Ioan Pop – Reteganul – Folclorist de frunte al Ardealului

Ioan Pop – Reteganul
– Folclorist de frunte al Ardealului –

Dacă pleci din municipiul Dej și vrei să ajungi în municipiul Bistrița, pe șoseaua națională, ești la un moment dat, întâmpinat de un indicator rutier, care-ți arată că ai ajuns în localitatea Reteag, județul Bistrița Năsăud. Aici s-a născut “cel mai mare folclorist al Ardealului”, cum îl numește Ion Mușlea și el un apreciat folclorist, care a absolvit Facultatea de Litere a Universității din Cluj, în 1992, pe Ion-Pop Reteganul.
Numele lui este de fapt Ion (după alții Ioan) Pop, Reteganul este o completare, pe care și-a făcut-o, pentru a putea fi mai ușor identificat căci cu numele de familie Pop și prenumele Ioan, erau foarte mulți (ca și azi de altfel). Dacă-mi aduc bine aminte, în perioada când eram tânăr asistent la Cluj, într-un singur an, erau șase cu același nume de Pop Ioan și pentru a-i putea deosebi, mi-am însemnat și localitatea de unde veneau.
S-a născut la 10 iunie 1853, la Reteag, era fiul lui Dumitru (Bota) Pop și al Marinei (n. Săbăduș), din familie de țărani iobagi eliberați. Începe școala în satul natal în 1860 și o continuă timp de patru ani, până în 1864, pentru ca între 1865 și 1872 să urmeze cursurile de învățători din Năsăud, Gherla și Deva.
În perioada cât a urmat cursurile școlii primare românești din Reteag, a simțit o atracție deosebită pentru frumusețea poveștilor spuse de povestitorii talentați, cum mărturisea în amintirile sale de mai târziu și care într-un fel i-au călăuzit pașii în profesia de pedagog, pe care a slujit-o cu dăruire.
În 1873 este numit învățător la Orlat, un sat de lângă Sibiu, unde începe propriu-zis cariera sa didactică, care se va încheia în 1892, când mai ales din motive de sănătate, este nevoit să renunțe la activitatea de dascăl.
Preocuparea sa față de creația populară românească, s-a concretizat, în primul rând ca folclorist, făcând parte dintre cei care s-au străduit în mod sistematic, pentru a-i da disciplinei un caracter științific. În acest demers, el s-a preocupat în primul rând, de metodologia practică a culegerii datelor necesare. Colecția sa folclorică, în cea mai mare parte, a rămas în manuscrise la Academia Română. Pentru realizarea ei, el s-a folosit de toate metodele pe care le-a putut utiliza: culegerea directă sau prin intermediari, transcrierea după memorie, anchete pe teren, în diferite zone pe unde s-a perindat, mai ales în calitatea sa de învățător, în perimetrul transilvănean. De remarcat, că cel mai mare succes în rândul cititorilor, l-a avut colecția sa de basme și povești, mai ales datorită vocabularului pitoresc pe care-l utiliza, pentru a nu se îndepărta de graiul adevărat al povestitorilor populari.
Nuvelele și schițele sale, se apropiau oarecum ca stil de cele ale lui Ioan Slavici și Ranta Buticescu, având la bază însă, experiența propriei vieți, care l-a marcat până în ultimele clipe. Personajele sale, erau luate dintre cei ce-l înconjurau, pentru a reliefa moralizator în bine sau în rău: preoți și învățători, cei care au în primul rând, menirea de a fi acei luminători ai poporului, exemple demne de urmat. De asemenea el i-a imortalizat, pe tinerii care dovedeau sentimente sincere și curate, patrioți entuziaști. Gata la sacrificiul suprem, în lupta dreaptă pentru poporul lor, adesea obidit. Nu i-a cruțat nici pe părinții, care aveau mentalități înguste, împiedicând (opunându-se) căsătoriilor din dragoste, căci erau avizi de avere și adesea, din grija exagerată, pentru a nu-i da la școală.
Activitatea sa ca învățător, în mai multe localități din Transilvania, i-a oferit în același timp și culegerea folclorului românesc din zonele respective. În paralel, va începe să publice, mai întâi în 1978 în revista “Șezătoarea. Foaia poporului român”, povestea “Fata mulțumitoare”, care este încercare de versificare a poveștii “Toarceți fete, c-a murit Baba Cloanța”, pe care o va introduce în volumul “Povești ardelenești din popor adunate” – partea I și editată în cinci părți – 1888, care a avut un succes deosebit, iar revista condusă de Iosif Vulean, a avut numai de câștigat. Printr-o întâmplare fericită, aceste povești ardelenești, ajung la Vasile Alecsandri care era la Paris. Acesta îi scrie entuziasmat, îndemnându-l în același timp, să continue “prețioasa culegere – publicată căci ea are menirea de a ocupa un loc însemnat în tezaurul literaturii populare, îndeplinind astfel una din cele mai folositoare misiuni, ale unui om care își iubește neamul”.
Încurajat astfel, dar și din necesitatea sa interioară, va mai publica culegeri de folclor: “Inimioara – adecă Floarea poeziei naționale din cei mai buni scriitori români pentru uzul tinerimii române”, în 1885 (ediția a doua în 1907); “Trandafiri și viorele”, în 1886; “Chiuituri de care strigă flăcăii la joc, Opșaguri, cât pilite, cât cioplite și la lume împărțite”, în 1887; “Starostele în datinile de nunțile românilor ardeleni”, în 1890; “Povești din popor”, în 1895, editat și premiat de către Asociația ASTRA, care în permanență a avut atitudine de încurajare, promovare și prețuire a creației populare. Ea îndemna pe colaboratori să meargă să cunoască viața satelor, mai ales acolo unde erau români, pentru dezvoltarea culturii materiale și spirituale (…).
Opera sa literar-folclorică este impresionantă, dar rămasă, în cea mai mare parte în manuscrise, care au fost achiziționate de Academia Română și clasificate în 21 de volume, care după trierea ce o va termina, o comisie va hotărî ce și în ce condiții se va publica. Sigur este, că cea mai mare parte a manuscrisului va rămâne inedită.
Să nu ignorăm însă activitatea sa pedagogică și după popasul făcut la Orlat, căci în 1874 este obligat a-și satisface stagiul militar, la Cluj, înrolat în cadrul armatei austro-ungare, pentru ca în 1875 să-l găsim învățător la Vâlcelele Rele din comitatul Hunedoarei. După un an, între 1876-1878 va fi prezent la Baru Mare, pe Valea Jiului, pentru ca între 1878-1879 să fie, tot învățător la Lisa din Ținutul Făgărașului. Nu pentru mult timp se transferă la Băuțarul Inferior și Superior de lângă Lugoj, de unde va pleca pentru doi ani, în 1881, la Școala Confesională din Bucium-Sașa, în Munții Apuseni. Din acest loc începe să publice în diverse periodice românești din Transilvania, dar și dincolo de Carpați.
Se gândea că nu i-ar strica să fie mai aproape de Timotei Cipariu, astfel că se mută din nou, la Sâncel, lângă Blaj, unde rămâne ca învățător între 1884-1886, publicând la Gherla, primul său volum de poezii poporale “Trandafiri și Viorele”. În 1885, vede lumina tiparului la Sibiu, antologia de poezie cultă “Inimioara” – adecă Floarea poeziei naționale din cei mai buni scriitori români pentru uzul tinerimii române; începe colaborarea la revista lui Slavici “Tribuna” cu basmul “Făt-frumos zălogit” și devine redactor la publicația “Cărțile săteanului român” de la Blaj; unde-și va expune ideile sale despre literatura poporală tradițională și concepția sa față de folclor, care reprezintă expresia geniului națiunii.
Datoriră problemelor materiale, în noiembrie 1886, este nevoit să părăsească școala din Sâncel și se transferă la Rodna Veche, unde rămâne până la pensionare, 1892, din motive de boală. Cu toate aceste necazuri, publică la Brașov în acest an “Carte de cetire” pentru anii din urmă ai școalelor poporalee, școalelor de repetițiune, cursurile de adulți și pentru poporul nostru, cel mai important dintre manualele școlare pe care le-a scris, căci descrie pe larg cunoștințe de agricultură, pomicultură, creșterea animalelor și igienei, prezentând și problemele legate de cultivarea limbii române.
În 1893, pensionar fiind, publică la Gherla “Leonat cel tânăr”, o istorie în versuri, iar în luna octombrie este ales secretar adjunct al ASTREI. Ca urmare se stabilește la Sibiu, preocupându-se de pregătirea manuscriselor sale, în vederea publicării unora dintre ele. Așa se face , că în 1895, reușește să tipărească la Gherla, o culegere de sfaturi pentru elevi și adulți, sub forma unui dialog, intitulată “Prietenul săteanului român”.

Bolnav de ochi și pensionar este nevoit să se retragă mai întâi, la socri în comuna Monor din comitatul Bistrița-Năsăud și apoi definitiv la Reteag. În 1897 publică la Gherla, două culegeri de folclor în versuri “Opșaguri, cât pilite, cât cioplite” și “Bocete adecă cântări la morți”. În 1898, cea mai importantă realizare a sa, este apariția unei publicații “Revista ilustrată”, pe care o editează împreună cu I. Banciu, având redacția la început, chiar în casa sa și în primul număr, prezintă scopul acestui început cultural: “Ne-am simțit datori față de neamul nostru a-i întinde și noi, după putință, un mijloc de instrucție și distracție, cum mulți înainte de noi au făcut”. Revista s-a bucurat de colaborarea unor oameni de cultură și scriitori bine cunoscuți, printre care s-au numărat: G. Coșbuc, O. Goga, S. Florea Marian, Elena Voronea și alții. Aici I. P. Reteganul publică o serie de portrete ale oamenilor de cultură și patrioți precum: Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, Gh. Barițiu, V. Roman, I. G. Sbiera, Iacob Mureșianu și Aurel Mureșianu.
La Gherla, i se publică volumul de “Novele și schițe”.
Între anii 1899-1900, îl găsim din nou la Sibiu, lucrând în redacția ziarului “Tribuna”, dar la Gherla în 1899 îi apare volumul “Românul în sat și la oaste”, iar la Brașov “Pintea haiducul”. Publică în “Tribuna”, un articol intitulat “Epistole către un învățător tânăr”. În 1900 apare la Gherla “Pilde și sfaturi” și la Sibiu, o nouă serie de “Poezii poporale”.
Va colabora în 1902 și 1903 la revista “Luceafărul”, iar în 1904, îl găsim redactor al “Gazetei de duminică”, din Șimleul Silvaniei.
Pentru activitatea sa deosebită, a fost apreciat elogios de unii dintre cei mai prestigioși cărturari ai timpului: Vasile Alecsandri, B. P. Hașdeu, Ion Bianu, Nicolae Iorga, dar și de filologul ceh, romanist și albanolog Jan Urban Jarnik, membru de onoare al Academiei Române, precum și de filologul german Gustav Weigand.
Personalitate marcantă, în cultura românilor transilvăneni mai ales, cu o operă literar-folclorică-culturală impresionantă, a decedat în suferință și lipsuri materiale, în casa sa din Reteag la 3 aprilie 1905. Era o casă țărănească cu târnaț, construită în 1866 de tatăl său. Dar pentru că un astfel de om, personalitate de prestigiu în cultura română, având calități cu adevărat patriotice, nu putea fi uitat, astfel încât această casă, sub auspiciile Filialei Cluj a Academiei Române, a devenit muzeu memorial la 22 mai 1955, avându-l ca prim custode pe bine cunoscutul exeget al icoanelor transilvănene pe sticlă Ioan Apostol Popescu.

Prof. univ. dr. ing. Gheorghe ȚICLETE