea țării sale din mâinile nobilimii ungare depindea de ajutorul primit de la frații din cele două Principate românești de peste munți: Moldova și Valahia. Este posibil ca HORIA să fi cerut ajutorul românilor de peste Carpați pentru a elibera vatra neamului aflată sub dominație străină. Acest fapt reiese din două documente: — în 3 februarie 1785, ungurul Gyongyosi Ianos îi scria din Turda, lui Gulacsy Gabor că „hoții de revoluționari” stăteau în corespondență cu țările vecine – Valahia și Moldova -, de la care așteptau ajutor. „Pot să scriu sigur că pe la începutul acestui an vreo 30.000 de români din Moldova voiau să năvălească, prin pasul Ghimeșului, în Trei-scaune, dar au fost respinși și bătuți de secui”; — în 10 octombrie 1795, internunțiul Austriei la Constantinopol, Herbert Rathkeal, i-a scris ministrului cancelar Kaunitz din Viena cum că HORIA a trimis la Alexandru Vodă Mavrocordat în Iași trei deputați cu misiunea să obțină de la dânsul ca să intervină pe lângă sultanul pentru un ajutor armat împotriva ungurilor; între cei trei deputați era unul cu numele Ionaș – „om de vreo 40 de ani, voinic, bine făcut și remarcabil prin niște mustăți enorme”; internunțiul Austriei credea că Horia a cerut mai întâi și poate exclusiv ajutor numai Domnului român și ostașilor lui moldoveni. Despre acest ajutor au vorbit preoții din Lăpușnic și Orăștie, afirmând că la răscoală au participat doi frați Magheru din județul Gorj, care emigraseră acolo din Vidra (comitatul Zarand). De asemenea, căpitanul Petru Muntean din Valahia (Țara Românească), un dezertor întors acasă, a condus grupul răsculaților care în noiembrie 1784 au atacat castelul familiei Barcsai din satul Vidra (comitatul Alba). Se știe că între revoluționarii din Munții Apuseni, prin noiembrie 1784 a fost căpitanul Mihail Popescu, de vreo 38 de ani, trimis cu misiune secretă în Ardeal de către domnul Moldovei, Alexandru Mavrocordat, pentru a-l informa de mersul revoluției. El a primit misiunea secretă de a organiza o armată moldovenească, formată, în primul rând din dezertori și refugiați ardeleni. Însuși popa Nicolae din Orăștie trecuse, în noiembrie 1784, în Țara Românească, ca să formeze un corp de 600 de oameni, cu care să vină în ajutorul răsculaților.

O serie de documente vorbesc despre prezenţa în fruntea răsculaţilor a unui personaj misterios — contele Salis, „omul din umbra lui Horea”, care a avut un rol important în pregătirea şi desfăşurarea răscoalei. Acesta ar fi fost un agent rusesc, care-i îndemna pe românii transilvani să emigreze în Crimeea, unde stăpânirea rusească le oferea condiţii de viaţă mai favorabile. Nereuşindu-i planul, urmărit de autorităţile austriece, acel Salis a dispărut fără urmă. Într-o corespondenţă din Viena, cu data de 22 aprilie 1785 se spune că Salis era „un om frumos, plin de foc”, de circa 40 de ani, care a aţâţat revolta românilor, „arătând acestora două diplome false ale M.S. Imperiale, prin care ei sunt declaraţi eliberaţi de orice îndatorire faţă de proprietarii de pământ”. HORIA, alături de SALIS au fost astfel prezentați de către nobilimea ungară: „Acest duce necioplit a fost doar un voievod ţăran pe domeniu, dar consilierul lui e un fiu al Prusiei, colonelul proscris Salis, care poate are mai multă minte decât Horea, dar i-a dat lui locul întâi ca prin înşelăciune să poată recruta cât mai mulţi soldaţi români. Sunt teribil de primejdioşi aceşti hoţomani, căci după porunca lor atunci când ei vor da un anumit semn, la un anumit termen toţi ungurii trebuie să piară”. Lui HORIA i s-au atribuit gânduri și intenții de reînviere a Daciei, de a deveni „Rex Daciae”. Ziarul „A Magyar Hírmondó” l-a numit „Horia, principele imaginar și de neuitat al Daciei”. Nobilimea ungară a amplificat acest fapt, iar pentru a-l alarma pe Împărat de primedie și a grăbi intervenția împotriva răzvrătiților, a răspândit medalii cu inscripția: „Horia rex Daciae”. Au fost puse în circulație două monede subversive: pe prima monedă HORIA își luase titlul de rege al Daciei (rex Daciae), iar pe cealaltă era scris: „Horea bea și hodinește / Țara plânge și plătește”. În noaptea de Anul Nou, 1784-1785, Horia și Cloșca au fost ținuți închiși și păziți în pivnița unei case din Abrud. În 1 ianuarie 1785, aceștia au fost trimiși la Alba Iulia cu o escortă de 70 soldați (grăniceri) unguri brutali, care pe drum i-au pus lui Horia pe cap, în bătaie de joc, o coroană de nuiele, strigând: „Așa-i trebuie regelui!”. Însă, periodicul german „Politisches-Journal”, care apărea la Hamburg, scria în timpul revoluției că HORIA „a ajuns la idei mai largi, precum se vede; ar fi spus chiar că are intenția să se unească cu tovarășii săi de credință, cu românii din Valahia și, împreună cu ei, să cucerească toată Transilvania și să reînvie vechiul Imperiu roman, din care își trag obârșia”.

Prof. univ. dr. Aurel David