INTERVIU DOREL VIŞAN – „CINE NU TE IUBEȘTE, NU TE MERITĂ“

INTERVIU DOREL VIŞAN
– „CINE NU TE IUBEȘTE, NU TE MERITĂ“ –

– Numiţi acel loc care, şi la bucurie şi la necaz, îl simţiţi întotdeauna cel mai aproape!

– M-am născut şi am trăit o mare parte din copilărie în Tăuşeni, un sat în apropierea Clujului, unde se cultivă, şi se cultivă foarte mult, bunul simţ. Acesta este un capital pentru artist.

– Vorbiţi-mi despre părinţi. Ce şi cât le datoraţi pentru ceea ce sunteţi astăzi?

– De părinţi nu te poţi despărţi niciodată. În credinţa mea, chiar şi despărţirea definitivă de cineva pe care l-ai iubit te face sa fii mai mult cu el. Mama, o femeie simplă, cu doar patru clase, dar cu o mare inteligenţă nativă. De la dânsa am învăţat două lucruri esenţiale: primul – dragostea care nu poate lipsi din atmosfera de lucru şi din tot ceea ce face un artist. În momentul în care părăseşte dragostea devine ipocrit. Al doilea – o zicere inteligentă, îndreptar al vieţii mele, un model pe care am încercat să-l predau mai departe copiilor şi nepoţilor mei: „Cine nu te iubeşte, nu te merită”. De la taică-meu, fost brigadier silvic, am învăţat rigoarea, esenţială în munca artistului.

– Ce credeţi, în gena dumneavoastră era înscrisă şi vocaţia acestei cariere a iubirii de oameni?

– N-am avut ascendenţi în domeniu, dar neamul dinspre tatăl meu a fost marcat de tot felul de preocupări artistice: unii cântau la vioară, alţii erau pricepuţi dansatori. Mai toţi aveau darul de a biciui cu ascuţişul minţii, prezent în cuvânt, lucrurile rele pe care le observau la cei din jur. Din această pricină, li se spunea „batjocoritori”. Este o latură pe care cred că mi-am însuşit-o într-un fel…

– Totuşi, ce v-a determinat să vă faceţi actor?

– Pur şi simplu a fost o întâmplare. Viaţa unui artist este un lung şir de întâmplări, şanse sau neşanse, pe care, dacă nu le fructifică, este pierdut. Toată viaţa m-am străduit să vin în întâmpinarea „şansei”, nu s-o aştept. Am făcut teatru ca actor, regie de teatru, film, am predat şi continuu să predau la Academie arta actorului…

– Deşi vă admiră, puţină lume cunoaşte că, pe lângă actorie, v-aţi afirmat şi ca un poet înzestrat şi sensibil.
Ce ne puteţi spune despre aceasta?

– Am făcut peste 50 de roluri în teatru, în partituri semnate de autori români şi străini – de la Vasile Rebreanu (într-o piesă a sa am jucat recent), până la roluri cheie din dramaturgia lui Shakespeare. Am scris articole diverse, eseuri şi comentarii, în ziare şi în reviste de specialitate, şi trei volume de poezie.

– V-aş ruga să zăboviţi puţin asupra acestei laturi aproape necunoscute a activităţii dumneavoastră!

– În volumele mele de poezii îmi dezvălui credinţele şi frământările despre natura religioasă a fiinţei umane. Nu întâmplător, titlurile, dar şi conţinutul multora din poeziile mele au trimitere religioasă. Primele două cărţi le-am intitulat „De vorbă cu Domnul” şi „Voi veni cu fluxul”, apărute la Editura Popa’s Art Timişoara.

– Vă opriţi la ceea ce aţi scris până acum sau… mergeţi mai departe?

– Am un proiect în derulare. Este vorba de trei volume de psalmi, fiecare a câte 50 de texte. Mă rog lui Dumnezeu să-mi dăruiască sănătate să le pot săvârşi. Mi-am propus să încep numerotarea lor cu 151 – având în vedere existenţa celor 150 de psalmi ai lui David şi sper să ajung la 300…

– Destui admiratori ai dumneavoastră ar dori să ştie cât mai multe despre începuturile carierei de actor profesionist. Examene, profesori, maeştri pe care i-aţi avut drept model.

– Primii paşi au fost nefericiţi. N-am reuşit la prima încercare, din vina mea, bineînţeles. Ţinând seama de sfaturile primite care mi-au fost de folos, la cea de-a doua încercare, reuşita a fost deplină. I-am avut ca profesori pe maestrul George Dem Loghin şi pe mult regretatul Rădulescu Bibanu. De la primul am învăţat omenia şi cumpătarea, iar de la al doilea, arta actorului. Ei m-au învăţat un lucru cardinal: întotdeauna, când vrei să construieşti ceva, trebuie să îi pui fundaţie. Am venit la Cluj în 1965, cu bucuria reîntoarcerii la obârşie – cum ar zice Blaga – şi fără să-mi imaginez că mă voi despărţi de Teatrul din Cluj, cu mare tristeţe, după aproape 40 de ani. Am rămas credincios acestui teatru cu convingerea că prin el ne putem lumina poporul. Am cunoscut mari înălţări şi mari căderi, care mi-au dat înţelepciunea să cred că forţa unui artist stă în puterea pe care o găseşte în el însuşi. El trebuie să fie pregătit în orice moment. Ca şi arma soldatului, care trebuie să fie în perfectă stare de funcţionare. Actorul, când se ordonă „sus cortina” sau „motor”, ca şi militarul, trebuie să fie întotdeauna gata să „tragă”.

– Pentru cei care vă iubesc şi vor să vă cunoască bine, treceţi în revistă câteva dintre piesele de teatru în care personajul din carte şi-a aflat în dumneavoastră interpretul ideal!

– Aş fi lipsit de modestie să cred că personajele din piesele jucate de mine au întâlnit, în puterea mea de a le exprima şi a le face credibile, interpretul ideal. O să îmi amintesc o parte din piesele în care cred că am atins ceea ce mi-am propus. Notaţi: „Pacea” de Aristofan; „A douăsprezecea noapte” de Shakespeare; „Jocul dragostei şi al întâmplării” de Marivaux; „Tartuffe” de Molière; „Povestea unui ghicitor şi a hoţului păgubitor, a bogătanului furat şi a văduvei de lăudat”, o piesă populară chinezească. Toate în regia lui Aureliu Manea, un artist cu mare har, răpus de o boală necruţătoare. Şi îmi mai amintesc cu plăcere de un spectacol cu „Procesul lui Horea” de Al. Voitin, în regia lui Crin Teodorescu. Sunt mult mai multe roluri care m-au marcat şi, deşi nu mi le amintesc, sper să rămână în istoria teatrului românesc.

– Reluaţi, vă rog, o idee anterioară, referitoare la lucrul temeinic făcut şi adânciţi-o, făcând apel la contactele dumneavoastră cu mari personalităţi, la ceea ce aţi reţinut din relaţiile cu ele.

– Am cunoscut de-a lungul anilor artişti importanţi în toate domeniile: teatru, critică de teatru şi critică literară, regizori, scenografi, compozitori, scriitori. De pildă, Al. Voitin a fost şi un foarte mare jurist. Îmi amintesc de o replică din piesa sa „Procesul lui Horea”, unde spune că recunoaşterea adevărului nu trebuie să pună în pericol viaţa celui care îl mărturiseşte. De la fiecare am învăţat câte ceva. De la cei mari, cum trebuie făcut acest lucru, de la cei mai modeşti, cum nu trebuie făcut. Cel mai greu este să ştii cum trebuie făcut, pentru că are o infinitate de forme, cum nu trebuie făcut e într-un singur fel. Tot jocul este un paradox. Pirandello spune că „Paradoxul actorului este chiar paradoxul vieţii”.

– Imaginaţi-vă că aţi fi din nou copil şi ar trebui să luaţi totul de la capăt, aţi apuca-o pe un alt drum, v-aţi croi un alt destin profesional?

– Nu trebuie să-mi imaginez, fiindcă eu sunt copil. N-am plecat niciodată din copilărie. Dacă aş fi făcut-o, n-aş fi cel ce sunt. Subiectiv vorbind, aş opta pentru aceeaşi profesie, deşi acest fapt nu depinde de om, ci de destin. Iar al meu acesta a fost. Îmi amintesc că, în tinereţe, mi-a plăcut medicina. În special chirurgia. Sunt, cred, profesii apropiate.

– Dacă ne gândim că domnitorii obişnuiau să-şi înveţe odraslele cu treburile, nu tocmai uşoare, ale artei de a conduce, să ne amintim de „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”; extrapolând, care ar fi „învăţăturile lui Dorel Vişan”, actorul cunoscut şi recunoscut, acum, când împlineşte 65 de ani, către urmaşii săi?

– I-aş sfătui, în primul rând, să nu se supere pe cei care îi critică sau nu le apreciază în totalitate activitatea, un lucru pe care l-au înfăptuit. Mai întâi să mediteze asupra faptului sau să constate că au avut dreptate, şi atunci n-au de ce să se supere. Să fie duşmani de moarte ai lui „merge şi aşa”.

GEO CĂLUGĂRU
Interviu cu „Senatorul Melcilor”, actorul DOREL VIŞAN, la 65 de ani