Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos ca fundament al Icoanei

Fundamentul icoanei este unul hristologic, aşa cum reiese din contextul marilor dezbateri ale Sinoadelor Ecumenice şi mai ales din hotărârile celui de-al VII-lea Sinod ecumenic, care vorbeşte despre Fiul, ca fiind chip al Tatălui şi prototip al icoanei. Din moment ce Hristos devine om adevărat, El poate fi zugrăvit ca om. Respingerea icoanei lui Hristos de către iconoclaști, înseamnă de fapt respingerea realității Întrupării şi a întregii iconomii mântuitoare. Odată cu combaterea iconoclasmului, se pune capăt disputelor care priveau persoana Mântuitorului Hristos, ce tulburaseră pacea Bisericii, încă din secolul al patrulea.

Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă fundamentul icoanei şi justificarea pictării celorlalte icoane. Toate icoanele, fie că vorbim despre icoanele Maicii Domnului sau ale sfinţilor, au un puternic caracter hristologic, întrucât în „ei străluceşte Hristos, în ei s-a imprimat chipul lui Hristos. Toate icoanele converg spre icoana lui Hristos, indiferent de tema icoanei sau de persoanele reprezentate în ea, căci „o icoană mărturisește întotdeauna despre adevărul Întrupării: nașterea din Fecioară(acolo unde este reprezentată Fecioara), persoana și dumnezeirea lui Hristos și a faptelor sale mântuitoare(ca în icoanele celor douăsprezece praznice de peste an), izbânda sa asupra morții și puterea Sa transfiguratoare(acolo unde sunt reprezentați sfinții).

Reprezentăm și-i cinstim în icoane pe sfinți și pe Maica Domnului pentru că în ei „s-a imprimat chipul lui Hristos.” Această lucrare de transfigurare a chipului sfinților, reprezentați în icoane, este opera Sfântului Duh. Hristos nu este despărțit niciodată, în lucrarea Sa, de Duhul Sfânt, căci după Înviere trupul Său devine pnevmatizat. În acest sens, vorbim de un apofatism al icoanei ortodoxe, care se datorează apofatismului hristic.

Hristos este reprezentat în icoane pentru că El însuşi a devenit Ipostas al firii omeneşti, păstrând distincţia între creatură şi Creator. Firea umană devine mediu de manifestare a Ipostasului dumnezeiesc. Hristos revelează faţa umană deschisă spre infinit, pentru că prin ea priveşte Dumnezeu. Dacă la faţa strălucitoare a lui Moise poporul ales nu putea privi decât acoperindu-şi faţa, pentru că nu era pregătit să înţeleagă faptul că Dumnezeu se poate arăta, se poate descoperi prin faţa umană, la faţa lui Hristos puteau privi apostolii, ca la faţa lui Dumnezeu blândă şi plină de smerenie „care nu înspăimântă, căci apropierea Lui maximă faţă de oameni e apropierea nesfârşitei Lui iubiri şi bunătăţi în chip uman.” Faţa dumnezeiască a lui Hristos este izvor al feţei Lui umane şi al tuturor feţelor omeneşti şi exprimă dorinţa de a comunica oamenilor experienţa vieţii dumnezeieşti. Astfel, prin actul chenotic al Întrupării, cuvântul Lui nu mai apare ca un cuvânt distant, venit de la un Dumnezeu închis în transcendenţa sa, ci ca un cuvânt cald, viu, plenar care se naşte dintr-o comunicare reală, faţă către faţă, dintre Creator şi creatură.

Icoana ortodoxă este o mărturie a Bisericii, într-un cadru liturgic, despre realitatea Întrupării lui Hristos, căci Hristos nu a venit într-un chip iluzoriu, așa cum afirma erezia dochetistă. Proorocii și drepții Vechiului Testament nu au văzut cu ochi trupești pe Hristos, nu au văzut „față către față”, ci „au văzut de departe”(Evrei 11,13) taina cea din veac ascunsă a Întrupării lui Hristos. Nici Moise, nici Ilie nu au putut vedea fața Domnului, pe muntele Sinai și pe muntele Horeb, ci au văzut-o după Întrupare, în timpul Schimbării la față de pe alt munte, Muntele Tabor. Dumnezeu se revelează indirect poporului ales, mai mult prin cuvânt (Șema Israel!), iar Apostolilor direct prin Întrupare, căci ei vorbesc despre această experiență spunând că „Dumnezeu S-a arătat în trup”(I Timotei 3,16), „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui.”(Ioan 1,14), „ceea ce era de la început, ceea ce noi am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noștri, ceea ce am contemplat și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții…”(I Ioan 1,1-3). Chipul lui Dumnezeu nu poate fi văzut decât prin fața umană a lui Hristos întrupat, căci El spune: „cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.”(Ioan 14, 9-10). Deci, „conținutul teologic și spiritual al iconografiei ortodoxe – spunea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel – este credința apostolică și, prin aceasta, el este identic cu cel al Evangheliei lui Hristos, iar funcția primordială a iconografiei ortodoxe este mărturisirea tainei întrupării lui Hristos.”

Întruparea lui Hristos reprezintă inaugurarea Împărăției lui Dumnezeu, iar icoana care transpune în culori această taină, reprezintă o teologie a prezenței transfiguratoare a lui Dumnezeu în lume. De aceea „icoana este o viziune a prezenței tainice a Împărăției lui Dumnezeu, inaugurată de întruparea lui Hristos și comunicată prin pogorârea Sfântului Duh în umanitatea care-L primește în mod liber. Icoana arată Împărăția lui Dumnezeu deschisă lumii și lumea îndreptată spre Împărăția lui Dumnezeu.”

Sfântul Ioan Damaschin subliniază importanţa Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos, ca fundament pentru zugrăvirea icoanelor în biserică, când spune: „Cel fără de trup, fără de formă, fără de greutate şi calitate, fără de mărime din pricina superiorităţii firii Lui… a luat chip de rob, prin această apropiere de cantitate şi calitate şi a îmbrăcat chipul corpului, atunci zugrăveşte-L în icoane şi aşează spre contemplare pe Acela care a primit să fie văzut. Zugrăveşte coborârea Lui fără nume, naşterea din Fecioară, Botezul în Iordan, Schimbarea la faţă de pe Tabor, Patimile, …crucea cea mântuitoare, înmormântarea, Învierea, Înălţarea la ceruri. Zugrăveştele pe toate şi cu cuvântul şi cu culorile.”

Icoana cea vie, întru totul asemenea lui Dumnezeu, este Fiul, care S-a făcut om ca omul să devină Dumnezeu, a devenit materie, săvârșind prin ea mântuirea oamenilor. Sfântul Ioan Damaschin spune în acest sens: ,,odinioară Dumnezeu cel necorporal și fără de formă nu se zugrăvea deloc, acum însă, prin faptul că Dumnezeu S-a arătat în trup, a locuit printre oameni, fac icoana chipului văzut al lui Dumnezeu. Nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei, Creatorului care S-a făcut pentru mine materie și a primit să locuiască în materie și a săvârșit prin materie mântuirea mea…”.

Între chipul lui Hristos și icoana lui Hristos există o legătură strânsă, întrucât nu există icoană fără chip. Hristos este ,,chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col. I, 15) care, prin Întrupare, se circumscrie icoanei.

Un alt teolog iconodul, Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului, care a fundamentat reprezentarea Mântuitorului în icoane pe baza Întrupării Sale, respingând acuzațiile de idolatrie formulate de iconoclaști, spunea că „noi reprezentăm în icoane chipul firii sale omenești după caracterul trupului Său, dar nu dumnezeirea Sa nepătrunsă și nevăzută…căci firea umană nu a unit-o cu firea Sa dumnezeiască în mod aparent…ci El S-a făcut fără schimbare om adevărat, desăvârșit în toate, afară de păcat.” Prin urmare, reprezentăm pe Hristos în icoane „spre aducerea aminte de dumnezeirea Sa și de negrăita Sa Întrupare, dătătoare de viață.” Deci, în icoane reprezentăm forma trupului Său, pentru a arăta că El S-a făcut om adevărat. Icoana reprezintă chipul real al persoanei Sale, nu un chip imaginar, fără formă, pentru că dacă afirmăm contrariul, cădem în idolatrie. Cuvântul caracter, care înseamnă a tăia, a grava, este folosit de Sfântul Gherman cu sensul de chip al celui reprezentat în icoană.

Fundamentul hristologic al icoanei este subliniat, în mod antinomic, şi de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, care afirmă importanţa Întrupării pentru circumscrierea Persoanei divino-umane a lui Hristos în icoană: „Dacă firea divină a fost circumscrisă împreună cu firea omenească a Celui care a fost culcat în iesle şi a fost înfăşat în scutece, atunci ea este circumscrisă în icoană, care este chipul firii sale omeneşti. Tot aşa şi la răstignire, dacă firea divină este circumscrisă împreună cu firea omenească, atunci şi în icoana ce înfăţişează chipul firii sale omeneşti este circumscrisă împreună firea divină cea necircumscrisă.”

Prin Întruparea Sa, Mântuitorul Hristos și-a făcut parteneri pe toți oamenii ca persoane, S-a făcut ca un frate al nostru personal, datorită caracterului Său personal, căci El este un om individual nu un om în general. Firește că El cuprinde în Ipostasul Său, pe lângă umanitate Sa individuală și natura umană universală. Dar dacă Hristos S-ar fi făcut numai om în general, oamenii și-ar fi pierdut caracterul de persoane, iar El n-ar mai fi persoană, și astfel s-ar pierde legătura dragostei dintre persoana Mântuitorului și persoanele omenești. Astfel, prin teoria iconomahă, conform căreia Hristos a asumat în trupul Său o natură universală „se subminează icoana în două feluri: pe de o parte conchizând că omenitatea lui Hristos, neavând un caracter individual, nu e circumscrisă, deci nu poate fi redată în icoană, pe de altă parte, că ipostasul divin nu-și poate semnala prezența prin caracterele unei omenități individuale, personale, concrete, redate în icoană. În această atitudine ei manifestau un dispreț pentru uman, pentru umanul concret, o neîncredere că acest uman concret poate fi un transparent al divinului, al infinității. Pentru ei, credinciosul, privind icoana, n-ar privi pe Hristos devenit om individual, concret, ci umanul în general, iar cum acesta nu poate fi redat în icoană, trebuie să se renunțe la icoană.”

Prin cinstirea icoanei lui Hristos întrupat se exclude cugetarea panteistă, abstractă și se afirmă caracterul personalist al creștinismului.

RĂDUȚ DRAGOȘ IONUȚ doctor în teologie