INTRAREA ROMÂNIEI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

INTRAREA ROMÂNIEI
ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

15/28 iunie 1914, Sarajevo, orele 11:00, Franz Ferdinad, prințul moștenitor al Austro-Ungariei, împreună cu soția sa, arhiducesa Sofia de Hohenberg, au fost asasinați la Sarajevo de teroristul sârb Gavrilo Prinkipo. Prea puțini politicieni au intuit amploarea conflagrației mondiale care a fost provocată de atentantul din capitala Bosniei. Marele Război, cum a fost numit de contemporani (denumit ulterior Primul Război Mondial) s-a desfășurat în răstimpul 1 august 1914 – 11 noiembrie 1918, a determinat participarea a 33 de state cu o populație de peste un miliard de oameni și a costat Omenirea circa 10 de milioane de morți, 20 de milioane de dispăruți, mutilați și răniți, pagube materiale apreciate la circa 280 miliarde de dolari.
Cum s-a ajuns la acest Război al Războaielor?
De peste 4 decenii, în Europa nu avusese loc nici o confruntare militară majoră. Rivalitățile politice de dominație a continentului din Vestul Europei ajunseseră la o tensionare extremă. Tripla antipatie: anglo-franceză, anglo-germană, franco-germană bulversase zona timp de secole. Dușmănia ireconciliabilă dintre Franța și Germania își găsise exprimarea prin războiul franco-prusian, în urma căruia, după înfrângerea de la Sedan (începutul lui septembrie 1870), Franța a capitulat. 30.000 de prizonieri francezi împreună cu împăratul Napoleon au fost internați în Germania, provinciile franceze Alsacia și Lorena au fost ocupate de germani, Franța a plătit o imensă despăgubire de război, de cinci miliarde de franci aur. Culmea umilinței a fost ziua de 18 ianuarie 1871, când pe teritoriul francez a fost proclamat imperiul federal (al doilea Reich), iar Wilhelm I a fost încoronat împărat al Germaniei în Sala Oglinzilor din Versailles.
Nici în Răsărit, Europa nu era liniștită. Zona era dominată de alte trei state puternice, trei imperii: Turcia, Austro- Ungaria și Rusia. Imperiul otoman ajunsese „omul bolnav” al Europei și ceilalți doi vecini încercau să-l facă să sucombe pentru a-i împărți teritoriile sau cel puțin să smulgă hălci din posesiunile sale. Habsburgii, „monarhia din petice” era un conglomerat statal care includea populații de sorginte romanică, germanică și slavă. Credincioși de confesiuni creștin ortodoxe, catolice precum și musulmane trebuiau să cârpească rupturile marelui sac provocate de răscoalele care izbucneau succesiv în multe locuri, uneori la distanțe apreciabile.

Romanovii, veleitari ai monarhiei universale, reușeau cu ajutorul glonțului, sabiei și cnutului cazacilor să țină sub ascultare mulțimi de seminții cu credințe diverse care încercau periodic să obțină eliberarea de sub autocratismul țarist.
Diplomațiile europene făceau și desfăceau frenetic fel de fel de alianțe și coaliții, ciudate, antagonice, unele împotriva firii, bazate pe interese conjuncturale. La 7 octombrie 1879 a fost semnat, la Viena, Tratatul secret de alianță germano-austro-ungară, cu dublu obiectiv, Franța și Rusia, deci cele două state acceptau, în mod deliberat, un război pe două fronturi, exact cum imperios interzisese expertul militar prusian Clausewitz. Trei ani mai tâziu, la 20 mai 1882 a fost încheiat tratatul de alianță germano-austro-ungaroitalian îndreptat tot împotriva Franței și Rusiei, tratat numit Tripla Alianță. A fost creat un bloc militar care domina centrul Europei. Diplomația occidentală nu a rămas pasivă. În 1904, aprilie 8, s-a iscălit tratatul anglo-francez împotriva Germaniei, numit Antanta Cordială. Și, din nou, după trei ani, la 31 august 1907, la Sankt Petersburg, în cadrul tratatelor anglo-ruse pentru delimitarea zonelor de influență în Persia (Anglia în Nord, Rusia în sud), Afganistan și Tibet, a luat ființă alianța anglo-franco-rusă numită Tripla Înțelegere/Antanta. Așadar avem două blocuri militare antagoniste care doreau cu îndârjire reconfigurarea teritoriilor, reîmpărțirea zonelor de influență, a coloniilor, resurselor naturale și a piețelor de desfacere, care într-un ritm accelerat au procedat la intensificarea înarmărilor.
Jocul intereselor a determinat Italia să renunțe la alianțele cu Germania și Austro-Ungaria și să se ralieze Antantei.
La 25 aprilie 1915, Italia a semnat la Londra tratatul de alianță cu Antanta și a aderat la Pactul de la Londra (la 5 septembrie 1914, Anglia, Franța și Rusia s-au angajat la Londra să nu încheie pace separată). La 3 mai 1915, Italia a denunțat tratatul cu Tripla Alianță, iar la 23 mai a declarat război Austro-Ungariei, și Turciei la 20 august. În tabăra adversă, la 11 octombrie 1914 a fost semnat tratatul de alianță germano-turc. Peste puțin timp, la 5 noiembrie, Franța și Anglia au declarat război Turciei. Anul 1915 a adus și alianța Bulgariei cu Puterile Centrale (Tripla Alianță). La 6 septembrie a fost încheiat tratatul secret prin care Bulgaria se angaja să intre în război în 35 de zile de la semnare și la 11 octombrie a atacat Serbia fără declarație de război, pe care i-a adresat-o totuși la 14 octombrie. După noua reconfigurare a alianțelor, în a doua jumătate a anului 1915, tabloul combatanților se prezenta astfel: Tripla Alianță, numită Triplicea sau Quadrupla sau Puterile Centrale formată din Germania, Austro-Ungaria, Turcia și Bulgaria și Tripla Înțelegere sau Antanta sau Quadrupla Înțelegere alcătuită din Anglia, Franța, Rusia și Italia. Și unii și alții doreau cu înverșunare confruntarea militară și așteptau sau provocau un eventual casus belli pentru a-și atinge scopurile. Și acesta a apărut. Atentantul din Bosnia.
Războiul dorit de toți a început ca război local și a devenit repede planetar.
Centrul conflictului a fost Europa, însă lupte au fost purtate și în Asia și Africa, precum și pe oceanele lumii. Continentele America și Australia au fost scutite de distrugeri pe teritorile lor. Intrarea SUA în război de partea Antantei a înclinat decisiv balanța în favoarea acesteia. După atentat, Austro-Ungaria a dorit satisfacție și a adresat Serbiei un ultimatum pe care nu-l putea accepta nici un stat independent, suveran și respectabil. La 28 iulie, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. A urmat sarabanda declarațiilor belicoase: 1 august 1914, Germania declara război Rusiei, în 3 august Franței, 4 august Belgiei, la 4 august Anglia și coloniile declară război Germaniei etc. Diferența între cele două blocuri militare era uneori excesivă.
Antanta era evident favorizată. Anglia, Franța și Rusia stăpâneau împreună 46% din suprafața Pământului pe care locuia 43% din populație. Imperiul colonial al Angliei era de departe cel mai important. Populația Terrei era de 1.600.000.000 locuitori. Antanta avea 744 milioane, Triplicea 154 milioane. Efectivele forțelor armate la începutul operațiilor militare: Antanta 10,592 milioane (220 divizii infanterie, 36 divizii cavalerie), blocul germano-austriac 6,122 milioane (143 divizii infanterie, 22 divizii cavalerie).
Situația armamentului era proporțională cu specificarea că Germania îl avea de o calitate de excepție, în timp ce Rusia era la polul opus (am luat extremele). Flota cam la fel: Anglia 60 nave linie, Germania 37 etc. Care era situația diplomatică și militară a României în acest tăvălug de interese, o țară mică între coloși hămesiți? România avea ca rege un prinț german din dinastia Hohenzollern, înrudit cu Kaiserul Wilhelm al II-lea. Afinitățile familiale înclinau într-un sens, în timp ce simpatiile romanice (francofonice) determinau țara să privească cu ochi buni în cealaltă tabără. România era dezavantajată oricum, pentru oricare tabără ar fi optat. Interesul României era unitatea națională. Teritorii importante cu milioane de suflete de Români, erau stăpânite de imperiile vecine. Dacă alegeam Puterile Centrale trebuia, în cazul victoriei acestora, să ne luăm rămas bun de la Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina. Dacă alegeam Antanta, renunțam la Basarabia. Grea alegere în a sacrifica niște Români pentru alți Români, să rămână unii dintre ei sub stăpânire străină.
Cu trei decenii înainte, în august 1883, regele Carol a pornit într-un periplu în Germania și Austro-Ungaria în vederea încheierii unui eventual tratat de alianță a României cu Puterile Centrale. Tratatul a fost semnat la Viena la 18/30 octombrie 1883 de ministrul Afacerilor Străine, Dimitrie A. Sturdza. Înțelegerea consacra alinierea politicii externe a României cu Puterile Centrale pentru eventualitatea unei alianțe militare. România și Austro-Ungaria se agajau să se ajute în situația unui atac neprovocat din partea unor alte puteri. Tratatul era valabil cinci ani cu prelungire automată o dată la trei ani dacă nu era denunțat de una dintre părți. La contract a aderat și Germania, în aceeași zi, apoi și Italia, în mai 1888. Înțelegerea era strict secretă. În România erau în cunoștință de cauză puține persoane: regele Carol I, Dimitrie A. Sturdza, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, Petre P. Carp (filogermanul patriot care-l negociase), Alexandru Beldiman (ministrul României la Berlin). Timp de cinci ani, până în 1888, Parlamentul nu a fost informat, de teama respingerii, întrucât lupta de emancipare a Transilvaniei și desăvârșirea unității Statului Român erau compromise. Tratatul de alianță cu caracter defensiv a fost reînnoit în 1913 pentru ultima oară și a devenit inoperabil în urma declarației de război a României adresată Austro-Ungariei la 14 august 1916.
Doctrina militară românească înaintea Primului Război Mondial a avut un carcater defensiv, de apărare a integrității țării (înconjurată de imperii rapace) și intereselor majore ale statului în care principalul deziderat era al realizării unității statale depline. Totodată, a fost promovată politica de neutralitate față de conflictele din apropierea granițelor. După arta războiului, Armata Română va lua ofensiva și va trece peste fruntarii când va trebui să-și apere țara (prin țară se înțelegea și teritoriile cotropite de vecini).
Principiul națiunii armate trebuia să fie capacitatea de a zdrobi agresiunea externă. Toți locuitorii României datoresc personal serviciul militar. Armata nu este decât națiunea însăși în arme. Mobilizarea întregului potențial uman al țării a fost realizată remarcabil în anii 1916-1918. Disponibilul de mobilizare era de circa un sfert din populația masculină a țării. Trupele permanente care constituiau armata activă au fost reorganizate și înzestrate cu arme moderne, conform doctrinei militare românești. Generalul C. N. Hârjeu, celebrul teoretician român, afirma: „Nici germanomania, nici austromania, … nici franțuzomania… nu pot fi bune.
Armata Română are personalitatea și tradițiile sale”. Pe lângă trupele permanente erau dezvoltate și formațiunile teritoriale și structurile tradiționale. Pregătirea teritoriului țării pentru apărare s-a concretizat prin fortificarea Capitalei, a zonei Focșani – Nămoloasa – Galați, capetele de pod (localități fortificate și împrejurimile lor), de la Cernavodă, Turtucaia, Silistra, Târgul Frumos.
După izbucnirea crizei în iunie 1914, diplomația austro-ungară a sondat intențiile regelui Carol I. Acesta a dat garanții asupra păstrării neutralității României în eventualul conflict militar austro-sârb. Conflictul local a devenit european, apoi mondial, după declarația de război a Germaniei adresată Rusiei. România trebuie să-și precizeze poziția și să aleagă tabăra căreia i se va alătura. La 21 iulie/3 august s-a întrunit Consiliul de Coroană la Sinaia, în Castelul Peleș, în sala de muzică, orele 17:00. Au participat regele Carol I, prințul moștenitor Ferdinand, președintele Consiliului de Miniștri Ion I. C. Brătianu, toți membrii guvernului, foștii prim miniștri conservatori și liberali. S-au diferențiat trei orientări politice: intrarea în război alături de Puterile Centrele, intrarea alături de Antantă, neutralitatea. După expunerile de motive și argumentări, Consiliul de Coroană a respins intrarea în război alături de Puterile Centrale și a hotărât o politică de neutralitate armată. După Consiliul de Coroană a fost întrunit Consiliul de Miniștri, care, prin comunicatul de presă, a precizat poziția oficială a României.

România va lua toate măsurile pentru paza frontierelor sale. Pentru Puterile Centrale hotărârea României reprezenta o lovitură neașteptată. Diplomația rusă a recunoscut dreptul legitim al României de a alipi teritoriile românești din Monarhia dualistă, trecând sub tăcere drepturile Românilor asupra teritoriilor incluse în Rusia. Pentru a obține o neutralitate binevoitoare, Rusia a încheiat cu România, la Petrograd, un acord secret la 18 septembrie/1 octombrie 1914, prin care era garantată integritatea teritorială a României și recunoscute drepturile asupra teritoriilor locuite de Români în Austro-Ungaria. Opțiunea României s-a precizat mai puternic după decesul bătrânului rege Carol I, la 27 septembrie 1914, care era adeptul loial al alianței cu Puterile Centrale, însă nu și-a impus punctul de vedere, fiind mai loial României. A fost înmormântat la ctitoria lui Neagoe Basarab, Curtea de Argeș. Consiliul de Miniștri și regele Ferdinand au hotărât să mențină politica de neutralitate. Bineînțeles, cele două tabere făceau presiuni și promisiuni pentru a atrage România în propria alianță. Interesul României înclina spre o alianță cu Antanta. Franța și Anglia doreau încheierea unei convenții ferme cu România, care prevedea termene și participări de efective militare precise.
Rusia profera amenințări la adresa guvernului român spre a-l „convinge” să intre în război fără semnarea vreunei înțelegeri, întrucât intenționa să ocupe jumătatea Bucovinei, cealaltă jumătate fusese răpită în 1775 de Austria. România era sceptică în privința Rusiei, care în trecut nu respectase nici un tratat, însă se bizuia pe corectitudinea puterilor garante, Marea Britanie și Franța.
După îndelungi și controversate acțiuni diplomatice, la 4/17 august 1916, în cel mai mare secret, au fost semnate la locuința lui Vintilă Brătianu tratatele de alianță redactate în cinci exemplare originale, între Marea Britanie, Franța, Italia, Rusia și România. Nici membrii guvernului nu fuseseră informați. Românii au cerut ca Rusia să trimită imediat artileria grea și aeroplanele spre a le folosi împotriva atacului iminent al Puterilor Centrale.
Duminică, 14 august 1916, orele 10:00, la Palatul Cotroceni din București a fost convocat Consiliul de Coroană spre a transpune în fapt prevederile tratatelor de alianță cu Antanta. Au participat regele Ferdinand, prințul moștenitor Carol, președintele Consiliului de Miniștri, Ion I. C. Brătianu, toți membrii guvernului, foști premieri și președinți de partide. Regele, emoționat, decis să învingă rezistența filogermanilor Petre P. Carp, Alexandru Marghiloman și Titu Maiorescu, a deschis ședința afirmând că i-a convocat nu spre a le afla sfatul, că hotărârea este luată, ci să le ceară sprijinul. S-a adresat lui Carp: „Te rog, domnule Carp, să-mi dai ajutorul dumitale”. Acesta, precis și succint, și-a expus punctul de vedere precizând că nu vede rostul prezenței sale întrucât hotărârea este luată, însă cu toate că este pentru alianța cu Puterile Centrale va oferi tot sprijinul său pentru binele României.
„Am trei fii, îi dau Majestății Voastre să se bată și să moară (unul dintre ei a murit eroic pe câmpul de onoare din Transilvania în 1916). A merge cu Rusia este a izbi în interesele țării și în continuarea Dinastiei”. Cu o mare majoritate, Consiliul de Coroană a decis intrarea în război de partea Antantei.
În seara aceleiași zile (14/27 august 1916), Ministrul României la Viena a prezentat declarația de război a României adresată Austro-Ungariei, trimisă de la București cu o săptămână înainte. Se preciza că alianța dintre cele două țări avea caracter defensiv, însă agresiunea Austro-Ungariei asupra Serbiei este contrară clauzelor tratatului. Un motiv major era și politica statului dualist față de populația românească din Transilvania.
Pentru Berlin, declarația de război a României a fost stupefiantă.
Kaiserul Wilhelm al II-lea a declarat livid: „Totul este pierdut.
Ar trebui să abdic imediat”. Erich Ludendorff, șeful Cartierului General al Comandamentului Armatei germane, lucid, aprecia: „Este rezultatul politicii egoiste a Ungariei și aprobării pasive a Germaniei”. Germania a declarat război României la 15/28 august 1916. În noaptea de 14/27-15/28 august 1916, Armata Română a trecut Carpații în Transilvania prin 18 treceri, începând operațiile de eliberare a Transilvaniei de sub stăpânirea Austro-Ungariei. Pe frontul de Nord, s-au angajat 80% din efectivele trupelor românești, luptând pe un front lung de aproape 1500 km. La 15/28 august 1916, a fost lansată Proclamația către țară semnată de regele Ferdinand pentru realizarea unei Românii întregite și libere de la Tisa până la Mare.
Consacrarea acestei Românii a fost făcută în urma tratatului cu Ungaria de la 4 iunie 1920 de la Trianon. Este regretabil că nepoții celor care au edificat România Mare de acum un secol nu mai sunt stăpâni pe toate teritoriile de atunci.

VIOREL GH. SPETEANU