Hoţ de opere de artă!

Există o zi în viaţa fiecărui om când orice ar face, cât de bine ar gândi, toate acţiunile sale îi ies pe dos, dă numai de belele, fără să aibă vreo contribuţie directă. Soarta, aşa, din senin, îi joacă o festă, de fapt îl pune la încercare să vadă cum reacţionează când totul îi este potrivnic. Poate rezista, poate claca, este dus de val încercând să se agaţe de eventuale puncte fixe, ori se pierde cu desăvârşire şi atunci pierde totul pe mâna lui.

Cum-necum, într-o dimineaţă senină, perfect odihnit şi cu poftă de viaţă, am plecat spre o farmacie din apropiere să iau câteva pilule pentru o eventuală răceală. Mă aşez la coadă şi atunci când ajung în faţă am o uşoară ameţeală. Farmacista îmi oferă un taburet pe care să mă aşez şi mă întreabă ce doresc. În acel moment, coada de acum fiind destul de consistentă, îmi încalecă genunchiul stâng o domnişoară foarte draguţă şi, dând impresia că suntem foarte apropiaţi, începe să comande o listă întreagă de pastile, pomezi şi altele. Comand şi eu un strepsils forte, îmi bate lungul bon, bag mâna să scot portofelul şi văd cu stupoare că am luat un altul, cu hârtii fără valoare, din care nici măcar nu puteam fi identificat. Domnişoara între timp s-a „evaporat” cu sacoşa plină de „cumpărături”. Iată, găsesc totuşi un card unde aveam câteva sute de lei, mult prea suficienţi spre a-mi acoperi cumpărătura. Întind cardul; farmacista se uită lung la mine, se încruntă şi-mi spune tăios că trebuie să plătesc cu bani, că acel „cartonaş” este probabil pentru un joc de copii.

Pe un perete îndepărtat zăresc un calendar mecanic; arată 12 martie 1982. Aceasta e chiar ziua mea de naştere, mental îmi spun că am ajuns la o vârstă oarecum rotundă de 35 de ani. Ce frumos, o punte între impulsivism încă nu temperat şi o doctă aşezare spre meditaţie, deocamdată doar  în devenire.

Rămân aşa cu „cartonaşul” în aer şi nu ştiu cum să reacţionez. Îmi revin, mă scotocesc în buzunare şi găsesc un „celular”. Încerc să contactez pe cei apropiaţi spre a mă ajuta. Formez diferite numere, din memorie, dar nu-mi răspunde nimeni. Mă uit pe faţeta celularului şi în loc de numere formate văd o sumedenie de jocuri de calculator, nefolositoare oricum scopului acelei scule. Mă enervez şi continui ca un obsedat să formez  numere de apelare, dar în zadar. Ecranul celularului îmi arată la greu fel de fel de „muţunache”, „gospodine” ori alte arătări, fără nici o legătură cu încrâncenarea mea de a lua contact cu o persoană cunoscută, indiferent care ar fi aceea, prieten ori duşman.

Ca din senin apare un individ, se recomandă că ar fi un ofiţer a cărui misiune este să identifice şi să prindă impostorii, infractorii în devenire sau chiar cei ce au comis o infracţiune. Are în fişa postului său obligaţia de a identifica acele specimene umane aflate la limita legii, sau care tocmai au încălcat-o şi să-i aducă în faţa instanţelor competente.

Mă uit la el, în fugă. Este un tip comun, cu o costumaţie mai degrabă de derbedeu dacât de om al legii, cu o pălărie a la „Nea Mitică Dragomir”, cu mâini delicate şi cu o logoree specifică anchetatorilor primari.

Matale (mi se adresează) ai cam încălcat legea!

În ce sens, îl întreb? Vrei să păcăleşti o dreaptă orânduire, care se bazează pe corectitudine, pe valori perene, pe legi şi, vrei să ne păcăleşti cu nişte cartonaşe în loc de bani peşin.

• Omule, eu nu te cunosc pe dumneata, dar sunt corect, nu am păcălit

niciodată pe nimeni, nu am nici un fel de datorie pe conştiinţa mea, nici morală, nici pecuniară. Mi-am uitat portofelul cu lei acasă, dar pot plăti cu cardul, care este recunoscut ca şi mod de plată în toată lumea,doar dacă ştie ce e acela.

M-a luat de braţ, scoţându-mă din zona farmaciei, unde cei de acolo deveniseră foarte nervoşi, chiar agresivi, pentru că oricum îi încurcam.

          Ia spune matale ce este cu acel cartonaş căruia îi acorzi atâta importanţă?

          Păi în el am echivalentul a peste zece mii de dolari, şi pot plăti în lei în limita acestei sume,oriunde am chef.

Măi omule, în mintea ta crezi că mă consideri un tembel, sau tu eşti rătutit cu capul, sau eu nu pot a te înţelege în nici un fel?

Din acest noian de informaţii realizez imediat că relaţionez într-un alt spaţiu temporal. Că actualele mijloace de comunicare şi de plată pe care abia le stăpânesc sunt încă inexistente în lumea în care mă mişc în momentul de faţă. Aşa că încerc a mă adapta. Devin mai flexibil atât în vorbe cât şi în acţiuni, că altcumva nu am ce face. Sunt constrâns de împrejurări să-mi regândesc întregul comportament.

Mă „preia” şi mă conduce într-un fel de sanctuar în care elitele arhitecturii au reconstruit un fel de Palat al realizărilor omeneşti imposibile. Paşii mi-i poartă în incinta „Institutului de Arhitectură” Ion Mincu.

Stăruie mai întâi să vizualizez machetele şi planşele expuse în vitrinele exterioare, apoi şi în interior.

Iată! Priveşte această construcţie asemănătoare unei păsări Phoenix, având peste trei metri înălţime. La baza ei curge un fel de pârâiaş. Îmi explică pe îndelete că în acel loc a fost un WC, dar s-a hotărât ca peste tot în acea incintă, unde a fost ceva oarecum gregar, totul să capete alte sensuri. Îmi spun în sinea mea, dar pentru necesităţi fireşti, fiziologice, unde ar trebui să mergi?

Nu pot continua şirul logic al gândurilor când individul mă „împinge” subtil către „cancelaria” instituţiei.

Ar trebui să dau socoteală de ce o anumită piesă, o statuetă, a dispărut în noaptea trecută. Unii martori oculari (eu le spun binoculari, că majoritatea aveau ochelari şi erau chiori) susţin că acela care a sustras obiectul avea un fel de cutiuţă ce o ţinea la ureche şi vorbea cu ea. Ofiţerul concluzionând în mod pripit că eu aş fi acela, că şi eu am încercat să vorbesc tot printr-o asemenea cutiuţă. Celularul meu, inactiv oricum, care deja mi-a fost confiscat. Dintr-o dată mă străfulgeră în minte că în timpul unei filmări prin anii ’20, Charlie Chaplin, prin dreptul lui s-a „plimbat” o doamnă care vorbea la celular?!!

Încă o dată încerc să îi conving pe cei din apropierea mea, evident ostili (unii) ori indiferenţi (alţii), că menirea mea în acel conclav este de a plăti o sumă derizorie către un agent economic, care, culmea, nici nu m-a reclamat în vreun fel.

Da, nu te-a reclamat, dar poţi fi un eventual infractor, iar noi (spune agentul) suntem datori a apăra ordinea de drept, şi de a nu lăsa ca nişte „boemi” cu cutiuţe în care vorbesc şi cu cartonaşe cu care ar vrea să-şi plătească felurite achiziţii, să invadeze societatea.

Mă uit la el şi-i răspund aşa, ca pentru mine; adică pentru câteva pastile ţi s-a pus în creştet să mă trimiţi la puşcărie?

Nu e vorba de acest aspect, ci faptul că în societatea noastră septică a fost inoculat un individ (adică tu!) care poate contamina, prin felurite moduri, echilibrul nostru stabil, corect imuabil, dar mai ales strict ierarhizat, care produce pe bandă rulantă doar binefaceri, linişte şi pace socială. Iar tu vii aici şi ne deturnezi valorile noastre prestabilite,ne otrăveşti societatea.

Stau şi mă gândesc, oare cu ce am conturbat acea entitate socială?

Da, aşa este, cardul şi celularul, două belele ale prezentului meu, nu au fost încă injectate societăţii în care mă aflam temporar (zic eu). Dar acum sunt într-o situaţie absolut imposibil de a o gestiona. Încerc să mă conving că, în situaţia dată, şi ei au dreptate. Pentru început, că ar fi trebui să plătesc ceva, dar mai încolo, că acei catalizatori ai progresului au găsit de cuviinţă să „remodeleze” un WC într-o operă de artă, asta e o altă problemă, care mă depăşeşte. Fie; mie îmi este indiferent.

Această percepţie, cumva delicată asupra lucrurilor cărora tocmai meditam, avea să se schimbe în mod radical şi într-un sens sinistru, dar şi tragic.

Mă aflu pe Calea Victoriei, „La Nestor”, unde acel bloc uriaş a fost distrus în întregime de cutremurul din martie 1977.

Au murit acolo mulţi oameni, cascadori care au încercat să salveze oameni agăţaţi de rămăşiţe de bloc, acei cascadori fiind coordonaţi de regretatul Szóby Cseh. Cadavrele a zeci de oameni au fost „aşezate” provizoriu la magazinele de vis-a-vis, de lângă Biserica Albă, spre a fi identificate.

Am mers acolo, răspunzând printre altele de magazinele alimentare situate pe Calea Victoriei. Deşi erau „îmbrăcaţi” într-un fel de „plastice”, figurile decedaţilor arătau, prin ultimul rictus, groază, disperare, poate părerea de rău că acea brutală dezlănţuire telurică le-a răpit parcursul de viaţă pe care şi l-au propus.

În noaptea aceea au fost devalizate o serie de magazine – de modă, bijuterii etc – auzind şi ceva împuşcături în depărtare, semn că omniprezenţii infractori au fost puşi la respect.

De ce această divagaţie spre un alt trecut? Pentru simplul motiv că şi faţă de morţi, într-o societate aşa cum o considera „ofiţerul” existau indivizi care să profite de pe urma unui dezastru natural.

Dar „însoţitorul” meu mă scoate din această secvenţă istorică prea îndepărtată şi mă aduce în dimensiunea anilor optzeci, poate început de nouăzeci.

Nu, consideră el, eu sunt mult mai periculos şi mă supune la un fel de test de stres.

Din „Cancelarie”  iese, în fine, o oficialitate care mă priveşte încruntată, condescendent pe agent, şi concluzionează scurt că mie mi se datorează şi faptul că Teatrul Naţional a trebuit să fie „amputat”, că semăna izbitor cu Opera din Sidney.

Îl înfrunt spunându-i că şi bomba cu neutroni, de care acum se face mare vâlvă în propaganda ceauşistă, are o discretă legătură cu mine.

Agentul mă ia de braţ şi mă conduce în subsolul securităţii, vis-a-vis de Poliţia Capitalei.

Am înţeles că misiunea lui este de a identifica nu atât infractorii mărunţi, „plevuşca”, ci aceia care fură, la propriu, opere de artă, ori care contribuie la devalizarea ţării de valori şi bunuri perene.

Mă întreb cam ce aş avea eu de-a face cu acest segment?

Un fel de conversaţie curge, gândesc eu, fără noimă.

În sute de situri arheologice se fură la greu, industria, agricultura sunt la pământ, dar de ce mă suspectează pe mine de ceva? Bine, bine, dar aceste lucruri se petrec mult mai târziu şi, de fapt, nu au deocamdată nicio legătură cu prezentul.

Da, sunt privit ca un duşman deoarece am nişte obiecte ciudate, cărora nu le găseşte rostul, deocamdata, fiind mult mai periculos decât un oarecare individ ce fură la greu, de exemplu, din patrimoniul naţional. Am o noapte la dispoziţie să meditez asupra targeturilor mele de viitor, puţine la număr, dar poate consistente. Oricum nu am de gând să las lucrurile să se deruleze în acest sens defavorabil mie.

După o aţipeală de câteva ore, dis de dimineaţă „noua echipă” mă scoate la interogatoriu.

Aşadar, „noi” avem o „cutiuţă” cu care vorbeşti; cu cine? Nu răspund. Avem şi un cartonaş pe care scrie „CARD” cu numele şi prenumele tău (verifică minuţios acest lucru) cu care vrei să păcăleşti negustorii, nu-i aşa?! Citindu-l invers constată că înseamnă DRAC. Iată, spune unul dintre ei, asta este explicaţia. E un individ foarte periculos, că prin utilizarea acestei piese subversive deja am intrat în sfera grupului reacţionar al meditaţiei transcedentale.

Vezi? Nu-i frumos ceea ce faci; eşti de acord cu acest lucru? Tac. Buun! Şi ce mai avem noi aici, uite o serie întreagă de reclamaţii (turnătorii abjecte, îmi spun în sinea mea) din care rezultă faptul că tu (iată, a dispărut dumneata) te faci vinovat de distrugerea, amputarea, dispariţia şi al altor opere de artă, de valori ale poporului român, pentru care au muncit prezenţii şi au murit înaintaşii noştri.

Mă uit stupefiat atât la interlocutori, cât şi la peroraţia lor. Disperarea mea era legată de faptul că mă aflam într-un beci la peste patru metri sub pământ, că nu aveam nici un mod de apărare, că învinuirile, evident alăturea cu drumul, nu aveam deocamdată cum să le combat.

Încerc o stratagemă, de prisos în acea conjunctură, dar, cum nu aveam altă alternativă, m-am bizuit pe maxima noastră că „încercarea moarte n-are”.

• Vă rog să-mi precizaţi cât mai fidel posibil acuzaţiile care mi se aduc,

pentru ca să le pot clarifica în faţa dumneavoastră!

• Băi naivule, tu crezi că te afli la talcioc să te târguieşti cu noi? Noi

suntem anchetatorii, iar tu eşti infractorul care în curând va înfunda puşcăria.

          Pleacă această echipă dură şi vine o alta, formată tot din trei indivizi, cu o dicţie mult mai delicată, dar fermă.

          Am studiat (încep ei) acele obiecte ciudate cu care dumneata (zăresc o oarecare speranţă) ai încercat să îţi aproprii ceva medicamente, în colaborare cu o minoră (pe care între timp am interogat-o) folosindu-te de un fel de cartonaş.

          De acest aspect ne-am lămurit, dar (punctează apăsat) legat de persoana dumitale s-au petrecut o serie întreagă de lucruri pe care nu le putem explica. Fii matale drăguţ (ce frumos!) să ni le explici.

• Cu dragă inimă, ce anume?
• De ce eşti tatuat peste tot, ce înseamnă asta, că nu s-a pomenit aşa ceva

de când mama ne-a făcut!

• Păi tatuajul este un fel de amprentă personală, cum ar fi cele palmare.

Mă uit în blitz la mine şi nu văd nici un fel de semn în acest sens. De ce

oare m-or fi abordat pe această temă?

          Tatuaje îşi fac doar marinarii şi puşcăriaşii, primii ca să-şi amintească de prima ori de a doua iubire, iar ceilalţi ca să pară mai duri în detenţie. Dar dumneata ai corpul plin de asemenea „picturi”. La ce-ţi folosesc ele?

          Încerc să parez, întrebându-i ce legătură are presupusa mea infracţiune, care oricum este neclară, cu acele tatuaje.

          Îmi răspunde că este simplu. Un individ care a fost recunoscut de către cel puţin doi martori, cu ample tatuaje pe braţe, a fost cel care a furat de la Muzeul Naţional două picturi celebre.

          Fac o scurtă incursiune asupra evenimentelor. Pornesc de la plata (de fapt neplata) a câţiva lei de la o farmacie, apoi a dispărut o statuetă, apoi că Teatrul Naţional a fost greşit proiectat, asocierea cu cei care fură şi devalizează ţara, în continuare că au dispărut două tablouri valoroase din patrimoniul naţional, fiind identificat un individ ce ar avea tatuaje pe braţe, cum le am şi eu. Iată mobilul. Ancheta „curge” în sensul că eu aş fi un hoţ de opere de artă. Mda! Cam nasoală poziţie. Observ pe birouaşul lor un dosar, care cu siguranţă se referă la mine şi care, acum, este destul de consistent, precum şade bine oricărui anchetator care se respectă.

          Voi ajunge în final în faţa unei instanţe de judecată.Un gând nu-mi dă pace. Cu ce voi plăti avocaţii? Chiar dacă sunt numiţi din oficiu. Cu cardul? Nicidecum. De a munci undeva, imposibil. Sub anchetă nu te va angaja nimeni. Mă cuprinde disperarea.

          Pe moment mi se dă drumul şi mă învârt prin centrul Capitalei ca un bondar fără cap. Mă cuprinde foamea şi setea, dar şi grija că nu am unde să mă adăpostesc, ori să mă culc.

          E decembrie, neverosimil de cald. Grupuri compacte dar şi răzleţe de oameni se îndreaptă spre Comitetul Central al PCR. Mă prinde iureşul. Focuri de arme, tancuri scoase pe străzi, alerg, sunt teribil de speriat, transpir abundent, gâfâi şi, în fine, mă trezesc din somn.

Meditez, auzi, dom’le, pentru trei pastile să faci puşcărie! Da, e corect numai dacă eşti şi hoţ de opere de artă.

 Florian Laurențiu Stoika

(din volumul Amurgul viselor, 2016)