ÎN VRIE

ÎN VRIE

Ca expresie ar reprezenta o mişcare de răsucire a unui obiect (exemplul clasic se dă pe avion sau paraşutist) în mişcare, în fusul axei sale longitudinale, din cauza coborârii şi a pierderii de viteză.
În vrie poate intra orice sistem care, dintr-un motiv sau altul, şi-a pierdut controlul, total ori parţial, iar prin natura împrejurărilor nu-şi mai poate menţine direcţia, conduita, felul natural de a se menţine pe o anumită direcţie, stabilitate, linie de plutire, intrând din varii motive într-o mişcare elicoidal descendentă. Până unde? In extremis, dacă nu sunt luate măsuri de stabilizare, în răsucirea mortală în jurul axei sale descendente, prin prăbuşire, care nu mai poate fi controlată, spre distrugerea finală, probabil nedorită, dar, obiectiv, de neevitat.
Cam în acest fel ar putea fi explicată o legitate fizică, uşor translată spre zona socio-uman-politică, de exemplu. Un fost, actual şi iar fost ministru (ardelean), din centrul cvasistătătoarei zone politice postdecembriste, a glăsuit un relativ adevăr. Spus în neaoşul, murdar al lui, dialect ardelenesc precum că, rămânând în ţară, femeile, ori odraslele celor peste trei milioane de truditori români constrânşi din motive economice să plece peste hotare, cei dintâi au devenit, copiii, nişte derbedei iar soaţele curve.
Iată supremul adevăr al distrugerii controlate a zonei lucrative a României şi forţarea activilor de a migra spre alte zone, ei şi familiile din care fac parte considerând că în acest mod pot să-şi asigure un minimum de prosperitate.
Cum ar fi că, nolens-volens, femeile sunt trimise de masculii lor legali la „produs”, pe plantaţii siciliene (de altfel real), prin Spania sau aiurea, iar ei, soţii celor plecate, îşi cresc cum pot copiii, care, în final, ajung nişte infractori.
Că această schemă funcţionează de ani de zile nu este nici un secret, dar ca un reprezentant al puterii să o arunce pe „piaţă” este foarte grav. Trebuia ca el şi alţii să găsească soluţii ca să nu se producă acest fenomen.
Dar cine şi cum să rezolve aceste discrepanţe?
Aleşii au alte preocupări, ei ştiu că viaţa lor activă se poate întinde pe maximum patru ani. Unii dintre ei au avut doar câteva luni de „supravieţuire” politică. Şi atunci cum să-şi armonizeze interesele personale ce le ocupă mai tot timpul cu cele pentru care au fost aleşi, care devin ca preocupări minuscule?

Între aceste limite se produce o tulburare asemănătoare efemeridelor, care freamătă de a lăsa urmaşi, ori bătaia peştelui, care caută primăvara să fecundeze femelele, boncănitul cerbilor ori alte repere ale necuvântătoarelor, în care dominant este instinctul de a-şi proteja familia ori „famiglia” pentru zona umană, în rest, ducă-se în pustii.
Această preocupare preponderent acaparativă duce ca sens spre un fel de vrie, o vrie socio-umană, care, prin propagare, induce instituţiilor statului un anume gen de instabilitate şi pe mai departe că ţara, în ansamblul ei, intră într-o derivă.
În decursul istoriei s-au găsit resorturi ca anumite segmente mai mari sau mai mici să fie salvate de la un anumit gen de colaps. De pildă, sistemul socio-politic medieval nu mai putea fi menţinut fără o structură economică, nu atât de comandă, cât mai ales de contabilizare a valorilor, preponderent pecuniare. Şi atunci a apărut Luca Pacioli (Luca Bartolomeo de Pacioli), matematician şi colaborator al lui Leonardo da Vinci, care a trasat, printre altele, bazele contabilităţii actuale. Prin aceasta, debitele (ce ai de plătit) şi creditele (ce ai de încasat) au căpătat o cvasinotorietate palpabilă, ştiind fiecare monarh cât poate să-şi întindă plapuma cheltuielilor şi cum să pună biciul pe contribuabili.
Contabilitatea este deopotrivă o ştiinţă, dar şi arta stăpânirii afacerilor. Fără aceste instrumente, perfecţionate pe felurite segmente economice, orice societate (în sens generic) actuală intră în vrie, e de neconceput funcţionarea ei. Instrumentele contabile sunt bune doar pentru nişte amărâte de SRL-uri, care în paranteză fie spus ţin în spate întreaga infrastructură economică a ţării, că pe mai sus, fără pârghiile persuasiv politice, infrastructura arătată cade în vrie. Se răsuceşte, nu în mormânt ci concret, pe meleagurile noastre dâmboviţene.
Exemplele pot fi date cu duiumul, devoalarea lor poate că acum nu mai poate reprezenta nici un interes. Rezultanta contează, ceea ce pui la activ, că la pasiv, ce cheltuieşti, nici că mai prezintă interes, că atunci când „sacul” este gol, degeaba te lauzi cu imaginarele cheltuieli; precum mult visatele autostrăzi care nu „beneficiază” decât de studii de fezabilitate, care devin caduce în 3-5 ani, după care se fac alte studii ş.a.m.d., cu inerentele lor comisioane de sorginte politică.

Ne alegem doar cu studii pe întinsele noastre meleaguri lipsite total de ceva infim, cum ar fi autostrăzile.
Că tocmai conducătorul celui mai mare SRL din ţară fuge de răspundere, este deja de notorietate. S-a „refugiat” la MSTM pentru a scăpa de debitorii politici, a plecat prin Africa, Vatican, Dubai, Baku (capitala Azerbaijanului),
Istanbul, oriunde spre a-şi trage sufletul înainte de a intra în vrie; de fapt, spre prăbuşire.
Este, în acest sens, unic în istoria modernă a României; a distrus la propriu noţiunea de democraţie, de reprezentare a ţării în diversele structuri economico-politice la care am aderat.
Actuala configuraţie politică a dus ţara noastră într-o vrie pe toate componentele sale economice, politice, sociale, de alianţe externe, de credibilitate şi, nu în ultimul rând, de reprezentare.
Această stare se datorează în principal modelului politic conceput de cripto-comuniştii aşa zişi iluminaţi ai anilor ’90 care l-au „debarcat” cu gloanţe pe „uzurpator”. Declamativ, orbecăiala lor, atent studiată, gravita între modelul suedez, oricum de inspraţie nordică, mai apoi modelul japonez, în nici un caz modelul chinezesc.
Cel din urmă nu se cupla sub nici o formă cu intenţiile, apoi transpuse în practică, de distrugere (şi nu de creare) a milioane de locuri de muncă; repede, pe şest, cu clamaţii democratice spre un viitor luminos.
Toţi exponenţii, cei vizibili ori cei din umbră, ştiau ce fac. Că prin feluritele lor mijloace mai mult ori mai puţin legislative, ţara va intra în vrie. A fost, de altfel, o acţiune internă concertată, la care, dacă tot aşa „aţi hotărât voi”, s-au raliat şi segmente (statale ori private) externe. Dezindustrializarea s-a produs
pe scară largă, antrenând deopotrivă politicieni, mafioţi – deveniţi astfel între timp – forţe externe prin interpuşi preexistenţi pe acest teritoriu.
Şi astfel, dintr-o ţară mediu dezvoltată la sfârşitul anilor ’89, am ajuns o colonie subdezvoltată.
Se trece sub tăcere că forţa militară pe care am avut-o putea face faţă oricărei invazii externe, cel puţin o lună (e vorba, fireşte, de Rusia), pe când acum, capacităţile militare de care dispunem pot face faţă doar câteva ore; în acest sens NATO – SUA intervenind last time, cu forţe oarecum compensatorii, insuficiente, doar de paradă.
Analizând forţele centrifuge de putere, centrale ori locale, se poate uşor constata că o vrie generală ne-a cuprins în toate compartimentele economice, politice, administrative, aplicative, pe structuri ministeriale (învăţământ, cultură, sănătate etc). Şi atunci, când ne vom opri din această vrie, cum ne vom putea poziţiona (relativiza stabilitatea) în acest iureş, care generează la nivel naţional ură, nervozitate, divizarea societăţii, delăsare, decuplare de real (alcool, droguri), în fine, un anumit gen de disoluţie?
Valorile perene sunt persiflate ori trecute în derizoriu, istoria (de fapt figurile noastre iconostase) este terfelită (de nişte istorici isteţi-tembeli).
În final cu ce rămânem?
Cu o uriaşă deziluzie, nu-i aşa?
Categoric NU! Societatea în ansamblul ei are nenumărate resorturi de regenerare.
Funcţionează din plin – e drept, cam timid – felurite forme de entuziasm social, care nu au niciun fel de legătură cu încrâncenarea politică. Anual sunt sute, poate chiar mii de manifestări (culturale, de într-ajutorare, de aplicaţii şi proiecte individuale de toată lauda etc) care generează energii şi determină ca mase uriaşe de tineri să gândească pozitiv pentru ţară şi nu neapărat să o părăsească.

Este bine că aceste evenimente sunt apolitice, nu implică (aşa cred) aderenţi politici.
Asist la o paradă aviatică pe Băneasa; mânuitorii acelor aparate de zbor intră într-o vrie controlată. Ies datorită curajului şi măiestriei lor din această aplicaţie ce poate fi fatală. Cum? Printr-o pregătire aparte, prin curaj şi dăruire, printr-un fel de sacrificiu şi, de ce nu, printr-un fel de nebunie, înţeleasă în sens pozitiv. Cam aşa putem scăpa şi societatea românească, dominată de un politic neguros, de vria în care ne-a băgat. Modele avem, trebuie doar să le punem în practică, să avem curajul de a le „implementa” (ce urât sună acest termen), de fapt, de a le aşeza în trupul socio-politic al ţării noastre.
Este greu, dar nu imposibil.
„Deşi este o făptură fragilă, omul este puternic prin inteligenţă şi raţiune” (Pascal, „Pensées”), sau altfel: „Omul nu e decât o trestie, cea mai fragilă din natură, dar o trestie gânditoare”.
În acest mod vom găsi resorturile necesare de a nu intra în vrie, ci de a ne repoziţiona, de a regăsi echilibrul de a învinge şi a prospera.

FLORIAN LAURENŢIU STOICA