ION MINCU ÎNTEMEIETORUL ȘCOLII ROMÂNEȘTI DE ARHITECTURĂ

– ION MINCU –

ÎNTEMEIETORUL ȘCOLII ROMÂNEȘTI DE ARHITECTURĂ

Ion Mincu s-a născut la Focșani în data de 20 decembrie 1852 și a murit în data de 6 decembrie 1912, la București. Suficient pentru o viață: a văzut, a învățat, a depășit obstacole, a înțeles, a imaginat o lume mai frumoasă și mai bună, așa cum a considerat, a materializat-o, ne-a dăruit-o ca să o cunoaștem, înțelege și bucura de ea. Lumea sa există, a crescut, s-a schimbat, s-a îmbogățit în forme și conținuturi, a înregistrat eșecuri și bucurii, minciuni și falsități din partea semenilor, cruzime, prostie, răutate gratuită, meschinării care i-au lăsat urme adânci dar strălucește în lumină cu toată puritatea, mândria și bucuria sa de a fi, cu fiecare generație ce apare pe fi rmament, cu fi ecare tânăr visător ce își inventează țara în care vrea să trăiască.
Inteligența, talentul, sensibilitatea, competența profesională și vasta cultură clasică i-au deschis căile de urmat. Absolvent de inginerie, urmează studii de arhitectură la Paris, încununate de un frumos succes, străbate Europa în căutarea confirmării propriilor sale opinii și se întoarce în țară pentru a ne învăța ce înseamnă a fi român.
Cu siguranță Ion Mincu a fost o personalitate puternică, un arhitect de cea mai bună calitate, un pedagog carismatic, dar în primul rând un mare român. Întreaga perioadă de formare intelectuală, cu atât mai mult cea petrecută în străinătate l-a pus în situația de a se defini permanent în raport cu ceilalți, cu cei diferiți. Așa a învățat ce avea de învățat de la ei și a înțeles ce are special, altfel, în plus și ce-i dă valoare. Această valoare îl face unic, deschizător de drumuri și ne arată și azi calea.
Fac parte dintr-o generație care a fost profund agresată de excesul de patriotism, de naționalismul fără acoperire, cuvinte care s-au uzat prin asocieri nepotrivite. Doar prin întoarcerea la sursă putem regăsi fi orul, prospețimea și puritatea sensului.
Aşadar, absolvent al Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București, în 1877, odată cu Independența, pleacă în Franța pentru a-și desăvârși formația de arhitect la Școala Națională de Arte Frumoase din Paris, avându-i ca profesori pe Remy de Louanges și J. Gaudet. În 1883 primește premiul Societății centrale a arhitecților francezi. S-a întors de la Paris și din călătoriile sale europene în anul1884, astfel că începe activitatea profesională în București. În perioada 1884-1890 proiectază reședinţe private: Casa Vitzu – 1884; Casa Lahovary – 1886; Casa Monteoru – 1889; Casa Vernescu – 1889; Casa Robescu din Bucureşti – 1890. Tot din 1890 datează și Şcoala centrală de fete, iar „Bufetul” sau „Cârciuma românească” din 1892.

Urmează Casa Robescu din Galaţi (1896-1897) și Vila Robescu din Sinaia – 1897. În 1904, Casa N. Petraşcu și Palatul administrativ din Galaţi, iar în 1912 se fi nalizează construcția pentru Banca Comerţului din Craiova. Nu trebuie ignorată arhitectura cavourilor, pe care arhitectul le-a realizat în cimitirul Bellu din Bucureşti, pentru familiile Gheorghieff, Cantacuzino şi Ghica, sau lucrările de restaurare ale bisericii Stavropoleos, desfășurate între 1904-1910. În toate lucrările sale, indiferent dacă sunt locuințe private, construcții publice, restaurări sau proiecte de mobilier și amenajare interioară, se face, în permanență, simțită forța ce guvernează echilibrul volumelor, ierarhia spațiilor, nuanțarea permanentă a traseelor, cu siguranță un arhitect ce stăpânește perfect tainele meșteşugului și cunoaște calitățile materialelor ce le utilizează. Surprinde prospețimea compoziției. Aceasta rezultă chiar și din detaliile considerate inabile, dar abordate cu o mare sinceritate.
Ion Mincu a fost cel ce a intuit și formalizat spațiul construit pe fi rea românului. Stilul generat de arhitectura lui Ion Mincu, cunoscut ca stilul neoromânesc, cu toate licențele sale, s-a bucurat de succes tocmai pentru că surprinde unicitatea acestui neam. Poate că într-un context mai larg, neoromânescul poate fi comparat cu Art Nouveau și putem aminti aici conjunctura internațională, dar fi lonul autohton este atât de viguros și de prezent încât elementul generalizator nu mai are relevanță. Nici măcar elementele de arhitectură de sorginte străină, clar recunoscute, nu au valoare decât în măsura în care sunt incluse în opera fundamental nouă. Arhitectura lui Ion Mincu este aceea a traiului în România, a românului care se simte bine în pielea lui, este mândru de viața sa, nu trebuie să se ascundă, este optimist și încrezător în soarta sa. Ar fi nepotrivit să negăm infl uențele renașterii italiene, ale academismului francez, ale arhitecturii orientale sau ale noilor tendințe europene. Toate acestea există dar sunt precum cărămizile, chiar dacă faci același fel de zidărie asta nu înseamnă că rezultatul va fi aceeași casă.
Aceste rânduri nu au caracter monografic sau biografic și nici nu facem critică sau teorie de arhitectură.
Tot ce se dorește este să decelăm, în perspectivă temporală, acel ceva prețios ce l-am moștenit de la Ion Mincu, ce ne-a format și ne face încrezători.
Secolul XIX a fost definitoriu pentru neamul românesc. Sunt câteva mari personalități al căror nume ar trebui scris cu litere de aur: poeți, scriitori, pictori, sculptori, profesioniști de elită, oameni politici. Și să nu uităm arhitecții. Este adevărat că omul creează spațiul construit după chipul și asemănarea sa, pentru nevoile sale. Dar este la fel de adevărat că spațiul construit formeză omul. Un copil este educat în cadrul familiei și atunci spunem că are cei șapte ani de acasă. Mirosurile, lumina, căldura, traseele, texturile, culorile, confortul, ordinea, relațiile spațiale identifi cate și ca relații interpersonale, comunicarea, și aici vorbim de limba maternă toate sunt acasă. Casa părintească, locurile natale și limba materna, ne structurează gândirea, ne dezvoltă sensibilitatea și percepția, sunt parte din noi înșine, ne definesc singularitatea și identitatea. Le purtăm cu noi toată viața, ne definesc, cel mai adesea prin subconștientul nostru și devin conștiente în două situații: prin cultură sau prin experiența unor realități diferite. Iar Ion Mincu a avut parte de ambele situații din plin.

Ion Mincu nu a apărut din senin. Importanța cadrului construit era de multă vreme recunoscută iar faptul că în România construiau deja arhitecți francezi, germani, austrieci, italieni iar execuția era predominant realizată cu meșteri italieni din nordul Italiei confirmă acestă recunoaștere. Arhitecții români, de regulă, erau formați în străinătate, şcoala de arhitectură românească nebucurându-se de mare apreciere. Ion Mincu și-a folosit aura personală, alături de alți câțiva arhitecți români, în promovarea învățământului românesc de arhitectură la Școala Superioară de Arhitectură. S-a implicat în afirmarea statutului profesional al arhitecților din România, ca membru fondator și mai târziu, între 1903-1912, ca președinte al Societăţii Arhitecților Români și a activat pe plan politic ca deputat în Parlamentul României (1895-1899). Activitatea politică, total nepotrivită pentru firea sa, a fost considerată ca un sacrificiu personal necesar ce i-a oferit prilejul de a denunţa corupţia, lipsa de onestitate profesională şi dezinteresul înregistrat din partea ofi cialităţilor pentru dezvoltarea culturii naționale. Nu trebuie să neglijăm meritele Regelui Carol I, unificator al intereselor românești, principal promotor al acestora pe plan extern și un foarte bun organizator al teritoriilor.
Chiar dacă educația sa germană s-a manifestat prin promovarea unor arhitecți de altă formație culturală, a avut discernământul necesar de a apropia oameni cu ținută morală și competență profesională, a-i promova și a le respecta opiniile. Și sub acest aspect a mers chiar mai departe, a creeat cadrul necesar cooptării de resurse fi nanciare și economice. Modul cum au fost gestionate aceste oportunități constituie un capitol ce depășește sfera acestui articol, dar are mare legătură cu poziția politică a lui Ion Mincu.
Modelele sunt totdeauna oferite de oameni de excepție, de elite. Nu este vorba de vreo afi rmație partizană sau de idei preconcepute. Doar acestea au impactul necesar de a creea curente de opinie. La nivelul trecătorului, numele arhitectului rămâne de obicei vag cunoscut însă impactul construcției sapă adânc în memorie. Utilizatorul asociază construcția în relația cu proprietarul/comanditarul (vezi, de exemplu, Casa Robescu) și înregistrăm un alt palier al înțelegerii și acceptării modelului.
Construcțiile cu caracter public, în afara faptului că permit perceptia spațiului interior în relație cu aspectul exterior, sunt asociate și cu un grad de reprezentativitate, valoarea simbolică având un alt impact. Diversitatea programelor de arhitectură abordate de Ion Mincu permit familiarizarea cu arhitectura neoromânească, dezvoltă relația personală, înlesnește asimilarea.
Dar ca profesor de arhitectură, transmiterea cunoștințelelor profesionale formează modul de percepție, înțelegere și structurare a spațiilor și volumelor, caracteristic.
De aceea spunem că Ion Mincu a fost unul dintre fondatorii școlii românești de arhitectură, iar viața și creația sa au valoare de model.

NICOLETA DOINA TEODORESCU
Arhitect