IOAN SLAVICI (18 ianuarie 1848 – 17 august 1925)

IOAN SLAVICI
(18 ianuarie 1848 – 17 august 1925)

„Lângă Eminescu, lângă Creangă și Caragiale, trecerea lui Ioan Slavici în rândul marilor artiști ai Junimii are nevoie de justificări.
Scriitorul este un talent laborios, cu adânci intuiții în sufletul omului, dar lipsit de seducție verbală și imaginativă. Limba sa este mai degrabă săracă, cu veșnica repețire a acelorași cuvinte generale în interiorul acelorași fraze. (…) După fastuosul banchet al lui Eminescu, al lui Caragiale, al lui Creangă, Slavici ne invită la un ospăț mai sărac.
Scriitorul era totuși o personalitate cu multiple inițiative, încât numele lui se așează la începutul a două sau trei serii literare. Înaintea lui Creangă el este acela care se gândește să folosească limba poporului, cu zicerile lui tipice. Este apoi o natură interioară, atentă la desfășurarea procesului intelectual și moral al omului, încât, dacă lumea sensibilă trăiește cu slabă strălucire în povestirile sale, pictura omului sufletesc și a conflictelor lui, analiza psihologică, în înțelesul pe care realismul și naturalismul contemporan îl dădeau cuvântului, își găsește în el una din primele sale expresii românești. Combinând aceste îndrumări, Slavici este creatorul acelui realism țărănesc în care Maiorescu va vedea formula cea mai valabilă a nuvelisticei contemporane, o formulă lucrând cu puterea unui cadru organizator pentru o lungă serie de povestitori și, prin nuanța ei moralizatoare, mai ales pentru atâția din nuveliștii viitori ai Ardealului”
(Tudor Vianu, „Scriitori români”).

Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848, în Șiria, județul Arad. Despre perioada începuturilor a scris în amintirile lui relativ la Eminescu explicându-se pe sine precum toți cei care proveneau dintr-o civilizație de tip folcloric. „Avusesem o copilărie de care, acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile prin care am trecut și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită. Eram, alăturea cu o soră mai mare, singurul băiat la părinți…”.
Fuseseră cinci frați, din care trei au murit de timpuriu. Au rămas doar Ioan și Maria. Pe lângă ei, părinții mai creșteau încă șase orfani ai rudelor. Tatăl era un mic meseriaș rural, cojocar, „om evlavios și meșter la povestiri”, iar mama era o natură etică, „plină de sfaturi bune” pentru un copil care trăia într-un mediu al mai multor naționalități conlocuitoare. Slavici primește prima învățătură în Șiria și în Arad, apoi la liceul maghiar al minorităților din același oraș. Sfârșește însă această parte a școlii la Timișoara, unde învață nemțește. Devenind student în drept la Budapesta, el face parte din Societatea „Petru Maior” și începe a se interesa de problemele politice ale românilor din Ardeal. Serviciul militar îl duce la Viena, unde studiază, în paralel, din romaniștii și economiștii vremii, între 1870 și 1874. Aici îl cunoaște pe Mihai Eminescu, cel care îi va îndruma pașii pe drumul literaturii. Ioan Slavici va deveni un veritabil nuvelist, romancier, memorialist, dramaturg și gazetar. Viitorul mare poet îl va recomanda pe prietenul său ardelean celor de la revista „Convorbiri literare”. Pe parcurs, Slavici a devenit unul din membrii activi ai cenaclului „Junimea”. După 1874 el a trecut în România, la Iași, apoi la București, ca profesor de liceu și colaborator la alcătuirea colecției de documente istorice „Hurmuzachi”, apoi redactor la ziarul conservator „Timpul”, alături de Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale.
În 1881 îi apare volumul „Novele din popor”, moment istoric în dezvoltarea prozei românești, cuprinzând câteva scrieri devenite clasice: „Popa Tanda”, „Gura satului”, „Budulea taichii”, „Moara cu noroc” ș.a. Unele din ele au fost publicate imediat și în limba germană și comentate elogios. Înființează, în 1884, la Sibiu, ziarul „Tribuna”, care a jucat un important rol literar și politic în presa din Transilvania. Din cauza unor articole în care erau revendicate drepturile românilor este închis de către autoritățile maghiare. Revenit la București, înființează, cu Ion Luca Caragiale și George Coșbuc, revista „Vatra”, de orientare tradiționalistă (1894), unde începe publicarea romanului „Mara”, care va apărea în volum în 1906. Un excelent exercițiu de limbă literară îl va face scriitorul în poveștile de început („Zâna zorilor”; „Ileana cea șireată”, „Florița din codru”; „Doi feți cu stea în frunte” etc.). Ioan Slavici a împrumutat povestirilor publicate personalitatea sa artistică, dar, comparativ cu aceea a lui Ion Creangă sau Mihai Eminescu, contribuția lui este simțitor redusă.
Comediile („Fata de birău”; „Toane sau vorbe de clacă”) ori dramele („Gaspar Grațiani”; „Bogdan Vodă”) n-au o valoare deosebită, „lipsindu-le dialogul concentrat”, dar constituie o experiență necesară creațiilor majore de mai târziu… Talentul lui Ioan Slavici s-a afirmat, mai ales, în nuvelistică. Au fost distinse nuvele idilice, etnografice, umoristice, moralizatoare. Cele idilice („Scormon”; „La crucea din sat”) merg pe o linie tradițională. În celelalte personalitatea scriitorului s-a impus puternic. „Gura satului” are contur de monografie a satului. Se observă „tehnica simulării, dedublarea eroilor, gesturile calculate, impunerea tradiției”.
Titu Maiorescu a considerat „Gura satului” „un fel de model al romanului popular, o specie literară în care se oglindesc particularitățile etnice ale unui popor”. O nuvelă umoristică este „Budulea taichii”, în care se arată zugrăvit drumul spinos al formării unui intelectual pornit din rândul țăranilor. Scrierea ar putea fi considerată „de tip poporanist”. Huțu, personajul principal, se întoarce în rândul consătenilor de unde se ridicase, refuzând o slujbă importantă la oraș. L-am considera un poporanism «avant la lettre», deoarece nuvela este scrisă în 1880. „Popa Tanda” deschide seria nuvelelor moralizatoare din care fac parte capodoperele lui Ioan Slavici. Se încadrează într-o întreagă literatură care urmărea să contribuie la ridicarea țărănimii prin sfaturi și critici aduse trândăviei, beției sau indolenței. Nuvelele „Comoara” și „Moara cu noroc” pledează pentru ideea de măsură și echilibru, de înfrânare a ispitelor și instinctelor. Comoara pornește de la preceptul că goana după aur dezumanizează. Protagonistul parcurge, „halucinat, un adevărat purgatoriu moral din momentul în care găsește comoara și până aruncă ultimul galben”. „Moara cu noroc”, capodopera scriitorului, ilustrează, cu o artă desăvârșită, urmările nefaste ale setei de înavuțire. Trecerea lui Ghiță de la simplu cismar, sărac, dar cinstit, la crâșmarul însetat de bani este magistral zugrăvită. Nuvela aceasta prezintă și azi interes și rămâne modernă „prin structură, prin ritmul alert al acțiunii, prin personajele foarte bine conturate și prin doza de senzațional”. Întâmplările se
desfășoară într-un mediu sălbatic, cu oameni cvasiprimitivi, cu moravuri pe măsură. Protagoniștii sunt puternici, dar cu un sfârșit tragic, conform cu faptele (Ghiță), alții sunt firi demonice, unelte ale ispitei (Lică).
Ioan Slavici a scris șapte romane: „Din bătrâni” – o dilogie istorică; „Din două lumi”; „Corbei”; „Cel din urmă armaș”; „Din păcat în păcat” și capodopera „Mara”, a cărei acțiune se petrece într-un târg de lângă Arad în perioada pătrunderii relațiilor capitaliste. Protagoniștii sunt precupeața Mara și copiii ei, Persida și Trică. Pe parcurs, tânăra ocupă spațiul dominant, în locul mamei. Destinul acestei familii se va împleti cu acela al familiei de nemți Hubăr, deoarece tinerii Hubăr Națl și Persida, fiica Marei, se vor îndrăgosti și ajung să se căsătorească, însă intervin prejudecățile naționale și religioase. Eroii străbat un drum lung și plin de suferințe pentru a-și atinge scopul. Finalul cărții este însă optimist. Mara și Persida au o viață interioară puternică. Mara este una din „marile energii ale literaturii române, iar Persida, una din marile voințe, caracterizată printr-un devotament casnic exemplar, printr-o iubire emoționantă față de mamă, de soț,
de copil”. Dragostea Persidei pentru Națl este răscolitoare. Momentele de inefabilă mulțumire sufletească alternează cu cele de anxietate mistică.
Nimeni până la Ioan Slavici n-a descris dragostea cu atâta adâncime și vigoare, cu atâta poezie. Ioan Slavici mărturisea că toată viața a avut de învățat câte ceva din regiunea natală. După ce a urmat la unele din „școlile cele mari”, el s-a angajat „scrietor”, conform cu sfatul mamei, la notariatul din Cumlăuș – comună românească mare și veche, vecină cu Șiria: „Școli așa-zise mari, la Cumlăuș, ce-i drept, nu erau, dar eu tot am învățat acolo neasemănat mai multe decât la Universitatea din Pesta, căci trăiam în cea mai strânsă legătură cu lumea cea mai adevărată și vedeam în fiecare zi lucruri care mă ajutau să cunosc oamenii și împrejurările în adevărata lor ființă”. A făcut transferul la Viena pentru a urma stagiul militar și, în paralel, cursurile universitare „pe banii neamțului”. Acolo a audiat la Facultatea de Drept cursurile profesorului Lorenz Stein (filozofia dreptului), cursuri ce-l atrăgeau și pe Eminescu, deși el era înscris la Facultatea de Filozofie. Mai audia pe Rudolf Ihering, o somitate în dreptul roman, pe Robert Zimmermann, la psihologie. Împreună cu Eminescu învăța Slavici foarte multe noțiuni: de la drept la psihologie, de la medicină la lingvistică ori matematici superioare.
„Îmi era parcă lumea toată a fi fost făcută numai pentru ca eu să o pătrund cu ochiul și să o înțeleg cu mintea” – mărturisea Slavici. Aceștia erau oamenii noștri în acele vremuri, avizi de cunoaștere, dornici de a nu pierde vremea degeaba. Despre un astfel de tânăr i-a vorbit Eminescu lui Iacob Negruzzi și, pe parcurs, îl va aduce la „Junimea”. În 1876, Maiorescu începe să organizeze cercul „Junimii” de la București. Slavici ia și el parte la ședințe și Maiorescu îl consideră „cel mai capabil scriitor al întregii Junimi”.

Înainte de plecarea la Viena, Slavici se căsătorise cu Catherine Magyarosy și Maiorescu avea motive să fie nemulțumit. Se pare că Slavici căzuse într-o cursă a iubirii ce a dus la căsătorie, ceea ce nu l-a oprit însă din munca lui literară. Din 1877 vine și Eminescu la redacția ziarului „Timpul” în capitală, apoi va fi adus I. L. Caragiale. În 1881, la scurt timp după „Novele din popor”, Slavici publică „Die Rumanen in Ungarn, Siebenburgen und der Bukowina” (1881) – Românii din Ungaria, Transilvania și Bucovina, imediat după volumul de nuvele, extrem de bine primit de presa română de orice coloratură. În sesiunea 1881 – 1882, Academia Română îl alege pe Ioan Slavici membru corespondent al ei.
Are însă necazuri în familie. Caută să pună capăt nefericitei căsătorii cu Catherine. Călătorește în Italia, unde sufletul nu i se va limpezi, dar spiritul îi capătă noi inflexiuni. Marii sculptori și pictori ai Italiei vor da alte dimensiuni culturii scriitorului ardelean. Revista „Azilului Elena Doamna”, la care preda Slavici, îl avea ca îndrumător pe minunatul profesor Barbu Constantinescu.
La această revistă publică și eleva Hortensia Keminger, ultima pasiune de mai târziu a lui Al. Odobescu. La același Azil a învățat și viitoarea soție a lui Slavici, Eleonora Tănăsescu, cea care, cu inima grea, va pleca la Sibiu (1883) și, imediat, Slavici (1884), unde va înființa „Tribuna”, considerată de marele prozator „cea mai scumpă dintre creațiunile mele”. În redacția ei sta de la cinci dimineața până după douăsprezece noaptea. Tribuna avea să fie ziarul la care visaseră congresiștii adunați de peste tot la Putna, în 1871, militând pentru unitatea culturală și pentru o limbă vie românească. Pe frontispiciul Tribunei scria: „Soarele pentru toți românii la București răsare”. Farul de orientare era limba literară pe care o crease activitatea culturală a românilor de peste munți: Eliade, Bolintineanu, Alecsandri, Bălcescu, Hasdeu, Odobescu, Eminescu și Maiorescu. După divorțul de Catherine, în 1886, Slavici se va căsători cu Eleonora Tănăsescu. Vor avea șase copii. Soția îi va sta alături în diverse împrejurări. Adeseori, omul inteligent, cult și organizat Ioan Slavici este sustras de la activitatea de creație literară, totuși acest scriitor a cărui activitate culturală se defășoară până în 17 august 1925, când moare la Panciu, rămâne pe culmea aceea a marilor clasici ai literaturii noastre a secolului al XIX-lea. Este primul mare prozator provenit din Transilvania, dar influența sa nu se reduce la spațiul ardelenesc (Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Pavel Dan etc), ci asupra întregii literaturi române ulterioare.
Despre Ioan Slavici au scris toți marii critici literari: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Pompiliu Marcea, Ovid Densusianu, Mihail Dragomirescu, Pompiliu Constantinescu, Gheorghe Bogdan-Duică…

CLEOPATRA LUCA