Interviu cu NICHITA STĂNESCU, realizat de bunul său prieten, marele poet sârb, Adam Puslojić

„Nichita a stat în dialog nu doar cu Mihai Eminescu personal, ci chiar cu creierul lui!” spunea Adam Puslojić despre marele nostru poet. Prietenia lor este de notorietate. Poetul sârb Adam Puslojic vine în fiecare an în România, la aniversarea lui Nichita Stănescu, pentru a se reculege la mormântul acestuia. Vestitul Epitaf de la cimitirul Bellu spunea că: „Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește”.

Adaptare George Terziu, prietenul marelui poet sarb, Adam Puslojić. Interviul face parte dintr-o carte în curs de apariţie la Editura „Inspirescu”.

Adam Puslojić: Dragă şi stimate Nichita Stănescu, ce sunt cărţile? Ce sunt cărţile pentru tine personal?

Nichita Stănescu: Ceea ce este iarba pentru pământ, ceea ce sunt peştii pentru mare, ceea ce sunt păsările pentru aer, ceea ce sunt cuvintele de dragoste pentru om.

Adam Puslojić: Dar aici unde este rolul poeziei? Ce înseamnă poezie în carte?

Nichita Stănescu: Mai înainte de a vorbi despre poezie în carte, aş vrea să încerc o observaţie din-afara poeziei către poezie. Poezia este singura avuţie pe care omul o are încă nejefuită. Până acum tot ce a avut omul a fost jefuit, poezia încă nu şi-a inventat un „Hitler al poeziei” ca să fie jefuită de către el. Poezia este a tuturora. În toţi oamenii există poezie, iar poetul este muncitorul, traducătorul umil al sentimentelor. În aceste cărţi tipărite. Bunăoară de mine, bunăoară de alţii.

Adam Puslojić: Aşa începe convorbirea între poeţi. Dar să continuăm. Un volum al tău are titlul „Sensul iubirii”. La noi sunt traduse şi „Necuvintele”, şi acest titlu reprezintă un fel de suspiciune în poezie.

Nichita Stănescu: Nici o suspiciune faţă de poezie, e o părere a mea mai veche şi nu numai a mea, este împărtăşită şi de prietenul meu Sorin Dumitrescu, că în ceea ce priveşte poezia, cuvântul este numai materialul poeziei, culoarea este numai materialul picturii, linia numai materialul desenului, sunetul numai materialul cântecului. Arta cuvântului e cea mai neimportantă din meseria poetului. Kant afirma odinioară, că forma este cazul sublim al gândirii şi că forma perfectă atrage conţinutul. Nu îndrăznesc să îl contrazic pe acest minunat filozof, dar, bănuiesc că un conţinut minunat, tainic şi revelat, atrage după sine o formă minunată şi revelată.

Adam Puslojić: Sunt de acord, dar din alt punct de vedere, acest titlu, „Necuvintele”, nu cumva face parte dintr-o tendinţă poetică din ultimele decenii denumită antipoezie?

Nichita Stănescu: Nu, nu… câtuşi de puţin. Cehov după Shakespeare, primul mare autor dramatic, dacă Shakespeare era un urlet barbar, Cehov este o tăcere Barbară dintre două replici. Necuvintele sunt tăcerea Barbară dintre două idei simple.

Adam Puslojić: În Starea poeziei am dat în fapt, de o declaraţie în care spuneai ceva: când ai scris „Cele 11 elegii”; se spunea că ai ajuns la simţul poeziei. Ce înseamnă pentru tine simţul poeziei?

Nichita Stănescu: Nu ştiu dacă am declarat exact cu aceste cuvinte, dar, în tinereţile mele, dar şi mai târziu am fost un mare iubitor de icoane româneşti pe sticlă. Şi am fost uluit câte „cine de taină” sunt pictate pe icoanele noastre pe st iclă. Şi deodată am văzut când sticla era mai puţină şi mai ruptă, că acel creator popular scosese tot, că mai rămăsese numai Isus şi 2-3 apostoli.

„11 ELEGII” am gândit-o că pe o cină de taină. În fapt ele sunt 12, au şi o elegie intitulată „Omul fante” care îl reprezintă pe Iuda, care răstoarnă, care contrazice tot sensul celor 11 elegii, iar autorul este, nu Isus, evident, ci cina cea de taină a poetului, cum s-ar spune. Sentimentul scrisului l-am avut odată şi l-am părăsit. Şi am să vă mărturisesc de ce am părăsit sentimentul scrisului. Prefer nopţi întregi să gândesc versuri şi după aceea să le dictez soţiei mele, BRUSC! De ce? Pentru că Guttenberg a repezit toate cuvintele pe un plan. Ori cuvintele sunt în spaţiu. Exact ca Nils Bohr care a desenat schema atomului pe un plan, dar atomul este în spaţiu. Cuvintele sunt spaţializate, ele nu sunt o carte fizică, moartă, ele sunt vii, între mine şi tine, şi între tine şi mine. Ele au viaţă, ele sunt spuse, se spaţializează şi sunt receptate.

Evident că după ce cuvântul este scris de soţia mea, mă uit la el şi îl îndrept. Dar nu îl scriu direct pentru că ştiu de 7 ori limba română, sunt poliglot de limba română şi ştiu de 20 de ori limba „poezească”, şi am tendinţa de a perfecţiona, de a o face lucioasă, de a o face perfectă. Ori, perfecţiunea nu are de a face cu arta! Am şi scris odată că după ce faci un cub perfect, trebuie să îi zdrobeşti un colţ, ca să se mire toată lumea ce perfect ar fi acel cub dacă nu ar avea zdrobit un colţ! Dacă el ar fi perfect, nimeni nu l-ar baga în seamă! Perfecţiunea nu atrage atenţia!

LECȚIA DESPRE CUB

Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieste cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate
ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor:
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!

Prietenul lui Nichita Stănescu şi al poeziei româneşti, Adam Puslojić este membru de onoare al Academiei Române. Antologia ilustrată „NICHITA STĂNESCU: JEDINO MOJ ZIVOT”, editura Filip Visnjic, a apărut în 2013, la Belgrad, în traducerea academicianului şi poetului Adam Puslojic.

Cele 40 de volume în sârbă și cele 12 volume în limba română sunt dovada vie a activității literare a poetului. Acesta s-a ocupat intens și de traducerea liricii românești în sârbește, astfel că în momentul de față se ocupă de întreaga operă lirică a lui Mihai Eminescu, în limba sârbă. „Sunt foarte mândru că am scris 40 de volume în sârbă. Până la vârsta de 50 de ani nu am scris poezie în limba română. Prietenul meu Nichita Stănescu nu știe că am devenit, în deceniile de când nu mai este printre noi, și un poet român”, a declarat Adam Puslojić.