ÎN NUMELE ADEVĂRULUI ISTORIC: A FOST SAU NU IULIA HASDEU UN GENIU AUTENTIC?

ÎN NUMELE ADEVĂRULUI ISTORIC:
A FOST SAU NU IULIA HASDEU
UN GENIU AUTENTIC?

Iulia Hasdeu a părăsit această lume pe când avea nouăsprezece ani neîmpliniți, la 17/29 septembrie 1888. Au trecut 129 de ani de la trecerea sa în neființă, iar numele ei a fost rostit neîncetat, generație după generație. Toți cei care doresc să o descopere în cărțile celor care îi mențin vie memoria află că a fost un copil genial, caracterizat prin trăsături ce îl detașează mult de alți semeni de vârsta ei. Se știe că Iulia citea de foarte mică, vorbea curent câteva limbi străine, a studiat în Franța unde a obținut rezultate excepționale la învățătură, a luat bacalaureatul cu brio la Paris și ar fi fost prima femeie cu doctorat la Facultatea de Filozofie și Litere de la Sorbona.
Literatura dedicată face referire la multiplele ei talente artistice, scria poezii, proză, teatru, avea o voce frumoasă de mezzosoprană, cânta la pian, compunea melodii și picta. Dincolo de poveștile romanțate pentru deliciul cititorilor, viața Iuliei Hasdeu a fost atât de mult exagerată și elogiată încât a fost adusă până la mistificarea adevărului istoric. Cei care i-au creionat de-a lungul anilor portretul nu pot fi acuzați neapărat de distorsionarea informației sau de superficialitate, ci doar de un profund respect față de cel care a creat această imagine perfectă, și anume Bogdan Petriceicu Hasdeu, însuși tatăl Iuliei, care, sub povara vinovăției de a fi forțat-o până la îmbolnăvire să obțină rezultate bune la învățătură, și-a mobilizat toată creativitatea, știința și relațiile de care dispunea să o ajute să devină cunoscută. Și cum poate fi cunoscut un om, dacă nu printr-o poveste care să-i impresioneze pe oameni? Un alt argument care îi disculpă pe cei care au conturat imaginea acestui personaj istoric sunt chiar izvoarele (sursele) la care aceștia se raportează.
Încă de la început aș dori să precizez că nu mi-am propus să demolez un mit, ci mai degrabă să argumentez motivele reale pentru care Iulia merită cu adevărat să fie considerată un geniu, comutând atenția pe planul pe care a fost poziționată prin creația sa literară, și nu pe poveștile pline de mister. Pentru aceasta ar fi necesar să prezint succint modul în care s-a propagat imaginea pe care o cunoaștem astăzi referitoare la genialitatea Iuliei Hasdeu.
Primul care a descris-o pe Iulia ca pe un supraom, elogiind-o în termeni ce o identificau cu perfecțiunea, a fost prietenul cel mai fidel al tatălui ei, totodată și cel care spera să-i devină ginere, Gheorghe Ionescu-Gion. Discursul rostit de acesta la înmormântarea Iuliei, apoi tipărit în presa momentului, a constituit fundamentul la care s-a raportat aproape întreaga literatură dedicată Iuliei Hasdeu și care a făcut referire la „genialitatea” pe care a creionat-o acest cercetător. Din punct de vedere științific este o sursă autentică, întrucât generatorul ei a fost un om de mare încredere, fiind printre puținii din România care au cunoscut-o cel mai bine în condițiile în care Iulia și-a trăit ultimii șapte ani din viață la Paris. Imediat după înmormântarea fiicei lui, Bogdan Petriceicu Hasdeu a publicat în premieră douăsprezece poeme din opera ei în Revista Nouă, pe care o coordona. În ciuda efortului său, scrierile Iuliei au avut un slab impact la public, motivație suficientă pentru a-l mobiliza să creeze soluții de a cultiva pe mai multe căi numele fiicei sale. Inspirat după modelul scriitorilor Jean-Philippe Baratier și Thomas Chatterton, care au murit în adolescență și au devenit celebri după ce părinții lor le-au publicat creațiile post-mortem, Hasdeu a apelat la toți prietenii și toate cunoștințele care și-au oferit sprijinul pentru a-i întâmpina solicitările. Istoria nu demonstrează cu exactitate dacă Hasdeu a dirijat întregul demers, imediat după ce a trimis volumele Iuliei tuturor cunoscuților săi sau fiecare a acționat cum a considerat de cuviință, prin empatia avută față de colegul lor aflat în suferință, importantă a fost cooperarea dintre toți acești savanți care a avut un rezultat excelent. Astfel, numele Iuliei a fost menționat în mod elogios în țări ca Suedia, Polonia, Italia, Austria, Franța, Germania, cu ocazia unor conferințe sau direct în articole din publicații științifice sau literare. Rolul acestora a fost efemer, dar constituie repere istorice importante pentru oricine se dovedește interesat și pasionat de viața Iuliei Hasdeu.
În România a existat un nucleu de scriitori – Theodor Speranția, Alexandru Vlahuță, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Gheorghe Ionescu-Gion, Nicolae Tincu – care au publicat rând pe rând articole centrate pe personalitatea marcantă a Iuliei, invocându-i genialitatea, precum și meritele deosebite pentru contribuția sa literară. Credibilitatea acestora era subminată prin faptul că erau apropiați ai lui Hasdeu și își publicau creațiile chiar în Revista Nouă, coordonată de acesta. Seria elogiilor publice pentru Iulia se încheie în 1903, când Nicolae Apostolescu, un apropiat al lui Hasdeu, a ținut un discurs la Ateneul din Pitești.
Tot acesta o pomenește pe Iulia în teza sa de doctorat, pe care o susține în 1908 la Sorbona, considerând-o „cea mai mare poetă română”.
La zece ani de la moartea Iuliei, Gala Galaction i-a solicitat lui Hasdeu manuscrisele fiicei lui, pentru a realiza o analiză psihologică, însă acesta a refuzat să i le dea. Astfel, a apărut în Literatură și Arta Română un articol echilibrat despre cărțile Iuliei. Tonul acestuia se schimbă însă paisprezece ani mai târziu când, într-un alt articol, de data aceasta publicat în revista Flacăra, Galaction afirmă că tatăl Iuliei este de fapt cel care a contribuit la construirea imaginii fiicei sale și mai puțin opera ei literară. Moartea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu a marcat începutul unei perioade în care rareori s-a mai auzit pronunțat numele Iuliei Hasdeu, dar la momentul comemorării unui sfert de veac de la când acesta a trecut în neființă, Georges Barrel, membru corespondent al Academiei Române, reiterează părerea lui Galaction, completând că figura tatălui și a fiicei nu pot fi disociate și dacă nu ar fi existat tatăl, imaginea Iuliei ar fi fost demult uitată.
Nicolae Iorga o pomenește pe Iulia într-un studiu dedicat lui Hasdeu, descriind-o în cuvinte pline de căldură, confirmându-i bogăția și valoarea creației sale literare: „A lăsat, la cei vreo douăzeci de ani ai ei, se pare că încă neîmpliniți, un întreg săltar (sic) tăinuit de gânduri și de simțiri. Gândurile înalte și pline de o genială originalitate, simțirile ca unei fete frumoase și bine ce era. … ceea ce trebue fetelor ce cresc și de la care atârnă ce va fi neamul mâne, e o icoană. Una mai curată decât a Iuliei Hasdeu nu se poate”.
Imaginea Iuliei se propagă în mod continuu începând cu anul 1939, când Haţeganu susține la Strasbourg prima teză de doctorat care a tratat influența limbii franceze asupra poeziei românești, dedicând primul capitol Iuliei Hasdeu. Aceasta avea să fie cea dea doua teză de doctorat care o abordează pe Iulia, după Apostolescu.
Tot în 1939 s-au publicat primele două cărți despre viața Iuliei Hasdeu. Ion Aurel Manolescu invocă astfel informații preluate din discursul lui Ionescu Gion, completând: „Iulia Hasdeu nu a fost un poet genial, ci un om genial”. Multe din relatările autorului sunt prezentate ca fiind biografice, dar nu au fundament științific, dovedindu-se un simplu roman. Cartea lui Manolescu apare aproape concomitent cu cea a lui C. Manolache și a prins mult mai bine la public, acesta din urmă având o importantă contribuție la propagarea unor informații care completează imaginea de geniu a poetei.
Tabloul Iuliei a mai fost pictat în ultimele decenii în cele mai frumoase culori de către Crina Decuseară-Bocșan, Gașpar Hașdeu, Elena Piru și mulți alții, în condițiile în care aceștia au realizat cercetări într-o țară comunistă, fără acces la surse din străinătate, care să le confirme sau să le infirme veridicitatea surselor naționale, deja decimate și trunchiate de sistemul politic al vremurilor. Având în vedere faptul că Iulia a trăit ultimii săi ani de viață și a susținut cele mai importante examene în Franța, sursele naționale s-ar fi cerut completate cu informații furnizate de liceul sau chiar de facultatea unde a studiat.
Roland Duflot a fost cel care, în 1999, și-a susținut teza de doctorat la Universitatea Aix-Marseille intitulată „Iulia Hasdeu: legendă și realități”, coordonată de Valeriu Rusu, unde demonstrează că Iulia nu era un copil genial, ci doar supradotat. De asemenea, această lucrare demitizează multe din informațiile propagate în literatura noastră, catalogându-le drept „exagerate”.

Astfel, genialitatea Iuliei începe din copilărie când povestea care a rezistat timpului ne spune că Iulia citea de mică, avea o memorie excepțională și vorbea fluent franceza, engleza, germana. Dacă în privința limbii franceze există dovada clară a poeziilor sale, în ceea ce privește germana, în corespondența cu tatăl său, Iulia precizează de nenumărate ori faptul că nu agreează această limbă străină și, în consecință, o învață foarte greu, ori o limbă stăpânită din copilărie nu ar fi trebuit să-i dea atâtea bătăi de cap.
Duflot este cel care prezintă o copie a documentelor cu rezultatele școlare ale Iuliei și care o califică drept o elevă mediocră, deși notele erau în general bune, nu se ridica nicidecum la nivel de excelență, situându-se
pe toate pozițiile posibile, de la prima până la ultima – evaluarea era periodică, iar ierarhizarea se făcea după fiecare evaluare. Autorul tezei remarcă tonul ambiguu al Iuliei în corespondența cu tatăl său, atunci când este nevoită să-și raporteze rezultatele școlare. De altfel, de câte ori Iulia îi scria tatălui său că este prima în clasă, nu se baza pe rezultatele de la examene.
Mai mult, notele ei la bacalaureat nu au fost nicidecum excepționale, ci mediocre, ba chiar foarte slabe, obținând la prima etapă calificativul „destul de bine (fr. Assez bien)”, iar în etapa finală „suficient (fr. Passable)”. În ceea ce privește teza de doctorat, cercetătorul francez precizează că literatura română dedicată Iuliei a dat o importanță prea mare acestei etape din educația ei, în condițiile în care nu există nicio dovadă de manuscrise sau materiale care să dovedească intenția de pregătire. Până și Hasdeu-tatăl evită să propage o astfel de informație, deși apare fugitiv în corespondența tată-fiică, dar fără o dezbatere care ar suporta dezvoltări de asemenea amploare. Iulia și-a manifestat în mediul ei intenția de a urma doctoratul, fără să fi întreprins ceva concret, în condițiile în care mai avea destul timp până să-și încheie licența. Singurele lucrări prezentate la facultate și ale căror evaluări au fost raportate tatălui ca fiind un succes au primit în realitate aprecieri deloc încurajatoare de la profesorul de filozofie Gabriel Seailles. Spre exemplu, în raportul întocmit de acesta, din data de 23 februarie 1887, în urma evaluării primei lucrări, Iulia nu a primit notă și nici cuvinte elogioase. Mai mult, la evaluarea următoarei lucrări și ultima pe care a apucat s-o prezinte, același profesor o acuză voalat de plagiat, prin afirmația că a folosit fraze direct de la Naville (din materialul furnizat de tatăl său) pe care le-a unit cu cele ale lui Rabier. În final, profesorul califică lucrarea drept „lipsită de originalitate”.
Argumente care să susțină ideea că Iulia nu era un elev sau un student excepțional sunt pe larg prezentate de către cercetătorul francez. De altfel, demitizarea poate converge și spre alte direcții ale așa-ziselor ei talente, cum ar fi pictatul. Orice specialist are o muncă dificilă când descoperă că din cele 35 de volume care exista la Arhivele Statului, sub formă de caiete, doar unul conține desene în creion și tuș, destul de puțin pentru a efectua o analiză corectă.
Date fiind acestea revin la întrebarea din titlul acestui articol: a fost Iulia un copil cu adevărat genial? Dacă ne referim la rezultatele școlare, ar fi nedrept să ne pripim la o concluzie. Deși scrierile Iuliei sunt fragmentare, Hașdeu le-a aranjat cu măiestrie într-un timp foarte scurt și le-a dat valoare. Când pătrundem în taina fiecărui vers și fiecărei strofe, îi citim nuvelele care impresionează până la lacrimi, ne minunăm de fantezia jurnalului – ce vorbește despre viitor și nu despre trecut, prezicând evenimente istorice care chiar s-au întâmplat cu adevărat – descoperim unul dintre cele mai frumoase suflete pe care le-am întâlnit (spiritual) vreodată. Oare chiar avem nevoie de rezultate fabuloase școlare ca să-l catalogăm „geniu” pe acest copil? Există o serie de argumente psihologice (separarea părinților, dorul de țară, singurătatea) care pot explica rezultatele ei mediocre de la școală. Și dacă tot ne plac miturile, oare nu ar fi momentul să mai credem unul, cum că geniile chiar nu au fost premiante la școală, dimpotrivă, s-au dovedit elevi catastrofali? Einstein poate fi cel mai bun exemplu în acest sens!
Iulia nu are nevoie de un palmares, altul decât creația literară pe care ne-a lăsat-o. Pentru cei nouăsprezece ani ai săi a scris mult și magnific. A fost, într-adevăr, ajutată de tatăl său să devină cunoscută, iar acesta a fost marele nostru noroc. Fără ea, literatura noastră ar fi fost mai săracă. Și oricât de mult s-ar fi străduit Bogdan Petriceicu Hasdeu să o aducă în prim-planul culturii naționale, nu ar fi rezistat timpului, dacă nu ar fi oferit ceva cu adevărat valoros. De aceea, ea poate fi considerată un geniu, un reper național literar.

Sursa: Thèse de Doctorat presentée et soutenue publiquement
par Roland Duflot, le 15 decembre 1999/ IULIA HASDEU: Légende et réalités.
– L’Université Aix-Marseille/ Vol I+II
ADRIANA UNGUREANU