Ioan Botezătorul

Si după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul”. „Şi S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut glas din cer: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Luca, cap. 3, v. 21, 22).Multe și mari vor fi fost vibraţiile Cerurilor când s-au deschis spre Pământ, către Lume! Multă iubire a avut Dumnezeu pentru Lume, de s-a îndurat să-i dăruiască Unicul Său Fiu, Iisus Hristos, să ia asupra Sa toate păcatele omenirii, spre mântuire! După cum ne-a fost dat nouă să ştim din Cărţile Sfinte, cu două milenii şi ceva în urmă, Naşterea Lui Iisus Hristos a fost una dintre cele mai mari minuni ale Cerului şi Pământului: Naştere şi Moarte, pentru Înviere! Naştere dintr-o fecioară pe nume Maria, logodnica lui Iosif. Aleasă dintre pământence, chiar de Dumnezeu, să dea naştere unui prunc zămislit de la Duhul Sfânt, spre a se numi Fiul Lui Dumnezeu şi totodată Fiul Omului. Zămislirea s-a făcut sub vibraţiile Cerurilor. Tânăra şi neprihănita fecioară a fost pregătită de către îngerul Gavriil, trimis de Tatăl Ceresc, pentru tot ce avea să vie.Naşterea a avut loc într-un mod în care tot Universul a fost implicat. Stele călăuzitoare, magi, animale blânde, oameni de toate rangurile, dintre care: gospodari şi cu credinţă în Dumnezeu, ciobani iubitori de animale şi de oameni, regi îngâmfaţi, lacomi şi răzbunători, cu toții au contribuit, fiindcă la Dumnezeu totul e cu putinţă.

Din măreaţa lucrare divină a făcut parte şi proorocul Ioan Botezătorul. El a avut rolul de a prooroci venirea Lui Iisus Hristos pe Pământ. A fost Înaintemergătorul Fiului Lui Dumnezeu. El a fost ales să pregătească oamenii pentru primirea care trebuia să i se facă Celui care Va fi Mântuitor al Lumii. „În zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost cuvântul Lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie”. „Şi a venit el în toată împrejurimea Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor” (Luca, Cap. 3, v. 2şi 3).Sfântul Ioan Botezătorul, este considerat cel mai mare prooroc, dar şi cel care face legătura între „Vechiul Testament şi Noul Testament”. Venirea lui pe lume a făcut parte din Marea lucrare a Tatălui Atoatecreatorul: „Mântuirea Lumii de către Fiul Său Iisus Hristos şi Învierea din Moarte”. Ioan s-a născut din părinţii Elisabeta şi Zaharia, amândoi ajunşi la vârste înaintate, când nimeni nu credea că aceasta mai este cu putință. Dorinţa de a avea copii îi urmărise de-a lungul multor ani pe cei doi credincioşi, iar pe de altă parte avuseseră de suportat ruşinarea în faţa semenilor, de a fi sterpi. În acele timpuri, o familie fără copii era desconsiderată, îndepărtată de la multe îndeletniciri comune.

Era considerată nedemnă să stea alături de cei care aveau urmaşi. Şi, fiindcă la Dumnezeu totul este posibil, iată, printr-o minune le-a împlinit dorinţa. Iar aceasta se petrecea în perioada când Îngerul Gavriil aducea Bună-Vestire Fecioarei Maria, despre pruncul ce urma să îl poarte în pântece. Toate aceste întâmplări par a se petrece la nivel obişnuit, omenesc, deşi controlul divin era prezent peste tot. Comuniunea care s-a creat între Fecioara Maria şi Iosif, Elisabeta şi Zaharia şi cei doi prunci: Ioan şi Iisus, aceştia încă de când erau purtaţi în pântecele mamelor, a fost programată și împlinită de Tatăl Ceresc, Atoatefăcătorul. Cu toţii aveau de săvârşit aceeaşi poruncă: „Plinirea Legii Celei Noi”. Numele celor doi prunci: Ioan şi Iisus, au fost date încă de la zămislire, de către Dumnezeu, şi transmise prin cereştile metode, părinţilor, ca niște porunci. Ca şi Iisus, Ioan cunoştea menirea cu care fusese trimis pe Pământ. Încă din fragedă copilărie rostea cuvântul Domnului, respectând întocmai pregătirea pentru cele ce vor urma. Adesea, sensul cuvintelor fie nu erau înţelese de către semeni, fie nu erau luate în seamă, deoarece Ioan arăta ca un om rupt de lume.

El umbla prin pustie, îmbrăcat într-o piele de cămilă şi se hrănea cu ierburi şi insecte. Necontenit striga către oameni să se pocăiască, anunţând greaua răsplată pe care o vor primi cei care nu respectau legile şi Poruncile Lui Dumnezeu. „Şi a venit el în toată împrejmuirea Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor”. Precum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia proorocul: „Este glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Luca, Cap. 3, v. 3, 4).Deşi nu-l cunoscuse personal pe Iisus, Ioan străbătea ţinuturile şi propovăduia despre El, despre venirea Lui ca Fiu al Lui Dumnezeu.„A răspuns Ioan tuturor, zicând: Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”. „A Cărui lopată este în mâna Lui, ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa, iar pleava o va arde cu foc nestins” (Luca, Cap. 3, v. 16, 17).Pentru Cuvântul Domnului, Ioan a sfârşit în temniţă, cu capul tăiat, din porunca regelui Irod cel făptuitor de fărădelegi. În calendarul bisericesc – ortodox, ziua de 24 iunie este însemnată cu cruce roşie. Ea reprezintă data Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, denumită în popor „Sânzienele”. Este considerată una dintre marile sărbători bisericeşti de peste an şi se sfinţeşte în toate Lăcaşurile de Cult. Soborul de preoţi poartă straie de sărbătoare în timp ce săvârşesc Sfânta Liturghie. În această zi sfântă, se deschid Cerurile!Pe unii dintre oameni i-a fericit Dumnezeu să vadă această mare minune dumnezeiască, iar ei să povestească despre ea, ca despre o întâmplare minunată:”Pământul se scălda de jur-împrejur, în imensitatea albastră a Cerului, limpede, cum rar i-a mai fost dat omului să vadă! Nu știa dacă era noapte sau era zi… Tălpile îi erau lipite de Vârful Pământului, de parcă îi erau răsărite de acolo. Deasupra capului, Cel Mai Înalt Punct al Cerului îi chema privirea. Fiindcă trebuia să vădă ceva anume”. Era singur. Nu ştia să se întrebe: cum şi când apăruse acolo? Care îi era numele şi ce vârstă avea? Era, simplu: „Omul” . Omul trup şi suflet, care face legătura între Cer şi Pământ, între materie şi Cuvânt, între Vârful Pământului şi Cel Mai Înalt Punct al Cerului. Privea către Cer, cu toată fiinţa lui! Ştia că se află acolo cu un rost: „trebuia să vadă ceva anume”! Deşi privea către Cel Mai Înalt Punct Al Cerului, i se părea că este foarte aproape de el!La momentul rânduit, pe Cer s-a arătat ceva: Ca pe un piedestal, care nu se vedea, era aşezată o cutie dreptunghiulară cam de mărimea unui om.

Muchiile erau străbătute de linii luminoase, astfel fiind pusă în valoare perfecţiunea lor. Ştia precis că şi muchiile nevăzute sunt perfecte și luminate. Lumina care străbătea muchiile cutiei nu semăna cu nicio lumină de pe pământ.În spatele cutiei, cu chipul smerit ca într-o icoană, stătea Maica Domnului. Se vedea doar de la brâu în sus. Era îmbrăcată în straie vişinii, iar în jurul capului avea Aură de un galben auriu. Aura era încadrată pe margine de aceeași linie luminoasă, ca și muchiile cutiei. Un pic mai sus şi puţin alături de capul aureolat al Maicii Domnului, erau trei flori identice ca formă, diferite doar ca dimensiune.Florile arătau astfel: mijlocul rotund din care porneau petale egale ca mărime, așezate una lângă alta, nesuprapuse. Atât mijlocul florii, cât și fiecare petală erau conturate cu linii luminoase, fapt ce, de asemenea, puneau în evidență perfecțiunea.Lumina din contururile florilor nu se asemăna cu nimic de pe pământ. Era albă, puternică, strălucitoare, dar nu supărătoare. Dimpotrivă, era o lumină aducătoare de uimire, de bucurie!Florile erau aşezate sub forma unui triunghi cu unghiuri inegale.În vârful de sus al triunghiului se afla floarea cea mai mare ca dimensiune. În dreapta ei, un pic mai jos și lipită de aura Maicii Domnului, se afla floarea mijlocie. În stânga florii celei mari, la un nivel mai jos chiar decât floarea mijlocie se afla floarea cea mică. Era ceva unic, înălţător, minunat, cum doar de la Dumnezeu poate veni! Cu toată fiinţa privea „Dumnezeiasca Minune” care se petrecea pentru a o vedea el, omul: ”Deschiderea Cerurilor”! Trăia totodată o FERICIRE, cum nu mai trăise! De teamă că din cauza emoţiilor nemăsurat de mari nu va mai ţine minte Dumnezeiasca Minune, a luat un pix şi o coală de hârtie. Cu mâna tremurândă şi cu umila lui pricepere, a desenat ce a văzut. Sub desen a notat data şi însemnătatea acelei zile: „24 iunie, Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul”.Apoi, cu aceeaşi smerenie a scris cele văzute şi trăite, spre a nu le uita.

Ioana Stuparu