Învățământul superior în domeniul aeronautic și spațial

Învățământul superior aerospațial a dat aviației și astronauticii românești și mondiale o galerie impresionantă de profesioniști, de-a lungul celui aproape un secol de existență. Această galerie se deschide cu Alexandru ”Dudu” Frim, din promoția 1930. El a funcționat ca inginer pilot de încercare la IAR Brașov. Deși nu era pilot militar, are o victorie aeriană împotriva unui bombardier B-17 în cadrul operațiunii Tidal Wave. A fost polisportiv, câştigând în 1934 C a m p i o n a t u l Mondial de Bob pentru două persoane, organizat la Engelberg, în Elveţia, avându-l coechipier pe Vasile Dumitrescu. Pe 19 iulie 1939 a câştigat Cupa Aeroclubului Braşov, impunându-se şi în Marele Premiu al Aviaţiei ca pilot de acrobație aeriană. Învățământul superior de aviație a început în 1928 prin Cursul de Aerodinamică al Prof. Elie Carafoli (Conferințe de Aerodinamică) la Școala Politehnică din București.

În 1930, Carafoli a fondat Catedra de Aerodinamică și Mecanica Fluidelor a Facultății de Mecanică și Electricitate, pe care a condus-o până în 1971. În 1931 este inaugurat un tunel aerodinamic performant, de concepție originală, construit de Ion Stroescu. La inaugurarea tunelului aerodinamic, V. Vasilescu Karpen, rectorul Politehnicii recunoaște importanța învățământului de aviație și intenția de a-l include în portofoliul Politehnicii încă din 1920, dar nu fără cadre didactice bine pregătite, laboratoare și baza industrială unde inginerii să facă practică.

La Secția de Aviație a lucrat și Prof. Ion Grosu (1901-1970). El a absolvit Facultatea de Matematică din București în 1926, apoi Școala Politehnică, devenind inginer aeronautic în 1931, angajat la IAR, unde a ocupat mai multe funcții, de la inginer, șef de birou de proiectare, la director al Fabricii de Celule și Director General. Din 1948 devine lector și din 1968 profesor de Calculul și Construcția Avionului. Aceeași disciplină a predat-o și ing. Grigore Zamfirescu. Absolvent al Școlii de Poduri și Șosele București 1920, a urmat 2 ani la Școala de Construcții Aeronautice și de Automobile din Paris. În 1924 își deschide propria afacere, compania SET București, unde s-au construit până în 1943 sute de aeronave. În paralel, Grigore Zamfirescu urmează o carieră didactică, având în 1943 gradul de conferențiar. În timp ce le arăta studenților tehnica de aviație pe Aerodromul Băneasa, Zamfirescu moare strivit la escamotarea din greșeală a trenului unui avion german de pasageri. O personalitate mar-cantă este cea a Acad. Nicolae Tipei (1913-1999). Profesor de mecanica avionului la Catedra de Aviaţie din Politehnică și şef al Laboratorului de Lubrificaţie al Institutului de Mecanică Aplicată al Academiei R o m â n e , profesorul Tipei este creator de școală, punând bazele lubrificaţiei cu gaze, împreună cu principalul său colaborator, Acad. Virgiliu Nicolae Constantinescu (1931-2009).

Dintre profesorii Secției de Aviație din perioada interbelică îi mai menționăm pe Ioan Linteş (aparate de bord, aerodinamică), Vasile Marcu (navigație aeriană), Alexandru Stratilescu, Adrian Stambuleanu, Niculae Popp (motoare de aviație), Mihail Popescu, Ion Cârstoiu. Școala de inginerie aerospațială a Politehnicii a fost de la început legată strâns de industria aeronautică românească. În 1929-1930 IAR Brașov produce primul avion de concepție românească IAR C.V. 11. El este proiectat de Elie Carafoli în colaborare cu Lucien Virmaux, reprezentantul Blériot-Spad în România. Testele se fac în tunelul aerodinamic din Polizu. Este unul dintre primele monolplane cu aripa joasă din lume, în acord cu viziunea lui Elie Carafoli despre potențialul acestei soluții constructive. Înainte de 1929 există foarte puține exemple de monoplane cu aripa joasă, dar la câțiva ani după IAR C.V. 11, toată aviația mondială începe să fie dominată de această soluție. Viziunea lui Elie Carafoli de a furniza avionului un supliment de portanță prin efectul de sol a fost una corectă, înlocuind concepția anterioară, conform căreia stabilitatea superioară dată de aripa sus reprezintă criteriul decisiv.

Dimpotrivă, maniabilitatea superioară a avioanelor cu aripa joasă a contat foarte mult în luptă și aceasta s-a obținut tocmai prin sacrificarea stabilității. În afară de IAR C.V. 11, Elie Carafoli a conceput, proiectat, construit și încercat avioanele de tip IAR-13, IAR-14, IAR-15 și IAR-16 cu performanțe remarcabile pentru acea vreme și comparabile cu cele mai bune realizări pe plan mondial. Unul dintre aceste avioane a fost considerat ca făcând parte dintre cele mai bune șase avioane din Europa la un concurs care a avut loc în București, în 1931. În paralel cu munca la IAR, Carafoli desfășoară importanta sa activitate didactică în Școala Politehnică din București, fiind conducătorul de doctorat al viitoarelor generații de profesori de elită ai școlii: Acad. Virgiliu Nicolae Constantinescu, Prof. Adriana Năstase (aerodinamica vitezelor mari, Univ. Aachen), Prof. Corneliu Berbente, Prof. Stelian Găletușe, Conf. Șerban Tomescu (aerodinamică experimentală, sisteme hidraulice). În 1946 Secția de Aviație trece la Facultatea de Electromecanică a Institutului Politehnic din București, iar în 1948 la Facultatea de Mecanică.

După cel de-al Doilea Război Mondial, învățământul superior militar se separă de cel civil. În 1949 se înființează la Academia Tehnică Militară, Facultatea de Aviație, cu secții de avioane și motoare, instalații și aparate de bord, armament de bord și radio de bord. Decanii Facultății de Aviație au fost col. ing. Ion Bucurescu, și respectiv col. ing. Mihai Călinescu. Din 1955, decanul col. ing. Ștefan Giurgiuțiu înființează Facultatea de Mecanică, în cadrul căreia continuă să funcționeze o Catedră de Aviație, condusă de Prof. Paul Ioanid. Deși separate instituțional, cele două facultăți sau secții (civilă și militară) au beneficiat în comun de anumiți profesori (spre exemplu Prof. Ioan Aron, aparate de bord, Prof. Ioan Manole, calculul și construcția motoarelor aeroreactoare, Prof. Ștefan Ispas, motoare de aviație, Prof. Florentin Moraru, dinamica zborului), iar alții s-au transferat de la o instituție la alta (spre exemplu Prof. Victor Pimsner, termodinamică și motoare aeroreactoare, Prof. Mihai M. Niță, mecanica avionului și a rachetei). În 1971 se înființează Facultatea de Contrucții Aerospațiale la Institutul Politehnic din București, avându-l ca decan pe Prof. Victor Pimsner, fost pilot de vănătoare, specialist în termodinamică și în motoare aeroreactoare.

Dacă Secția de Aviație avea în medie 25 de absolvenți pe an, noua facultate începe să pregătească contingente de ingineri de patru ori mai numeroase. Această expansiune era în acord cu noua politică a statului român, decisă în 1968, de a relansa industria, cercetarea și învățământul superior aerospațial, de a transforma România întrun important producător de material volant, atât civil, cât și militar. Catedra de Aeronave și Instalații de Bord este condusă între 1971-1985 și 1989-1996 de Prof. dr. doc. Augustin Petre (aeroelasticitate, calculul și construcția aeronavelor).

Prof. Augustin Petre împreună cu Prof. Holt Ashley de la Universitatea Stanford, California au avut un rol important în studiul aeroelasticității, prin includerea efectului rezistenţei aerodinamice. Prof. Augustin a fost pilot de avion şi planor şi expert în investigarea accidentelor de aviaţie. Din 1974 denumirea facultății se schimbă în Facultatea de Aeronave, iar specilizările se diversifică: aeronave (construcții aerospațiale), sisteme de propulsie și instalații și aparate de bord. Între 1980- 1988 și 2000-2004, facultatea este condusă de Prof. dr. ing. Corneliu Berbente (dinamica gazelor și aerotermochimie și metode numerice de calcul). Sub îndrumarea Prof. Elie Carafoli, Prof. Berbente a publicat în 1970 o teză de doctorat în domeniul vitezelor mari, supersonice și hipersonice. În același an el obține o bursă la Stanford University, lucrând cu Prof. Milton van Dyke. În 1976 a lucrat trei luni la Virginia Polytechnic Institute, Blacksburg, lucrând cu Prof. Joseph Schetz în domeniul combustiei supersonice. Prof. Corneliu Berbente a fost și prorector al Universității Politehnica din București (2002-2008). Între 1985-1989 și 1996-1998, Catedra de Aeronave și Instalații de Bord este condusă de Prof. Mihai M. Niță. În 1996, numele acesteia se schimbă în Catedra de Științe Aerospațiale ”Elie Carafoli”, fiind condusă de Prof. Virgil Stanciu (motoare aeroreactoare, 1998- 2004), Prof. Corneliu Berbente (2004-2008) și Prof. Sterian Dănăilă (aerodinamică, din 2008). Prof. Dănăilă este un prestigios continuator al tradiției începute de Prof. Carafoli în predarea cursului de aerodinamică, susţinător al multor doctoranzi în inginerie aerospațială. Predă de asemenea aerodinamica intrării în atmosferă, introducere în modelarea turbulenței, strat limită, metode numerice în dinamica fluidelor, transfer de căldură și masă și elemente finite în ingineria aerospațială. Este laureat al Premiului Henri Coandă al Academiei Române și al Premiului Herman Oberth al Academiei Oamenilor de Știință. Din 2006 se înființează și Catedra de Ingineria Sistemelor Aeronautice ”Nicolae Tipei”, condusă de Prof. Adrian Stoica (teoria sistemelor dinamice, prelucrarea digitală a semnalelor, stabilitatea și controlul aeronavelor, comandă automată a zborului, comanda automată a vehiculelor spațiale).

Prof. Stoica este continuatorul tradiției predării cursului de comandă automată a zborului, introdus de Prof. Nicolae Racoveanu în 1945. Noi specializări se vor adăuga pe parcurs în portofoliul facultății: rachete (1980-1994), navigație aeriană (1981-1986 și din 2012) și inginerie și management aeronautic (din 2008). Specializarea instalații și aparate de bord se extinde și asupra echipamentelor de la sol, devenind echipamente și instalații de aviație. În 1990 se înființează o secție a specializării construcții aerospațiale și la Facultatea de Inginerie Tehnologică şi Management Industrial a Universității Transilvania din Brașov. În 1992, Facultatea de Inginerie Electrică a Universității din Craiova inaugurează un program de studii de echipamente și instalații de aviație. Ambele inițiative aparțin unor absolvenți ai școlii din București (Prof. Adrian Postelnicu, Facultatea de Aeronave și respectiv Prof. Romulus Lungu, Academia Tehnică Militară). Din 1992, denumirea facultății se schimbă în Facultatea de Inginerie Aerospațială a Universității Politehnica din București.

Decanii care urmează la conducerea facultății sunt Prof. Mihai M. Niță (1988-1996), Prof. Stelian Găletușe (1996-2000 și 2004-2008, aerodinamică, lubrificație cu gaze, laureat al premiului Traian Vuia al Academiei Române 1983, prorector al UPB 1996-2000), Prof. Virgil Stanciu (2008-2016, motoare aeroreactoare, propulsie aerospațială, doctor Honoris Causa al Univ. din Oradea) și Conf. Octavian Thor Pleter (din 2016, navigație aeriană și avionică digitală, laureat al Medaliei Richey 2017 a Institutului Regal de Navigație din Londra). Dintre absolvenții prestigioși ai Facultății de Inginerie Aerospațială, se remarcă în primul rând: – doi președinți ai Academiei Române, care au ocupat pe rând și funcția de rector al Institutului Politehnic din București: Acad. Radu Voinea (1923- 2010, președinte 1984-1990, rector 1972-1981, doctor Honoris Causa al nouă universități) și Acad.

Virgiliu Nicolae Constantinescu (1931-2009, președinte 1994-1998, rector 1990-1992, Premiul Aurel Vlaicu al Academiei Romane, 1957, Premiul de Stat 1964, Ofițer al Ordinului Legiunii de Onoare, Franța, 1995, Medalia de Aur pentru Tribologie, Anglia, 1996); – primul și singurul cosmonaut român, dr. ing. Dumitru Dorin Prunariu, decorat cu titluri de Erou al României, Erou al URSS, Steaua de Aur, medaliat cu Medalia Iuri Gagarin a Federației Aeronautice Internaționale, cu Medalia de aur Hermann Oberth a Societății germane de rachete „Hermann Oberth – Wernher von Braun”, membru fondator al Asociației Exploratorilor Spațiului Cosmic (ASE), decorat cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Mare Ofițer și cu Ordinul Virtutea Militară în grad de Cavaler.

Prof. Asociat-Facultatea de Inginerie Aerospaţială Octavian Thor Pleter