ICOANELE – SPERANȚĂ, AJUTOR, MIRACOL

Icoanele sunt simboluri ale credinţei în divinitate, minuni pe care Dumnezeu le-a dăruit omenirii.

Cea mai importantă icoană este „Cerul – Împărăţia Lui Dumnezeu”, unde El şade împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos, cu Maica Precistă – Sfânta Fecioară Maria şi cu toţi sfinţii, care, după ce şi-au plinit menirea vieţii în trup şi suflet, pe pământ, s-au mutat, apoi, la Domnul, spre veşnicie.

Minunata icoană, „Cerul”, cu care Dumnezeu a făcut acoperiş Pământului, pe lângă faptul că este atât de mare încât nu i se cunoaşte întinderea, e veşnică şi se află la îndemâna oricui, tot timpul.

Nu există fiinţă de pe Pământ, care să nu poată vedea Cerul. Ruga directă a omului către Cer este cea mai frecventă. Ea poate fi săvârşită fie cu voce tare, fie cu gândul care cuprinde toate tainele omului. Cuvintele: „Doamne-ajută”, semnul crucii sau doar privirea îndreptată către Cer, înseamă dorinţa de viaţă a omului şi speranţa în ajutorul Atoatefăcătorului.

Cunoscându-i omului gândirea şi credinţa, bazate adesea pe cercetare, Dumnezeu i-a oferit posibilitatea de a sta faţă-n faţă cu simboluri materializate: icoane pictate cu chipurile Sfintei Treimi şi ale sfinţilor din Cer. Întâlnirea dintre om şi icoană se produce instantaneu, într-o clipă care nu va fi uitată. Acelea sunt icoane făcătoare de minuni, pe care nu e nevoie să le cauţi. Ele te cheamă. Miracolul lor l-am trăit în multe lăcaşuri sfinte, spre exemplu Mănăstirile: Neamţ, Bistriţa, Secu, Sihăstria, Agapia, Horaiţa, Sinaia etc. În Mănăstirea Văratec, magnifica minune am trăit-o când am văzut ochii albaştri ai Mântuitorului, în icoana din faţa Altarului. Miracolele care au urmat, sunt copleşitoare şi înălţătoare!

În Bucureşti sunt multe lăcaşuri sfinte în care m-au dus paşii, de cele mai multe ori fără să-mi propun ceva anume. Spre exemplu:

„Mutatul din provincie în Bucureşti mi-a dat mult de lucru, nemaiavând timp să merg la Biserică. M-a ţinut Dumnezeu sănătoasă, să-mi rezolv treburile casei. Până într-o seară, când, sleită de putere, m-a apucat zăcerea. Simţeam cum trec prin pat şi prin pernă şi mă duc… M-a cuprins teama că voi muri şi sunt supărată cu mama. M-a săgetat o tristeţe imensă, sfâşietoare. Am început să plâng şi să mă rog la Dumnezeu: „Nu mă lua, Doamne, că sunt certată cu mama! Ajută-mă, să nu mor neîmpăcată cu ea”!

Am adormit şi am avut un vis de neuitat: Maica Domnului cu Pruncul Iisus Hristos coborau din Cer, plutind către mine, care eram pe pământ. Erau amândoi îmbrăcaţi în straie argintii. Nu mi-au spus nimic, doar se apropiau de mine privindu-mă blând. Mă uitam la Ei bucuroasă şi liniştită, de parcă îi ştiam dintotdeauna. Când m-am trezit din somn nu mai eram bolnavă.

Dimineaţa, în drum spre piaţă, m-a fulgerat gândul să caut Biserica din zonă. Am găsit-o repede, pe Str. Valea Lungă. Era deschisă. Am intrat înăuntru, cu paşi timizi. Nu era lume multă. Mă îndreptam încetişor, cu sfială, către Altar. Pe la jumătatea bisericii am rămas pe loc, fascinată. În faţa mea, din icoana cea mare de la Iconostas, mă priveau Maica Domnului şi Iisus Hristos, aşa cum îi văzusem în vis, coborând din Cer, către mine. Emoţiile îmi tăiaseră răsuflarea. Nu mai ştiam unde mă aflu, dacă e vis sau realitate!

Când mi-am revenit, m-am apropiat şi am vorbit mult cu Maica Domnului. I-am mulţumit pentru încă o minune pe care a făcut-o cu mine. Pe loc am luat hotărârea să las baltă toate treburile şi să mă duc la mama. Am fost, şi bine am făcut!

M-am sfătuit adesea cu Maica Domnului din icoana de pe Str. Valea Lungă. În această Biserică sunt multe icoane cu care am comunicat, Slavă Domnului! În timpul unei Slujbe, Maica Domnului sau Femeia în Alb, după cum îi spun eu uneori, a stat în picioare, alături de mine, câtva timp. De atâta fericire mi se tăiase răsuflarea! Ea ştia că am nevoie de ajutor şi a venit să mi-l dea”.

Încă o mare minune pe care am trăit-o:
„M-au dus paşii de multe ori la Biserica Sfântul Elefterie, Bucureşti, şi de fiecare dată am avut aceleaşi emoţii. Mă fascinează, mă copleşeşte Maica Domnului cu Pruncul Iisus Hristos, din icoana de pe tavanul Altarului. Chiar din primul moment în care am intrat în această Biserică, privirea mi-a fost atrasă de această icoană. Am început numaidecât să mă rog la Măiculiţa şi la Mântuitorul, să vorbesc cu Ei, de parcă m-ar fi aşteptat anume pe mine, să le spun toate problemele mele. Ştiam că mă văd şi mă ascultă. Aşa simt de câte ori merg acolo. E greu să explici în cuvinte minunile dumnezeieşti!

De exemplu, atunci când vorbesc cu Măiculiţa, văd pe faţa ei diferite schimbări: uneori îmi zâmbeşte, alteori mă dojeneşte. Când mă priveşte dojenitor, o întreb ce greşeli am făcut, încerc să mi le amintesc şi o rog să mă ierte, iar pentru greşelile pe care nu mi le amintesc, de asemenea o rog să mă ierte şi să mă ajute să nu mai fac altele.

În această Biserică am trăit miracole, pe care cu greu le voi putea povesti. Miracolul din 15 august 1999: „Eram emoţionată din cauza revederii cu Măiculiţa. Aveam totodată sufletul plin de mulţumire pentru o mulţime de probleme pe care le rezolvasem. Îmi schimbasem din nou locuinţa, eram împreună cu Ada, mă aveam bine cu mama şi cu toţi ai mei, nu am mai avut probleme mari cu sănătatea şi nu a mai fost nevoie să mă internez în spitale. Aveam de toate, datorită grijii pe care miau purtat-o Cei de Sus. Probabil că niciodată nu voi reuşi şi nu voi şti să le arăt recunoştinţa pe care o merită. Privindu-i şi mulţumindu-le în gând, deodată, m-a cuprins dorinţa de a-i săruta mâna Măiculiţei din icoana de pe tavanul Altarului. Dorinţa care m-a cuprins era mai presus decât fiinţa mea. Era un dor care mă mistuia. În acel moment, nimic nu era mai important pentru mine, decât să-i sărut mâna Maicii Domnului, pe care o vedeam ca pe o fiinţă vie. Din capul pieptului îmi ieşea dorinţa ca o flacără care se înălţa şi m-a luat cu ea. Maica Domnului s-a desprins de tavan şi s-a lăsat un pic mai jos. În spatele ei a rămas un loc gol, de culoare aurie. Emoţiile mele de bucurie şi fericire nu se puteau măsura în nimic. Din acel moment nu mai ştiu cum s-a întâmplat. Ştiu doar că eram doar eu împreună cu Măiculiţa. Cum să pot exprima în cuvinte atâta fericire!? Nu ştiu cât a durat. La un moment dat m-am aflat din nou în Biserică, împreună cu oamenii care ascultau Sfânta Liturghie. Nu-mi puteam reveni. Parcă eram picată din Cer! Nici nu-mi doream să-mi revin, pentru că era prea frumos şi prea bine acolo unde am fost. Eram lac de sudoare, lacrimile îmi scăldaseră faţa şi continuau să curgă, izvoare calde. Eram copleşită din nou de emoţie, datorită trăirii minunii Dumnezeieşti. Am plecat acasă ca un fulg. Nu a fost singura dată când am trăit minuni alături de icoanele din Biserica Sfântul Elefterie. Încă una asemenea celei povestite, s-a petrecut tot în timpul Sfintei Liturghii, când am stat în acelaşi loc, în partea stângă, în faţa primului rând de scaune. Îţi mulţumesc, Doamne!

Unele chipuri din icoane au în ochi luminiţe care te cheamă să te apropii şi te urmăresc, apoi, prin Bisercă. Le vezi, de oriunde. Acestea sunt semne divine, care dau de înţeles că sfinţii „Casei din Cer” au viaţă veşnică şi păstrează legătura cu vietăţile de pe Pământ. În faţa unei icoane poţi să-ţi mărturiseşti păcate sau greşeli făcute cu voie sau fără de voie, pe care, de ruşine ori din lipsă de curaj nu le spui altcuiva. Ţinându-le în tine, devin o teroare a conştiinţei, cauzând îmbolnăviri. Ştiu din povestirile oamenilor, că au suferit în urma dărâmării unor Biserici, în perioada de tristă amintire, fiindcă au fost distruse şi icoanele cu care ei comunicau. De atunci, se aflau mereu în căutare. Chipurile sfinţilor au stârnit întotdeauna interes. Multe exemple minunate se păstrează în memoriile oamenilor. Semnificative sunt şi cele ce s-au petrecut în imediata perioadă de după Cel De Al Doilea Război Mondial, când în România existau tensiuni de mai multe feluri, în vieţile oamenilor. În sate se petreceau minuni una după alta, cu fapte de netăgăduit: „arătarea sfinţilor la chip”, pe geamurile caselor. Veştile se transmiteau rapid, prin viu grai. Oamenii, dornici de speranţă şi ajutor, îşi lăsau toate treburile baltă, şi alergau cât îi ţineau picioarele într-acolo, cu mic, cu mare să vadă minunile dumnezeieşti: hrană pentru sufletele dornice de iubire, nădejde, credinţă. Se întrebau unii pe alţii, îngrijoraţi, ce necazuri vor mai veni peste ei? Puterea lor de apărare era semnul Crucii, înălţarea mâinilor către Cer şi rugăciunea către Dumnezeu să-i ferească de necazuri, să le trimită ajutorul necesar fiecăruia. Comunicarea cu o icoană, înseamnă, pentru mulţi oameni, cea mai mare minune pe care o trăiesc pe Pământ. Îţi mulţumim, Doamne!
IOANA STUPARU